Senida Poenariu

Despre dragoste și alți monștri

În 2018, Sándor Márai (1900–1989) era cel mai tradus autor maghiar în Franța¹, cu 27 de cărți, urmat de câștigătorul premiului Nobel, Imre Kertész, cu 11 titluri, în timp ce polonezul Witold Gombrowicz, de exemplu, apare cu 17 cărți. În România, la editura Curtea veche, au apărut Lumânările ard până la capăt, Moștenirea Eszterei, Turneu la Bolzano, toate traduse de Anamaria Pop, Divorț în cetatea Buda, în traducerea lui Marius Tabacu, și Eliberare, tradusă de Kocsis Francisko. Cu un mare succes în lumea occidentală, multe dintre romanele sale fiind pe lista de bestselleruri, Márai este adesea alăturat scriitorilor precum Robert Musil, Stefan Zweig, Joseph Roth și chiar Ortega y Gasset². În spațiul românesc, cu excepția unei teze de doctorat³, nu a atras atenția criticilor literari.

Născut la Kassa (Imperiul Austro-Ungar, astăzi Coșovia, Slovacia), Sándor Márai, un produs al diversității etnice și culturale tipice Europei Centrale⁴, a fost un scriitor prolific, publicând în jur de cincizeci de titluri, și, de asemenea, este primul traducător al lui Kafka în limba maghiară. Declarându-se împotriva nazismului, precum și a comunismului, după ce petrece câțiva ani prin Germania și Franța, părăsește definitiv Ungaria în 1948, stabilindu-se, în cele din urmă, în Statele Unite ale Americii. Acesta interzice publicarea cărților sale în Ungaria atât timp cât la conducerea statului se află regimul comunist.

Aflat deja la a treia ediție în limba română, romanul Lumânările ard până la capăt⁵ a fost publicat în anul 1942, la Budapesta, și a fost redescoperit în Europa abia după anii ’90 și ecranizat, dramatizat și pus în scenă în 2006.

Narat la persoana a treia, registrul epic confecționat fragmentar din momente cheie ale  vieții personajului masculin principal, un nobil taciturn, ajuns la senectute și prezentat inițial impersonal, prin gradul militar pe care îl poartă, acela de General, ia în cele din urmă formă monologală. Acțiunea se desfășoară pe o axă temporală de peste 75 de ani, de la sfârșitul secolului al IX-lea până aproape de mijlocul secolului al XX-lea, în fostul Imperiu Austro-Ungar, dar apar și câteva secvențe relevante pentru configurarea semnificațiilor romanului în Franța și în Orient.

 Strategia expozitivă condusă excelent, de-a dreptul hipnotizantă a scriitorului,urmează îndeaproape perspectiva din ce în ce mai personală și subiectivă a personajului. Se profilează o focalizare progresivă de la macro la micro, respectiv de la istoria colectivă la cea individuală. Evoluția poveștii unei vieții care încheie o linie nobiliară este dublată, într-un carusel al determinărilor, de schimbările sociale din Viena, schimbări pe care Hermann Broch le numea „apocalipsa veselă”, un simptom al prăbușirii unui imperiu și, odată cu acesta, al unui model existențial. Este vorba aici despre aceeași preocuparea scriitorilor, pictorilor, istoricilor și chiar psihanaliștilor vienezi de a reprezenta natura individu(alu)lui într-o societate în degringoladă, surprinsă de Carl Schorske în studiul său Viena fin-de-siècle.

Cu o accentuală dimensiune psihologică ce nu doar reconfigurează trecutul și percepțiile, respectiv concepțiile personajului, ci surprinde chiar în act momentele revelatoare ale conștiinței acestuia, Sándor Márai prezintă faptele într-o manieră care stimulează și apetitul detectivistic al cititorului. Personajul dorește răzbunare și aflarea adevărului, cititorului i se oferă progresiv informațiile, este lăsat să ghicească și chiar să spere că intuițiile lui sunt corecte. Ceea ce reușește Márai în mod exemplar este să le confirme ca imediat să le dinamiteze.

Romanul se deschide în jurul anului 1940 cu Generalul Henrik, în vârstă de 75 de ani, care își mobilizează oamenii de casă în vederea pregătirii unei cine pentru un oaspete mult așteptat. Este vorba despre o așteptare de 41 de ani, întârziatul fiind prietenul și colegul din copilărie al acestuia, Konrád, un tânăr dintr-o familie modestă, fără posibilități financiare prea mari, pe care-l întâlnește la vârsta de 12 ani în cadrul Academiei Militare din Viena.

Sensibil și bolnăvicios din fire, fiu al unei contese din Franța și al unui ofițer de gardă maghiar, apropiați ai casei regale, Henrik supraviețuiește prin legăturile pe care le formează cu două persoane, doica Nini și prietenul Konrád. Prin inserțiile în trecut, atât prin intervențiile naratorului, cât și prin rememorare și expunerea subiectivă, și anume perspectiva lui Henrik, este prezentată esența prieteniei pure dintre cei doi băieți, apoi bărbați: „Împărtășeau totul, fără ca raportul dintre ei să poată fi definit. Nu erau frați, nici amanți. Știau, în chip nelămurit, că pe lume există și astfel de legături. Există un soi de fraternitate mai profundă decât legătura dintre doi gemeni în pântecele mamei. Viața le îngemănase zilele și nopțile; știau totul despre trupul și visele celuilalt” (p. 14). Este prezentată o dragoste care depășește prin natura ei atașamentele filiale, precum și pe cele romantice, în care domnișoarele și doamnele sunt prezentate ca având preocupări, comportamente ori idei „cam exagerate, specifice femeilor”, iar prezența lor este fie rezultatul unor pasiuni trecătoare, fie, ca în cazul soției lui Henrik, Krisztina, „o piesă perfectă și rară” de colecție.

Cu oarecare dezamăgire, dar previzibil, aflăm că banii și rolul social au erodat și dezechilibrat marea prietenie, soția și cel mai bun prieten devin amanți, ba chiar se angajează într-un soi de complot ucigaș care eșuează, iar Henrik are acum ocazia de a se răzbuna și de a afla adevărul chiar din gura trădătorului. Într-un mod simplist se confirmă butada francezilor „cherchez la femme”. Departe însă de a fi vorba doar despre un triunghi amoros. Sau despre bani și statut. Henrik are timp 41 de ani să-și rafineze perspectiva asupra unor evenimente pe care, inițial, singur le numește vulgare. Iar Márai ne poartă cu grație prin meandrele sinidisisului personajului Henrik în timp ce reconstruiește, ca pe un puzzle, povestea. Atât că, trebuie spus din capul locului, nu povestea este aici importantă, adică deznodământul ei, cât procesul. Finalul este, de altfel, suspendat.

Cum chestionarea naturii relațiilor inter-umane și a dragostei dintre două (sau chiar trei, în acest caz) persoane constituie una dintre preocupările de bază ale lui Márai, vom porni chiar de la această dimensiune.

Deloc întâmplător, într-un mediu al contrastelor, multietnic și multicultural al Imperiului Austro-Ungar, diferența este cea care se află atât la baza dragostei, cât și a urii. Personajele lui Márai se împart în două categorii, cele considerate normale și cele diferite. Ofițerul de gardă și fiul său Henrik sunt exponenții normalității, în timp ce contesa (soția ofițerului, mama lui Henrik), Konrád și Krisztina sunt prezentați ca fiind diferiți. Nini este incalificabilă, așa cum și relația ei cu Henrik nu poate fi exprimată prin convențiile clasice. De altfel, până la finalul romanului, se dovedește că aceasta este și cea mai semnificativă conexiune pe care o are Generalul Henrik cu o altă ființă.

Ambiguitatea categoriilor normal/ anormal rămâne constantă pe parcursul întregului roman. Mai mult decât atât, normalitatea și diferența se articulează și se configurează contextual,geografic,socio-cultural, precum și etnic. Nu este foarte clar precizată ce implică diferența care îi definește pe cei trei, însă liantul și tot odată revelatorul naturii distincte este muzica. Contesa franțuzoaică, străină și inadaptată sălbăticiei în care-și urmează soțul ungur, transformă castelul din pădure într-un centru de societate, o Vienă în miniatură. Aceasta declară că își va îmblânzi prin muzică soțul, după rețeta lui Orfeu, însă, deși se iubeau, incompatibilitatea dintre cei doi se acutizează iar căsătoria se reduce la un „contract de mariaj”.

Tatăl și fiul asistă impasibili, „politicoși și răbdători”, la un miniconcert la patru mâini dintre contesă și Konrád și remarcă descătușarea, pasiunea și rebeliunea care răzbea prin trupurile încordate ale celor doi pianiști, iar în cele din urmă, „Politicoasa asistență înțelesese că muzica putea fi periculoasă. Dar pe cei doi pianiști nu îi mai interesa acest pericol. Fantezia poloneză era doar un pretext pentru dezlănțuirea acelor forțe datorită cărora se clatină și explodează totul, tot ce este tăinuit cu atâta grijă de către ordinea stabilită de oameni” (p.42). După ce destăinuie mai degrabă jenant că este rudă cu Chopin, Konrád este etichetat din scurt de ofițerul de gardă drept diferit și, pe cale de consecință, incapabil de a fi un „militar adevărat”. Pedepsit sau nu de soartă pentru relația de rubedenie cu Chopin, „evaluarea” pe care o oferă tatăl despre Konrád, neacceptată inițial de Henrik, se va dovedi corectă. Pe Krisztina, fiica unui profesor de muzică, cu posibilități financiare extrem de limitate, o întâlnește prin intermediul lui Konrád. Ca o bună soție recunoscătoare, scăpată din sărăcie și înnobilată, Krisztina îi oferă soțului controlul total asupra intimității ei, jurnalul tinerei femei în care deborda de sinceritate fiind oricând la îndemâna lui. Se dovedește că Henrik nu-și cunoaște nevasta, cum, de altfel, nu-și cunoștea nici prietenul sau mama. Ceea ce el interpretează drept dragoste se dovedește a fi doar recunoștință exagerată. Iar la baza prieteniei dintre el și Konrád, dar și a atașamentelor față de soție nu se afla dragostea dezinteresată, așa cum credea, ci dorința de a deține și controla cealaltă persoană. La bătrânețe ajunge la concluzia că fidelitatea pe care le-o revendica în tinerețe celor doi nu era altceva decât o formă supremă de egoism. Descoperă mult prea târziu „diferența” Krisztinei, o ființă „sălbatică”, cu un „spirit neîmblânzit” de convenții.

Avem, așadar, pe de-o parte niște idealiști, personalități ale ordinii, disciplinei, rigorii și convențiilor reprezentate de și prin cei doi militari de carieră, tatăl și fiul, și, pe de altă parte, niște romantici cu fire artistică, viscerali și senzoriali, reprezentați de Konrád, Krisztina și mama lui Henrik.

Distincția pe care o face Schorske⁶ între idealul uman al liberalismului tradițional vienez și „omul nou” exprimă excelent „diferența” pe care o conturează Márai în acest roman. Atitudinea scriitorului maghiar față de trecutul monarhic este nostalgică, poate chiar idealizantă, deși nu ignoră nici problemele sociale care, în cele din urmă, se vor acutiza și vor duce la colapsul imperiului, precum lipsa de vitalitate sau încrederea artificială a populației în „singurul care putea să mențină ordinea, împăratul (…) funcționar public cu mânecuțe dintr-o stofă fină, lucioasă, și grand seigneur, bădăran și domnitor” (p. 47). Apoi, docilitatea sufletului și supunerea apar ca cerințe necesare pentru menținerea ordinii. În orice caz,Viena, în perioada sa de glorie, cea a tinereții lui Henrik și Konrád, apare ca un personaj în sine: „Viena era veselă. În tavernele îmbâcsite și cu tavanul boltit din centrul orașului se servea cea mai bună bere din lume, iar la ora prânzului, când sunau clopotele, se simțea peste tot aroma gulașului din carne de vită, străzile și sufletele fiind inundate cu atâta farmec și amabilitate, de parcă pacea lumii ar fi fost eternă” (p. 47)

Având în minte dihotomia propusă de Schorske, putem spune că avem două modele existențiale: unul tradițional care are în centru omul rațional ce domină natura (și propria natură/ propriul corp) prin intermediul rațiunii și științei, sigur pe sine, responsabil, represiv din punct de vedere moral, care crede în lege și își subsumează drepturile individuale binelui colectiv, și, pe de altă parte, omul „psihologic”, mai bogat spiritual, dar și mai periculos, om al tenebrelor, instinctelor și al sentimentelor. Deloc întâmplător, în roman,muzica reflectă această dihotomie. Ținând cont și de observațiile lui Schorske legate de vals ca simbolul atmosferei vesele a Vienei, ca apoi să devină un simbol al dezintegrării culturale, nu este surprinzător că „de unde venea Henrik, muzica avea darul să confere vieții mai multă veselie și o atmosferă festivă, făcând ochii femeilor să strălucească, iar vanitatea bărbaților să arunce scântei; iată motivul pentru care răsuna muzica în oraș, în locurile în care fiul ofițerului de gardă își petrecea nopțile. Dar muzica pe care o iubea Konrád nu oferea un refugiu pentru uitare, fiindcă trezea pasiunea, sentimentul de culpabilitate, voia ca viața din inimile și conștiințele oamenilor să fie cât mai reală: «O asemenea muzică este înfricoșătoare», își zise fiul ofițerului de gardă, și începu să fluiere răzvrătit un vals vienez” (pp. 44-45).

Dacă ofițerul de gardă vânează, adică ucide animale din cauză că „nu reușea să distrugă lumea în care existau lucruri și persoane diferite de el (s.m. S.P.)” (p. 16), Henrik, pe finalul vieții, ajunge la concluzia că sentimentele sale față de mamă, de Konrád și de Krisztina au fost stimulate de „același dor nestins, aceeași speranță a căutării (…) pentru că întotdeauna iubim persoana care-i «diferită»”. Chiar dacă întâlnirea dintre două persoane de același fel este poate cel mai mare dar al vieții (și o enigmă), natura se împotrivește acestei armonii pentru că, susține Henrik, viața ia naștere chiar din tensiunea dintre doi oameni diferiți (p. 141).

Vânătoarea, prin potențialul simbolic inerent, joacă un rol foarte important în Lumânările ard până la capăt. Remarcabile sunt pasajele despre natura extrem de violentă a naturii umane care ucide natural, ca orice alt animal, impulsul fiind, în esență, conform autorului, în afară moralității și exprimă aceeași dorință de bază de a fi mai puternic decât Celălalt, precum și cele despre potențialul ritualic și senzual al actului uciderii. Apoi, merită menționate și glosările pe tema„sălbăticirii”/ „animalizării” care iau forma vechii discuții despre natură versus cultură (Konrád „fuge” la tropice; regăsim în discursul acestuia despre tropice și băștinași, dar mai ales despre efectele pe care natura în forma ei neîmblânzită le are asupra celor civilizați, descrieri asemănătoare cu cele ale lui Levi-Strauss din Tropice triste). Ne putem gândi și la mitul gemenilor sau la povestea veterotestamentară a celor doi frați Cain și Abel.

Chiar dacă suspectează că cel mai bun prieten a dorit să-l ucidă în cadrul unei vânători, Henrik îl invită pe Konrád, așa cum erau obișnuiți, la cina în trei, alături de soția sa. A doua zi prietenul dispare, Henrik îl caută acasă la acesta unde numai fusese până atunci și descoperă „diferența”,casa unui „artist”, un refugiu. Din senin apare si Krisztina care părea familiarizată cu locuința și care concluzionează că prietenul lor a fost un laș. Henrik suspectează aventura, se mută din castel și nu mai interacționează cu Krisztina timp de opt ani, până la moartea acesteia.

Vizita lui Konrád din prezent îi oferă lui Henrik șansa de a reconstitui până la cel mai mic detaliu ultima cină, cei doi conversează politicos, iar după ce își povestesc în detaliu anii în care au trăi separat, Henrik îi adresează oaspetelui două întrebări în vederea aflării adevărului. Dorește să știe dacă Krisztina era conștientă de planul uciderii și în ce a constat lașitatea pe care i-a reproșat-o amanta/ soția. Konrád nu îi răspunde și nu este interesat nici de perspectiva subiectivă din jurnalul pierdut și regăsit al Krisztinei, pe care Henrik nu l-a citit, așteptând să-și aibă „răzbunarea”. „Răzbunarea” este chiar prezența lui Konrád la castel, care confirmă nu doar prietenia dintre cei doi, ci și faptul că ei „i-au supraviețuit” Krisztinei, care a decis să răspundă jignirii și abandonului din partea lor prin propria ei moarte. Ei au supraviețuit războaielor și tropicelor motivați, pare-se, de necesitatea unei ultime confruntări. În final, prin a doua întrebare, Henrik concluzionează, iar Konrád aprobă, aceasta după ce ard jurnalul Krisztinei, fără a afla și perspectiva ei asupra chestiunii, că amândoi au trădat-o, unul în diferența și celălalt în asemănare, unul prea vanitos, altul prea laș, și că adevăratul sens al vieții lor, al amândurora, a fost chiar atracția „pentru o femeie moartă”, „pasiunea care într-o zi ne copleșește inima, sufletul și trupul, apoi arde mereu până la moarte” (p. 171).

Într-o lume care „arde” (trimiterea este la cel de-al Doilea Război Mondial), Henrik rămâne izolat de prezent în castelul lui devenit atât cavou, cât și refugiu – și care încapsulează o epocă apusă prin elementele de mobilier, portrete, atmosferă etc. –, și se încăpățânează să considere că lumea lui/ lor încă supraviețuiește pe motiv că a jurat pe ea, în timp ce Konrád, deși trăiește în societate, în apropierea Londrei, afirmă că lumea pentru care merita să mori și să trăiești, patria lui, a dispărut. Cei doi se despart elegant, declarând că de acum nu mai au mult de trăit.

Așa cum am afirmat deja, romanul nu excelează prin acțiune sau senzațional, cât prin problematizările pe care le propune. Iar modul în care este reprezentat progresul gândirii lui Henrik, cu obsesiile și contradicțiile sale, probează un scriitor de o finețe psihologică rară care, chiar și prin metode și tehnici ce țin de dimensiunea procesuală a operei literare, întărește teza romanului conform căreia niciodată nu reușim să-i cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim. Pe de altă parte, tot adevărată se dovedește a fi și celebra expresie a lui Jean-Paul Sartre, l’enfer, c’est les autres. Sau cea a latinilor, homo homini lupus est, ceea ce este și mai trist când intențiile sunt bune, însă rezultatele/ realitatea este dezastruoasă.

_________________

¹https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/un-deceniu-de-traduceri-din-romana-in-franceza-624047.html, Nicolas Trifon, Un deceniu de traduceri din română din franceză,  Dilema Veche nr. 734

2István Gombocz, „My homeland was Poland, Vienna, (…) Galicia”: Introducing Sándor Márai  and His Novel „Embers”, în Modern Austrian Literature, 2007, vol. I, No. 1, (2007), pp. 41-57.

3Pupp Réka, Retorica textului în operele prozatorului maghiar Sándor Márai: Sándor Márai , magyar prozairo szovegeinek retorikaja (2011), coordonatori teză Murvai, Olga și Gyözö, Zsigmond, Universitatea din București

4István Gombocz, op. cit.

5Cartea Românească, București, 2021. Prima traducere apare în anul 2011.

6Carl Schorske, Vienna, Fin de siécle. Politics and Culture, Vintage Books, N.Y., 1981.

*

Gabriela Feceoru

Liniște, pace, perversiuni, heppiend: tineri poeți maghiari din Transilvania

Un foarte scurt spoiler

Revizitarea antologiei Liniște, pace, perversiuni, heppiend: tineri poeți maghiari din Transilvania* este motivată de invitația lui Călin Crăciun la numărul revistei Vatra cu tema: Cum citesc românii cărțile scrise de maghiari. Prefațează antologia János Szántai, îngrijește ediția Ștefan Baghiu și traduce Andrei Dósa, un trio de literați în custodia cărora acest proiect nu putea fi decât minunat.

Trebuie spus că nu sunt naționalistă și nu m-am identificat niciodată ca fiind de o naționalitate sau alta, e numai o informație în C.I., dar asta în cazul meu vine pe fondul dezrădăcinării, pe fondul unui acasă universal. M-am simțit mereu apropiată de literatura maghiară, mi-am cumpărat cărți de poezie maghiară din anticariate și cărți de poezie contemporană maghiară, mi-am cumpărat cărți în limba maghiară și am împrumutat dicționare pentru a învăța limba (n-am reușit). Am vizitat Budapesta și am scris cartea vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, o carte de „poeme budapestane”. De ce mă simt apropiată de cărțile scrise de maghiari? Pentru că și eu am o lungă istorie de invizibilitate și marginalizare într-o țară care m-a identificat ca fiind româncă, dar poate că inima mea are altă politică. De curând mi s-a publicat în revista maghiară de la Oradea, Újvárad, un fragment din romanul la care lucrez (Pianul alb – A fehér zongora), invitația și traducerea au venit din partea lui Henriette Kemenes, în fragment ilustrez primii mei ani la Târgu Mureș și felul în care am perceput relația dintre români și maghiari.

În antologia tradusă de Andrei Dósa citești 140 de pagini de poezie (care-ți taie respirația) scrisă de 9 poeți maghiari contemporani: Ferenc André, Botond Fischer, Mária Magdolna Gondos, Gothár Tamás, Benji Horváth, Ágnes Kali, Árpád Kulcsár, Zalán Serestély, László Edgár Varga, cu siguranță nu aleși întâmplător, cu toții au absolvit studii universitare la Cluj sau Budapesta și sunt angrenați în lumea culturală participând activ la evenimente culturale și colaborând cu reviste de cultură. Titlul antologiei este dat, parțial, de un vers al lui Benji Horváth (n. 1988, Târgu Mureș) „liniște, pace, perversiuni, heppiend” (p. 81). Ca formă și număr de versuri putem încadra poemele că ar fi scrise cam așa: catrene, distihuri, tertine, catrene, cvintet, septine, poeme aluvionare. Temele sunt variate: iubire neîmplinită, dependențe, probleme de familie.

Ferenc André (n. 1992, Miercurea Ciuc) scrie despre lipsa iubirii de sine, decadență, singurătate, rușine, neîncredere, zădărnicie, tăcere și istovire, scrie despre ce ar fi putut să fie o relație și poezia sa se află în strânsă legătură cu natura și elementele ei cheie. Este un poet care reușește să atingă profunzimi și distanțe în poeme aluvionare la fel ca în catrenele sale, forma nu-i afectează modul în care conturează sensurile poetice, biografice, formulate la persoana a-II-a singular, timpul perfect compus marchează o dinamică a acțiunilor ceva mai greoaie, pentru că totul s-a întâmplat deja.

Botond Fischer (n. 1982, Carei, județul Satu Mare) ne introduce în lumea taților greu de înfrânt, dar vulnerabili și nu-ndeamnă în versurile sale la tăticie, ba mai degrabă la burlăcie. Scrie catrene cu topica inversată, produce inversiuni care te duc cu gândul la Eminescu „mă ridic din patu-mi” (Fițuici paterne, p.37) și pentru că dinamizează acțiunea cu indicativul prezent contemporaneizează acest stil de scriere. Unele versuri îți rămân în memorie și răsună la infinit, la fel ca „îți bați joc de zilele mele mirosind a cărți,” (Bilocație obositoare, p. 41).

Mária Magdolna Gondos (n. 1989, Miercurea Ciuc) captează imagini despre singurătate, cancer, acțiuni triviale, trecerea ireversibilă a timpului, lipsa de sens, anarhism, și violență. Alege să exprime acțiuni trecute în poeme aluvionare, în versuri albe, filosofice: „Mama nu mi-a spus niciodată că ceea ce-mi părea frumos,/ fardul de ochi negru curs/ se întinde la fel sub duș,/ n-are neapărat legătură cu lacrimile.” (La zece, p. 53)

Despre Gothár Tamás, Benji Horváth, Ágnes Kali, Árpád Kulcsár, Zalán Serestély, László Edgár Varga, vă las pe voi să descoperiți mai multe, aici am oferit numai un foarte scurt spoiler, dar n-aș vrea să mă duc înspre tărâmul povestirii lecturii.

__________________

*Liniște, pace, perversiuni, heppiend: tineri poeți maghiari din Transilvania, ediție îngrijită de Ștefan Baghiu, Traducere de Andrei Dósa, Casa de editură Max Blecher, 2016.

*

Mihaela Vancea

Despre zestrea culturală în care ne scăldăm

Nu este puțin lucru ca o carte să te țină prins bine de ea de la primul rând până la ultimul. Multă forță și un dram de gingășie* pune în lumină, într-un mod direct și autentic, câteva subiecte tari, dar prea puțin exploatate în literatura română. Romanul ar părea, la o primă vedere, unul fragmentar, datorită fluxului de conștiință care-i ghidează curgerea, însă cele două planuri ale relatării protagonistului Dósa sunt clar delimitate: prezentul aparține unui adult așezat la casa lui, în calitate de tată și bărbat căsătorit, iar trecutul este al tânărului în formare, cu angoasele și experiențele implicite.

Încă din titlu și de la primele pagini, volumul lucrează în siajul unor dihotomii precum maturitate-infantilitate, forță fizică-capacitate emoțională, conflictul interetnic româno-maghiar, individ-societate și altele. Toate acestea se intercalează la nivelul mai multor planuri unde, de departe, cel mai vast este cel al emoțiilor. Astfel,  pentru descrierea procesului biologic de formare a inimii de „adult”, din inima foarte mică a fătului, s-a scris un paragraf, iar pentru a explica procesul de maturizare emoțională, Andrei Dósa a scris un roman. Radiografiile încețoșate ale sufletului sunt expuse treptat, căci mai întâi e forța și ulterior vine expunerea vulnerabilității. Ordinea manifestării acestora nu ține de alegerea individului, ci sunt rezultat al normelor sociale. Contextul unei adolescențe trăite în Brașov, într-un climat xenofob, a generat pentru tânărul maghiar din Transilvania un cumul de emoții alimentat de grupul de prieteni, care este mai mult decât băiețeală: „Dar noi eram secuii veniți pe lume în anul 1984, rareori îi lăsam celuilalt o portiță de scăpare în replicile noastre pline de ironii dure, ne băteam pe spate aplicând forță și un dram de gingășie. Și ne iubeam cu multă sinceritate etilică”. Totodată, Dósa evocă cu acuratețe atmosfera anilor 2000. Personajele se perindă prin internet café-uri unde încearcă să pună pe discuri floppy imagini cu femei goale și să-și găsească id-uri cât mai cool pentru yahoo messenger. Accesăm un timp în care calculatoarele aveau Pentium 3, muzica se asculta în Winamp, pe mp3 sau era pusă pe DVD-uri.

O bună parte din viața protagonistului este ghidată și influențată de prietenul Atti, personajul pivot al volumului, din unghiul căruia se relevă și câteva nuanțe ale raporturilor dintre maghiari și români: „Pentru Atti exista o distincție clară între țiganii români și cei maghiari. Pe cei maghiari îi admira (…) pe țiganii români îi ura, zicea că s-au îndepărtat de origini, că trăiesc din gunoaie și cerșit, pe când țiganii maghiari aveau o anumită demnitate și erau mai civilizați”. Mai mult decât atât, în spectrul acestui subiect, autorul atinge și un alt subiect fierbinte în România de astăzi și dezbătut cu fervoare de psihologi și psihoterapeuți – trauma transgenerațională și colectivă. În fond, Atti e purtătorul unei zestre grele, acumulate de-a lungul a trei generații de secui, care s-au simțit nedreptățiți de procesul de românizare și l-au resimțit precum „un furt teritorial”. Drept rezultat, prietenia cu el este delimitată de gașca de prieteni români, în special pentru că naratorul autodiegetic are o cu totul altă viziune asupra acestei dinamici: „Eu nu-i vedeam deloc pe români în felul ăsta, nu aveam niciun fel de ranchiună față de ei, pentru că familia mea reușise să facă o distincție clară între stat și oamenii care-l reprezentau și care acționau în numele său”. Fără îndoială, aceasta este una dintre frazele grele, marcante, ale cărții de față, care separă sfera politicului de spectrul uman. Din nefericire, starea conflictuală interetnică mocnește încă, la modul cât se poate de real. Pentru a face o paralelă, amintesc, de pildă, gestul de revoltă al lui Atti, care urcă la un moment dat pe Piatra Craiului cu un casetofon. Ajuns aici, el pune imnul secuilor pe care-l cântă cu toată puterea. Episodul acesta îmi aduce aminte de satul Rimetea, aflat la aproximativ o oră distanță de Cluj-Napoca. Satul este unul turistic și vizitat de pasionații de drumeție care urcă adesea până la Piatra Secuiului. Constant, borna plasată pe culmea montană este vopsită când în culorile steagului românesc, când în cele ale Ungariei. Odată ajunși sus, drumeții nu știu niciodată care vor fi culorile bornei, însă cu adevărat spectaculoasă este, de fapt, priveliștea din spatele ei.

Dincolo de acest fenomen, punctat foarte bine în roman, protagonistul se luptă la rândul lui cu depășirea unui set de convingeri adânc sedimentate de cei din jur. În prima parte a volumului, cititorii vor descoperi un băiat timid, confuz, influențabil și foarte furios: „În acei ani, n-am simțit indignare decât atunci când nu primeam dragoste sau când prietenii făceau mișto de mine că sunt un visător.” Nevoia de a corespunde unor norme sociale în ceea ce privește masculinitatea și imperativul „Fi bărbat!” îl aduce în ipostaza unui ciudat care urmărește femeile pe stradă: „Zâmbetul ei părea să conțină o doză de demență, amestecată cu o moliciune intimidantă. De dragul ei, aș fi fost în stare să-mi reiau prostul obicei de a urmări fete pe stradă”. Volumul propune un anti-erou, dar lectorul merge cu el și ajunge să-l simpatizeze tocmai pentru că îi poate accesa vulnerabilitățile și fragilitatea. Greutățile adolescentine și anii studenției vin cu nevoia de apartenență, de a fi acceptat și ascultat, iar de cele mai multe ori aceste nevoi nu sunt îndeplinite. Descoperim în romanul lui Andrei Dósa formule ale patriarhatului care, iată, au ecouri și asupra băieților în formare care resimt presiunea de a avea performanțe sexuale, trupul bine definit, de a fi puternici și de a nu-și arăta vulnerabilitatea față de ceilalți. Expunerea emoțiilor este percepută drept un semn de slăbiciune. Nu degeaba naratorul face tot posibilul să-i ascundă lui Atti faptul că merge la psiholog.

Dincolo de actualitatea și noutatea subiectelor abordate, volumul cucerește și prin scriitura minuțioasă. Frazele sunt foarte bine lucrate, echilibrate, chiar încărcate o doză de lirism. Multă forță și un dram de gingășie este un volum despre conștientizarea apei culturale în care ne scăldăm, despre prietenie și despre renunțarea la convingeri împrumutate de la alții. Câștigul pe care-l aduce lucrul cu propriile emoții și maturizarea este acela de a seta protagonistului o direcție proprie, libertatea de alegere și asumare a propriilor interese (aici, vădit intelectuale). Căsătorit și cu un copil, naratorul Dósa trăiește procesul dureros al desprinderii de un mediu toxic, iar desprinderea implică lăsarea în urmă a unor persoane, chiar și când atunci acestea sunt marcante pentru o anumită perioadă a vieții sale.

__________________

* Andrei Dósa, Multă forță și un dram de gingășie, Polirom, București, 2021        

[Vatra, nr. 12/2022, pp. 73-78]