Diana Bulzan – Raportul dintre filozofie și societate în contemporaneitate

Interogarea formelor contemporane pe care raportul dintre filozofia continentală și societate le poate lua implică atât examinarea distincției sau, mai bine zis, a relației dintre filozofie și științe, cât și cercetarea modului în care atributele specifice noilor media se imprimă în acest raport. Propun așadar două cazuri care pot fi aduse în discuție: primul reflectă întocmai modul în care temporalitatea specifică noilor medii poate interveni în acest raport, subliniind în același timp centralitatea medierii operate de imagine pentru constituirea realității sociale. Al doilea caz, în schimb, implică o examinare scurtă a relației dintre filozofia continentală și fizică astăzi, prin proiectul etic și feminist propus de Karen Barad în noul materialism. Desigur, nici unul dintre cele două nu pot fi considerate exhaustive, ci sunt mai mult tratate ca exemple prin care funcția socială a filozofiei continentale poate fi citită.   

Astfel, într-un interviu din 1993, care marca apariția în franceză a volumului Spectrele lui Marx, prima întrebare adresată lui Derrida pune în joc problema raportului dintre filozofie și societate, raport coagulat în figura publică a filozofului. Răspunsul oferit de Derrida poate fi citit în mare măsură ca un refuz al acestuia de a-și asuma neproblematic poziția de intelectual public care își gândește timpul său”1, transformând în schimb spațiul oferit de întrebare într-unul de reflecție asupra interviului însuși, al formatului acestuia și, mai ales, asupra modului în care actualitatea gestului de adresare publică este produsă în mod artificial de formatele și de medierea tehnologică. Derrida introduce astfel două concepte în discuție, cel de artefactualitate și actuvirtualitate, pentru a tematiza această mediere, indicând schematic două aspecte ale modului în care actualitatea sau temporalitatea unei societăți devine actuală sau e produsă ca actualitate pentru acea societate. Altfel spus, gestul lui Derrida indică faptul că raportul dintre filozofia continentală și societate trebuie în mod necesar să țină cont de această mediere, nu doar drept ceva care ține de sfera societății sau al unui avans tehnologic, ci, mai mult, pentru că acest raport e el însuși supus acestei medieri, mai ales din momentul în care se concretizează într-un gest public.

Pe deasupra, cele două concepte se dovedesc a fi folositoare pentru a caracteriza modul în care acest raport dintre filozofie și societate poate fi articulat astăzi, mai ales ținând cont de situația generată de pandemie, de războiul din Ucraina și de consolidarea unei narative în jurul celui din urmă. Cu alte cuvinte, dacă Derrida amintește de faptul că Hegel îndemna filosofii să citească ziarele, situația contemporană mai poate fi descrisă de sugestia lui Jonathan Beller, conform căreia teoria critică trebuie să devină o teorie a cinema-ului.2

Acest impuls sau orientare a filozofiei către cinema nu presupune transformarea filozofiei într-o teorie a mass-media sau a filmului, ci recunoașterea centralității unei medieri operate de imagine și de temporalitatea acesteia pentru constituirea realității sociale și, prin urmare, pentru reglementarea adresărilor publice. Fără a sugera o suprapunere necritică între conceptele propuse de Derrida și conceptul lui Beller de cinema, cele două aspecte indicate mai sus descriu, cu toate acestea, acele operații performative care construiesc realitatea actuală și ating, în acest fel, și spațiul unei teorii critice a cinema-ului. Mai mult, ele introduc și o deplasare temporală în ecuație din moment ce artefactualitatea presupune întocmai producerea unei temporalități artificiale în interiorul actualității. Cu alte cuvinte, artefactualitatea presupune o „structurare ficțională”3 prin care realitatea ajunge să fie prezentată ca atare, fiind produsă, interpretată, investită „de un număr de dispozitive factice sau artificiale.”4 Este clar că această structurare ficțională este determinată și de o dimensiune națională – care se manifestă prin orientarea informațiilor și a evenimentelor reprezentate către o identitate etnică și națională, producând în acest mod o ierarhizare – cât și de una internațională. În acest caz putem aminti tendința de monopol și de concentrare a capitalurilor de informație – după cum precizează și Derrida – care se manifestă mai ales prin reglementarea modului prin care alteritatea devine vizibilă. Locul unde o teorie critică a cinema-ului și noțiunea de artefactualitate se întâlnesc ar fi atunci pe linia dintre vizibil și invizibil, determinând modul în care inteligibilitatea unui lucru vizibil este produsă și reprodusă, circulația acestuia trasând contururile unui spațiul public mediatic. 

Al doilea aspect menționat de Derrida, cel de actuvirtualitate, complică linia diviziunii menționate mai sus, introducând o dimensiune virtuală în ecuație. Anume, actuvirtualitatea ar desemna  imprimarea virtualității, al spațiului virtual asupra imaginii și a circulației acesteia, precum și asupra informației și discursului care constituie și informează raportul cu actualitatea. În acest fel, medierea indicată de artefactualitate și actuvirtualitate are drept consecință, mai ales prin temporalitatea specifică noilor medii, producerea unor noi distribuții, spații și temporalități care determină noi forme de adresare și de intervenție în spațiul public.5 Două exemple în ceea ce privește această temporalitate specifică noilor medii constă, primul, în fenomenul televiziunii în direct, și, al doilea, într-o hegemonie a temporalității imaginii și a percepției – a instantaneului fotografic. Problema ar fi atunci descifrarea modului în care această temporalitate se răsfrânge asupra temporalității adresării. Revenind propriu-zis la interviul dat de Derrida, maniera sa de a răspunde trădează o necesitate de a negocia cadrul rigid oferit unui răspuns și formatul interviului, adresând direct modul în care timpul artificial al interviului e produs. Altfel spus, ceea ce e tematizat de Derrida e constrângerea temporală a răspunsului imprimată de temporalitatea noilor medii și reorganizarea spațiului public în care acest discurs se va concretiza.6

Cel de-al doilea studiu de caz propus atinge, pe de altă parte, evoluția raportului dintre filozofia continentală și științe, raport în care descoperirea mecanicii cuantice e un moment semnificativ. Așadar, pornind de la principiul incertitudinii propus de Heisenberg, poate fi constatată o orientare spre o problematică ontologică și epistemologică venind din cadrul experimentelor fizicii. Această orientare este reflectată în opera lui Karen Barad – volumul principal fiind Meeting the Universe Halfway: Quantum Physics and the Entanglement of Matterand Meaning7 – prin elaborarea conceptului de realism agențial (agential realism). Barad îmbină astfel registrele epistemologice, ontologice și etice, în același timp în care se înscrie în tradiția unei critici feministe și queer care deconstruiește gândirea binară ce a dominat filozofia occidentală. Mai specific, Barad propune o onto-epistem-ologie care  elaborează intra-acțiunea dintre discurs și materialitate, atribuind atât formelor discursive, dispozitivelor de cunoaștere cât și materiei o capacitate de acțiune. Dimensiunea etică a proiectului e reflectată în două modalități: în primul rând, prin deconstrucția practicilor discursive care, în mod inevitabil, produc delimitări și excluderi și, în al doilea rând, prin elaborarea noțiunii de realism agențial ca modalitate de depășire a categoriilor binare, cum ar fi cuplul conceptual natură-cultură, materie animată – materie inertă, subiect-obiect. În ultimă instanță, redefinirea capacității de acțiune, precum și atribuirea unei activități de co-constituire ontologică între materie, practici discursive și dispozitive de cunoaștere, determină separarea conceptul de acțiune de orice formă de intenționalitate subiectivă sau antropocentrică. Cadrul etic poate deveni astfel ambiguu – sub ce formă se mai poate introduce atunci noțiunea de responsabilitate sau de vulnerabilitate?8 Responsabilitatea poate interveni doar sub forma unei cerințe etice și a unei răspunderi prezente constant în cadrul intra-acțiunii, luând astfel forma unei solicitări ontologice, care rezultă din procesul de constituire mutuală a fenomenelor. Liniile definitorii ale spațiului teoretic deschis de Barad – un spațiu ce se situează la intersecția dintre fizica cuantică și tradiția feministă și queer în filozofia continentală – pot fi identificate în punctele în care importul conceptelor din fizică e folosit pentru a defini un nou cadrul conceptual și critic pentru deconstrucția identităților stabile și a ierarhiei sociale în care sunt distribuite. În raportul dintre filozofia continentală și societate propus de Barad există un punct comun cu prima instanță descrisă mai sus, anume raportarea critică la reprezentările, valorile și identitățile care dau o anumită coerență realității sociale. În interiorul acestui raport se constată atunci o tensiune, definind funcția socială a filozofiei și sfera ei de acțiune.

____________________________

1 Jacques Derrida, „The deconstruction of actuality: An interview with Jacques Derrida”, Radical Philosophy, 68, 1994, pp. 28-41.

2 „[…] suggesting that «theory» as the critical thought which follows on the heels of philosophy’s demise was film theory all along.” (Jonathan Beller, „The cinematic mode of production: towards a political economy of the postmodern”, Culture, Theory & Critique, 44:1, 2003, p. 96, DOI:10.1080/1473578032000110486) În eseu mă refer la cinema și nu film deoarece cartea lui Beller, The Cinematic Mode of Production. Attention Economy and the Society of the Spectacle (Hanover, New Hampshire: Dartmouth College Press 2006), este o analiză a legăturii intrinsece dintre cinema și capitalism, operând și o distincție între cinema și film: cinema-ul, astfel, este mai mult o modalitate de construcție a realității prin intermediul imaginilor, astfel încât cinema-ul implică o anumită funcționare a imaginii în societatea capitalistă, ce descrie în același timp o nouă posibilitate de circulație a mărfii. În plus, conceptul de cinema al lui Beller e înrudit cu noțiunea de spectacol la Debord, descriind așadar nu numai prezența predominantă a mass-mediei, ci modul în care realitatea socială se prezintă sau apare.

3 J. Derrida, „Artefactualități”, în J. Derrida, B. Stiegler,Ecografii ale televiziunii. Interviuri filmate, Idea Design & Print: Cluj, 2011, trad. de Ciprian Mihali și Sebastian Big, p. 7.

4 Ibid. Identificarea acestui nucleu de artificialitate în centrul actualității nu trebuie nicidecum confundată cu o afirmație conform căreia de fapt nimic din ceea ce este prezentat nu se întâmplă, totul fiind fabricat. Dimpotrivă, deconstrucția propusă de Derrida nu merge până în punctul anulării evenimentului ci e orientată spre identificarea structurărilor prin care informația e produsă și a consecințelor sociale și politice ale acestei producții, după cum o indică și avertizarea lui Derrida în privința noilor forme pe care mișcările naționaliste le pot lua folosindu-se de noile medii. Desigur, probabil cel mai bun exemplu a fost oferit în pandemie de teoriile conform cărora pandemia era o stare de urgență complet fabricată și care și-au găsit un teren bun de multiplicare în platformele media. Pandemia a reprezentat în acest sens un fel de caz extrem unde raportul cu realitatea exterioară, chiar la nivel local, era aproape în întregime supus acestei medieri.

5 J. Derrida, „Artefactualități”, în J. Derrida, B. Stiegler, Ecografii ale televiziunii. Interviuri filmate, Idea Design & Print: Cluj, 2011, trad. de Ciprian Mihali și Sebastian Big, p. 10.

6 Volumul apărut în 2020, Pandemic! Covid-19 Shakes the World al lui Žižek – de fapt, o colecție de articole publicate despre pandemie – poate ilustra această tensiune. Anume, volumul nu constituie un discurs coerent despre pandemie sau despre formele de diviziune socială pe care le-a exacerbat, ci, mai degrabă, putem citi fiecare articol ca un instantaneu. (S. Žižek, Pandemic! Covid-19 Shakes the World, New York: OR Books, 2020.)

7 Karen Barad, Meeting the Universe Halfway: Quantum Physics and the Entanglement of Matter and Meaning, Durham: Duke University Press, 2007.

8 O critică a modalității propuse de Barad pentru depășirea categoriilor binare poate fi regăsită în articolul lui Caroline Braunmühl, „Beyond hierarchical oppositions: A feminist critique of Karen Baradʼs agential realism”, în Feminist Theory, 2018 Vol. 19(2) 223-240, DOI: 10.1177/1464700117741243. Astfel, Braunmühl o acuză pe Barad de reproducerea logicii ierarhiilor binare pe care aceasta le-ar denunța, prin privilegierea unui element al ierarhiei și extinderea atribuțiilor acestuia asupra celuilalt termen – un exemplu ar consta în privilegierea noțiunii de activitate și desconsiderarea celei de pasivitate. Astfel, în ciuda faptului că nu mai avem de-a face cu un cuplu conceptual rigid, logica ierarhică rămâne intactă și rezultă din anularea termenului inferior. 

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 72-74]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.