Pentru un timp îndelungat*, prezența simultană a unui autor în câmpul literar român și maghiar, publicarea de texte literare în ambele limbi, a fost rară în contextul din România. Cu toate acestea, în perioada postmilenială, mai mulți autori ‒ Péter Demény, Andor Horváth, Tamás Mihók, Nóra Ugron etc. ‒ au scris și au publicat texte și volume în ambele limbi. Prezentarea va examina contextele, motivele și posibilitățile unei prezențe literare multilingve, concentrându-se asupra posibilelor diferențe poetice sau strategice, a procedeelor de adaptare și a practicilor de traducere culturală în textele autorilor bilingvi.

În ultimii ani, inițiative precum seria de succes Literatures as World Literature a editurii Bloomsbury au făcut pași importanți în direcția regândirii paradigmelor naționale de interpretare literară. Metodologia studiului literaturii mondiale examinează urmele literaturilor naționale în privința impactului, rețelelor și interferențelor. David Damrosch susține chiar că ceea ce devine important în această abordare este modul în care operele individuale sunt, de asemenea, transformate în structuri reflexive, care construiesc și facilitează potențialitatea interacțiunilor. Fenomenul adaptării care are loc în cazul oricărei traduceri, inclusiv traducerile culturale, devine tocmai din acest motiv esențial în paradigma studiilor de literatură mondială.

În prezentarea mea voi vorbi despre autori minoritari, cu o posibilă dublă afiliere prin bilingvismul operelor lor, scrise în maghiară și română. Doresc să punctez din start faptul că acest tip de bilingvism pare un fenomen relativ nou în câmpul cultural românesc. Deși bilingvismul sau multilingvismul cotidian, efectiv a fost prezent într-un mod evident în zona transilvăneană și bănățeană, au fost puțini scriitori majori care să scrie opere literare în două limbi. Cazul lui Liviu Rebreanu, care a publicat unele texte la debutul său literar în maghiară, sau cazul timișoreanului Robert Reiter, poet avangardist maghiar, publicist și apoi poet german, au fost mai degrabă excepții.

Cum se explică atunci că după 2010, mai mulți autori maghiari din România, relevanți și vizibili în această cultură, încearcă aventura sau chiar certitudinea unui bilingvism literar? Voi încerca să răspund la această întrebare prin câteva observații contextualizante și terminologice, apoi voi identifica strategiile, tehnicile, scopurile individuale urmărite de acești autori, toate dintre acestea oferind posibile modele pentru opțiuni de acest tip. Consider că multe dintre volumele scrise în românește de autorii respectivi au potențialul să devină, sau chiar au devenit deja puncte de referință atât în cultura română, cât și cea maghiară, regională.

În cadrul clasic al modelelor de literatură regională sau minoritară, bilingvismul a fost o opțiune puțin probabilă, datorită faptului că paradigma dominantă în țările Europei de Est din secolul 20 a fost totuși ideea statului național și culturii naționale.

Datorită fenomenului literaturii exilului din perioada Războiului Rece, iar mai apoi al mobilității culturale din postcomunism, metodologiile centrate pe ideea culturii naționale localizate și omogene devine totuși din ce în ce mai problematică. Fenomenul mondializării literare a devenit mai pronunțat și în literatura contemporană maghiară și română: în acest context, vocea autorilor care nu-și concep identitatea culturală în paradigmele literaturilor naționale a devenit mai audibilă. În acest sens, relevanța literaturii exilului sau al diasporei ca model a crescut față de perioada precedentă.

În general, este vorba un model al afilierilor multiple, ceea ce înseamnă crearea de rețele în condiții democratice, pe baza unor opțiuni voluntare. Privind înapoi dinspre acest model, chiar și la opere literare publicate și interpretate în paradigme exclusiv naționale, putem descoperi ulterior strategii de „worlding”, și putem regândi și modelele, paradigmele regionalității.

Cred că bilingvismul autorilor despre care voi vorbi astăzi ține de acest nou cadru interpretativ, al mondializării culturilor noastre. Într-un asemenea context, comunicarea interculturală devine mult mai dezinhibată față de cea din cadrul paradigmelor naționale. Din perspectiva autorului minoritar, mai putem adăuga și aspectul care scoate aceste strategii din structurile dominației, accentuând caracterul transcultural față de cel transnațional. Astfel, multilingvismul sau ambilingvismul devine un act de o reală comunicare neierarhizată. Energia creativă care se află în spatele acesteia poate fi identificată în deschiderea către adaptare și traducere culturală și, prin înscrierea lor în spațiile lăsate libere de discursurile dominante.

Într-un articol, Zoltán Németh vorbește despre fenomenul de „sensibilitate biculturală”, care pare a fi adaptabil la investigația mea. Acest lucru este legat de idealul unui fel de integrare policulturală, care, dacă se presupune că culturile au un statut egal, poate însemna o afiliere multiplă autentică, voluntară, în sensul simultaneității și al interacțiunii. În acest context, în cultură pot apărea spații intermediare, liminale, discursuri nearticulate anterior. Este important de remarcat că asemenea tehnici care pot fi observate în astfel de cazuri nu funcționează exclusiv în contextul relațiilor etnice sau naționale, ci se aplică, de asemenea, în mod analog, și altor moduri de producție textuală care distrug relațiile de dominație.

De fapt, schimbarea de cod lingvistic poate fi înțeleasă și ca o strategie de pluralizare a posibilităților estetice în raport cu materialitatea limbajului. În același timp, ea poate juca și un rol de punere în scenă a localității: deși acest aspect este poate mai justificat în cazul schimbării limbii în cadrul unui singur text, reprezentarea intermedierilor culturale poate avea și ea un aspect local în sine: conectarea la mai multe domenii culturale în același timp dobândește o semnificație suplimentară a localului, în cazul mediilor multilingve.

Strategiile de code-switching implică, de asemenea, posibilitatea adaptării, a reflecției asupra diversității tradițiilor literare. În fiecare dintre exemplele mele de mai jos, putem detecta urme ale acestei conștientizări, ale acestei reflecții.

În ordine cronologică, voi discuta în continuare operele scrise de doi autori bilingvi (sau ambilingvi) care sunt prezenți atât în cultura maghiară, cât și în cea română prin cărțile lor. Nu voi intra în interpretarea detaliată a fiecărei lucrări în parte, mai degrabă voi explora posibilele motive și contexte ale opțiunilor lingvistice și voi plasa cărțile implicate în schimbarea de cod lingvistic în cadrul mai general al operei fiecărui autor în parte. În această fază a cercetării fenomenului transcultural maghiaro-românesc, consider de o importanță majoră conturarea unui corpus reprezentativ de texte, și descrierea empirică a unui fenomen care s-a accentuat relativ recent în acest câmp literar.

În 2013, Péter Demény (n. 1972) a publicat prima sa carte în limba română, Ghidul ipocriților, la o editură reprezentativă din București, Cartea Românească. După nouă volume anterioare în limba maghiară, autorul a intrat în câmpul literar de limbă română, iar volumul a fost urmat de altele – este relevant prin urmare să ne întrebăm care au fost motivele care au stat la baza schimbării codului lingvistic în raport cu opera anterioară. Fără îndoială că, în calitate de traducător literar sau de publicist care publica și în limba română, Demény era deja parte a procesului de transfer cultural maghiar-român la momentul publicării cărții.

În interpretarea mea, în cazul acestui volum, Demény a intrat într-un dialog dinamizant cu o tradiție culturală românească ‒ tradiție care nu există în această complexitate în cultura maghiară: textele lui Ion Luca Caragiale, care sunt deopotrivă critici față de națiunea proprie (în cultură maghiară, acest aspect apare de exemplu la Endre Ady, dar într-un alt registru) și comice (această din urmă caracteristică este poate cea mai apropiată de textele lui Lajos Parti Nagy în cultura maghiară). Un alt precedent al volumului, indicat inclusiv în titlu, este Ghidul nesimțitului (2006) al lui Radu Paraschivescu, din care Demény adaptează forma și structura. Totuși, este de remarcat faptul că în această carte nu se face referire la nicio identitate „intermediară”: Demény intră în dialog direct cu autori ai culturii românești și ai literaturii mondiale ‒ Shakespeare, Heinrich Böll, Goethe, Apollinaire, Thornton Wilder, Caragiale, printre alții, se numără printre referințele culturale din volum.

Demény reflectează asupra spațiilor culturale intermediare într-un mod mult mai explicit în următoarea sa carte, Pălăvrăgeala vagabonzilor, scrisă împreună cu Doru Pop. În această carte, cei doi autori își asumă identitatea culturală a vagabonzilor și a călătorilor. Conceptul de vagabond intelectual lansat de către Doru Pop este un element de deconstrucției, însemnând aici puterea de a ieși din tine însuți, din tradiții și locații tocmai pentru a deveni mai conștient față de identitatea proprie. Este prețul plătit pentru a putea fi onest și critic cu tine însuți. În cartea lui D.P. și P.D., autori cu monograme simetrice, acest concept este legitimat de gestul repetat de a începe reflexia critică cu identificarea unor atitudini considerate pozitive în cultura „celuilalt”. Autocritica firească și benefică din „pălăvrăgelile” cărții urmează de cele mai multe ori după efectuarea gestului amintit.

De asemenea, trebuie remarcat aici că în trei din patru cazuri numele lui Demény apare ca „Péter Demény” pe pagina de titlu a cărților sale publicate în limba română (iar în Pălăvrăgeala vagabonzilor apare în ambele forme), făcând astfel posibilă, într-un fel, o distincție vizuală a identității autorului în domeniul cultural maghiar și românesc.

În volumul său de poeme în limba română din 2018 (Valurile libelulei), Demény intră în dialog cu poemele de dragoste ale tradiției poetice românești ‒ mai ales cu variantele sale clasice, Mihai Eminescu sau Tudor Arghezi, dialog care poate fi văzut și sub forma unor evocări concrete.

Deși nu are legătură strictă cu subiectul, merită menționat faptul că traducerea în limba română a romanului scris inițial în maghiară, Splendidul mistreț a reprezentat o etapă importantă în receptarea operei lui Demény în spațiul cultural românesc. Cartea a fost publicată în limba maghiară în 2017 și tradusă în limba română de Kocsis Francisko în 2020, fiind bine primită de cititorii români, atât în reviste, cât și în sfera online. Cartea a fost perceput în câmpul cultural românesc ca un fel de vers în proză, cu mai puține accente pe referințele culturale maghiare.

În lumina celor de mai sus, prezența lui Péter Demény în mediul cultural românesc din ultimul deceniu a fost constantă ‒ o prezență care validează și rolurile suplimentare de mediator-traducător-antologator-editor-publicist care îl leagă pe Demény de culturile din România.

Mihók Tamás (n. 1991) este unul dintre autorii care, în ciuda limbii materne maghiare, s-a socializat în primul rând în spațiul literar românesc ‒ a studiat în limba română la nivel școlar, universitar și doctoral, iar din 2013 publică volume de poezie în limba română. În cazul său, 2017 este anul în care a început să publice volume în limba maghiară, mai întâi Cuticulum vitae și apoi Rizómazaj (2021), arătând clar că există în câmpul literar din România direcția interferențelor culturale româno-maghiare care se produc din direcția culturii române înspre cultura maghiară. Volumele lui Mihók sunt într-o mare măsură autoadaptări/ autotraduceri, autorul publicând inițial aceste materiale poetice în volume de limbă română, iar apoi în limba maghiară în propria sa traducere-adaptare. Până în prezent, a publicat în total patru cărți de poezii în limba română, dintre care două au fost adaptate ulterior în maghiară. Este interesant de remarcat totodată că Mihók a folosit în mod constant numele+prenumele, adică „Mihók Tamás” în cărțile sale de poezie în limba română, spre deosebire de alți autori maghiari bilingvi ca Péter Demény, Andor Horváth sau Nóra Ugron. Deși pentru Mihók este firesc ca el să fie prezent în mediul cultural românesc și să activeze în cadrul unor instituții literare românești, varianta maghiară a numelui indică și o stranietate conștient asumată. Față de el, autori ca Demény sau Horváth, au nevoie de un efort în plus pentru a-și integra textele în mediul românesc, așa cum indică numele, deoarece distanțarea lor conștientă față de limba maghiară are sens pentru ei doar dacă textele lor au un impact și asupra cititorilor români.

Totuși, tranzacțiile culturale au loc într-un mod imprevizibil în opera lui Mihók, fiind legate într-o mare măsură de proiectele sale de traducere. În cadrul mai multor lansări ale volumului Rizómazaj, Mihók a spus că, deși prima versiune a cărții a fost publicată în limba română în 2020, sub titlul Biocharia, aceasta a fost în multe privințe inspirată de tendințele ecopoetice ale poeziei maghiare contemporane, pe care Mihók a tradus-o și cu care s-a familiarizat prin intermediul dosarului tematic de ecopoezie a revistei online Versum din Budapesta.

Rizómazaj nu poate fi privită ca o traducere a versiunii românești care s-ar strădui să fie exactă ‒ versiunea maghiară a cărții se caracterizează printr-o structură a volumului parțial rearanjată și o reducere a efectelor vizuale. Astfel, noțiunea de adaptare, care poate fi înțeleasă și ca traducere culturală, indică o relație mai exactă între edițiile românești și maghiare și, bineînțeles, ar fi necesară o analiză mai detaliată pentru a cartografia diferențele.

Autorii studiați se caracterizează prin prezența lor paralelă în două domenii literare – maghiară și română. Cu toate acestea, există caracteristici individuale în ceea ce privește motivațiile și experiențele anterioare ale acestora atunci când pătrund în spațiul ambilingv.

În introducerea lucrării mele, am trecut în revistă cadrele istorice și contextuale mai generale față de care pot fi interpretate aceste practici auctoriale din prezent. Am încercat să argumentez că acest fenomen care s-a accentuat în ultimul deceniu poate fi văzut în raport cu mediul democratic contemporan și cu fenomenele de mondializare culturală. Vizibilitatea fenomenului provine atât din prestigiul literar și poziția instituțională a autorilor studiați, cât și din faptul că aceștia au optat pentru o prezență literară bilingvă aproape în același timp cu alți autori maghiari.

De asemenea, este important de remarcat divergența față de tipologiile internaționale în cazul lor: aici, schimbarea codului lingvistic nu este legată de migrație, ci de proiecte creative și de forme și mesaje adaptate la cultura țintă. În contextul românesc, cărțile lor sunt considerate în prezent exemple mai degrabă atipice, dar în același timp poartă urma unor gesturi și reflexii care au potențialul de a deveni modele. Într-o oarecare măsură, caracterul contemporan, în unele cazuri metamodernist și transcultural al acestor demersuri este conectată la aceleași schimbări de paradigmă. Depășirea unor faze culturale anterioare implică o asumare explicită a unor noi poziții, a unor noi viziuni despre rolul artei în societatea contemporană, la o scară din ce în ce mai planetară.

________________

* Referat prezentat la simpozionul Interferenţe literare româno-maghiare, ediţia a V-a, Târgu Mureș, 19 noiembrie 2022.

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 83-85]