Andrei Chițu – Trei exemple

Distincția dintre filosofia analitică și cea continentală nu mai este ce a fost. Dacă acum două decenii sa zicem, idea unei fuziuni a celor două tradiții într-un proiect filosofic de anvergură părea un deziderat încă neîmplinit, astăzi pare deja în multe facultăți aproape demodat să menționezi un clivaj analitic/continental în termeni categorici. Acest lucru se datorează mai ales unui dezgheț ideologic în tabăra analitică unde în multe domenii de interes ale filosofiei analitice zelul pozitivist pare a ceda locul unui nou interes pentru istoria filosofiei (continentale), un exemplu, poate cel mai la îndemână fiind redescoperirea lui Kant și prin el în etapa următoare a idealismului german de către Wilfrid Sellars și studenții săi. În tabăra continentală un oarecare recul al influenței lui Heidegger pare să facă loc unui nou interes pentru științele exacte și  epistemologie ca domeniu de cercetare filosofic (ambele circumscrise de fenomenologul german proiectului filosofic cartezian, capitol încheiat și depășit în istoria filosofiei). Filosofia științei și epistemologia nemaifiind un apanaj strict analitic, atacurile adeseori (prea) polemice de obscurantism la adresa filosofilor continentali nu mai găsesc poarta goală.

Autori continentali dispuși să treacă Atlanticul filosofic într-un sens productiv par a fi mai puțini la număr, dacă prin productiv înțelegem aproprierea unei teme sau al unor autori  din filosofia analitică, ce devin esențiali pentru un proiect tematic care mai degrabă s-ar încadra în filosofia continentală. În cele ce urmează voi oferi 3 exemple ( de la deja mai puțin până la foarte) de proiecte care par a traversa oceanul fără să se scufunde: Nihil Unbound al lui Ray Brassier, Intelligence and Spirit al lui Reza Negarestani și  An Epistemology of Noise al lui Cecile Malaspina. Toate cele trei cărți au în comun un dialog cu filosofi atribuiți filosofiei analitice, un dialog cu științele exacte, neurobiologia în cazul lui Brassier, cibernetica și teoria informației în cazul celor din urmă. În același timp toți 3 atacă teme filosofice anatemă pentru un filosof analitic clasic, nihilismul metafizic în cazul primului, filosofia istoriei pentru al doilea și filosofia culturii în cazul autoarei franceze.

Cea mai veche și poate cea mai spectaculoasă dintre cărțile amintite este Nihil Unbound al lui Ray Brassier. Autorul britanic pornește de la un dualism, devenit aproape sinonim cu distincția intre filosofia analitica si continentala, intre imaginea de sine (manifestă) a subiectului gânditor și imaginea științifică a aceluiași ca obiect al științelor naturii. Dacă filosofia continentală, să zicem în tradiția ei hermeneutică, privește cu scepticism asupra ideii de subiect rațional și istoricizează știința prin prisma unei concepții instrumentale a acesteia, tabăra analitică  tinde să afirme dezvoltarea științifică și încearcă  sa îi gândească consecințele nu numai asupra ceea ar putea să însemne subiect rațional, dar mai ales asupra a ceea ce înseamnă practica filosofică însăși.

 Dacă polemica între cele două tabere se concentrează mai ales pe acuze reciproce de reductivism într-un sens sau altul, Wilfrid Sellars, contemporan al lui Wittgenstein, rezistă acestor tentații reductiviste și propune o interpretare rafinată a celor doua imagini (manifestă și științifică) și propune împăcarea lor într-o paritate normativă, dar afirmând prioritatea epistemologică a celei științifice. Pornind de aici Brassier repune în Nihil Unbound problema nihilismului, care în diagnoza lui stă la baza revizionismului anti-iluminist și încercării mai mult sau mai puțin stângace de a re-vrăjii lumea in urma marșului revoluției științifice. Fuga de sperietoarea nihilismului, în căutarea unui refugiu al sensului și a valorilor pierdute, transformă filosofia într-un loc privilegiat al tot felul de restaurații și revoluții conservatoare până astăzi.

Dezvrăjirea lumii este, din contră, spune Brassier, un moment de maturitate intelectuala ce trebuie îmbrățișat. Nihilismul nu este o patologie moderna ce trebuie vindecata, care  își are originea in turnura subiectivista a filosofiei. Mai degrabă nihilismul este concluzia evidentă a afirmării indiferenței lumii fata de gândirea umana, sau rezultă din eliberarea acesteia din urmă narcisismul inerent existenței umane care își proiectează forma asupra naturii sau lumii exterioare. Cartea este un tur de forță, comparabil cu eclectismul unui Zizek, fără însă a plăti costul pierderii concentrării si al rigorii ca acesta din urmă. După un prim capitol in care este discutată încadrarea sellarsiană a distincției dintre imaginea manifesta si cea științifică a lumii, Brassier va discuta succesiv încercarea teoreticianului cognitivist Paul Churchland de a reduce limba psihologiei populare, considerată de acesta ca fiind epifenomenală,  la limba științifică a științelor cognitive si încercarea de reconciliere a Rațiunii şi Naturii din Dialectica Luminilor al lui Adorno si Horkheimer.  Urmează capitole care discută filosofi ca Meillassoux, Alain Badiou (Brassier este unul din traducătorii celor doi în limba engleză), Francois Laruelle pe tema negației, urmați de Heidegger și Deleuze despre moarte si timp. Încheierea este dedicata lui Nietzsche, Lyotard si Freud, într-un argument ce încearcă echivalarea voinței de cunoaștere cu Todestrieb-ul freudian, concluzionând că filosofia este în ultimă instanță o încercare de a prelucra, de a face inteligibilă extincția universului, aceasta din urmă fiind orizontul ultim al filosofiei. Daca orizontul ultim al filosofiei este extincția gândirii, extincția sensului, iar aceasta reprezintă nucleu traumatic și „în sinele“ activității intelectuale, nu rămâne decât să afirmăm teza inițială a autorului britanic ca viața și activitatea intelectuală, gândirea în genere nu au același telos. Acest exercițiu argumentativ pe care Ray Brassier îl propune era îndreptat în momentul publicării împotriva unui nou val vitalist în filosofia contemporană, un moment în care Deleuze îl detrona pe Derrida ca filosoful cel mai în vogă în filosofia continentală. Această poziționare polemică împotriva vitalismului, panpsihismului și a tuturor tendințelor reunite în new materialism, îl conduc pe autorul britanic înapoi la Hegel și Marx, la psihanaliză și autorii școlii de la Frankfurt.

Intervențiile mai recente ale autorului se concentrează pe o lectură critică a școlii de la Frankfurt și o încercare de a aduce împreună filosofia marxistă cu raționalismul materialist contemporan, în încercarea de a salva tradiția marxistă de aproprierea ei de new materialisms. Acest lucru se poate face prin înțelegerea atentă a lui Marx ca un autor care corectează și răspunde întrebărilor filosofice și politice ale unui raționalism contemporan inspirat de Wilfrid Sellars și Hegel. Printre ultimele texte publicate este și un studiu comparativ despre Marcuse și Adorno pe tema naturii și al progresului unde autorul își revizuiește multe dintre temele abordate în Nihil Unbound. Este și un podcast recent cu el făcut de Machinic Unconscious. Absolut superb.

Vorbind de raționalismul contemporan, un exponent al acestuia este autorul de origine iraniană Reza Negarestani, care își propune o critică hegeliană atât a  premiselor teoretice  inteligenței artificiale ca proiect științific și tehnologic, cât și a criticii acestuia  dinspre științele umane, mai ales a celor de inspirație hermeneutică. Ambele sunt vinovate de presupoziții antropologice vetuste, iar pedeapsa pe care autorul o propune este încercarea de înțelege ceea ce Hegel numește Spirit. Poate paradoxal, Negarestani (inginer la origine) vede proiectul unei inteligențe artificiale universale (artificial general intelligence, AGI) nu este altceva decât tot o formă de capitulare a iluminismului umanist și nu realizarea acestuia. Proiectul AGI nu este decât reversul medaliei fragmentării pe care forme de istoricism filosofic si falsele sale alternative le produc. Critica umanismului iluminist sfârșește, conform autorului, într-un antiumanism deflaționar, care se risipește in afirmarea unei heterogenități culturale și nu depășește bagajul teologic pe care noțiunea de Om îl poartă. Negarestani argumentează, ca și Brassier, pornind tot de la Sellars. Prin filosoful american si prin cibernetică (domeniu care pare să își trăiască o a doua tinerețe), Negarestani vede in proiectul istoric umanist nu numai o elaborare perpetuă a consecințelor tranziției neîncheiate sau poate neîncheiabile de la sensibilitate (sentience) la inteligență (sapience) cât și rolul de feedback pe care explicitarea continuă a întrebării ce înseamnă sapiens asupra înțelegerii fenomenului om. Concluzia la care filosoful iranian ajunge este oarecum inevitabilă, anume a atesta o autonomie funcțională rațiunii față de imaginea de sine a omului pe care aceasta constant o erodează.  S-a comandat AGI, s-a primit Hegel cibernetic. Aceasta imagine funcțională a sapienței face ca orice discuție despre o AGI să fie pentru Negarestani suspectă de metaphysische Spitzfindigkeiten und theologische Mucken, cum ar spune Marx, pentru că operează axiomatic, neîncercând o elaborare sistematică a implicațiilor pe care o definire a inteligentei artificiale o impune. Aici proiectul AGI este la fel de naiv istoric ca și contrapartea sa in teoriile anti-, post- sau clasic umaniste ce nu depășesc un modus operandi axiomatic, fie el cât te polemic. Evident există și un potențial emancipator al „inteligentei universale artificiale“  care rezidă pentru Negarestani tocmai în cele două atribute „universal“ si „artificial“, care se implică reciproc. Excesul salutar al sapienței îl transformă pe om într-o entitate artificială, deci istorica, creând condițiile singurului loc unde un proiect universalist poate fi realizat.

Rămânând tot pe tărâmul ciberneticii, An Epistemology of Noise al autoarei franceze Cecile Malaspina, redescoperă relevanța teoriei matematice a informației și a originii ei în termodinamică, pentru a critica asocierea intuitivă dintre zgomot și dezordine. Cartea își propune o lectură a unor ticuri și metafore în cultura contemporană și a modului cum sunt înțelese fenomene ca organizarea, ordinea, munca, politica, prin cele două definiții, aparent apropiate, ale informației, oferite de doi dintre părinții ciberneticii și ai teoriei informației: Claude Shannon și Norbert Wiener.

Autoarea face aparent un uriaș clivaj între cei doi autori, clivaj cu mize filosofice considerabile. Pentru Shannon informația este o mărime a entropiei, o noțiune cantitativă, măsurabilă. Informația măsoară pentru Shannon gradul de incertitudine (uncertainty) sau libertate de alegere (freedom of choice) asupra stării unui mesaj (state of a message). Pentru Shannon informația referă impredictibilitate și incertitudine, dată originea conceptului în  entropie. Într-o turnură sceptică echivalarea incertitudinii cu informația rezultă în echivalarea certitudinii cu zgomotul (noise). Certitudinea nu este deci altceva decât o lipsă de informație. Aceste implicații și potențialul lor filosofic uriaș este însă scăpat de Wiener care preferă o variantă mult mai intuitivă (quasi-aristotelică) de a înțelege informația ca negație a entropiei ca negentropy. Aici impactul revoluționar a lui Shannon este pierdut, Wiener trasând o linie inițial clară între ordine și dezordine, linie afirmată tocmai de noțiunea sa de informație. Că este tot mai evident că această linie are nevoie de tot mai multă gimnastică intelectuală pentru fi menținută, ne este indicat de autoare cu exemple savuroase de utilizare a unor noțiuni precum metastabilitate, multi-linear, atât în discursul științific cât și în cel discursul general, de la mediul de afaceri, la analiști strategici și lobbyism politic. Cartea nu se rezumă însă la a clarifica și clasifica modul cum zgomotul și informația sunt gândite în științele și filosofia contemporană sau în discursul public general. A treia parte a volumului intitulată The Mental State of Noise oferă o superbă și  pertinentă diagnoză a vieții psihice în lumea contemporană pornind de la aceleași noțiuni de entropie, ordine, zgomot pe care le aplică aparatului cognitiv și patologiilor cotidianului și încheind cu Alcibiade al lui Platon. Cartea anului.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 74-76]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.