Motto: Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Sunt prinţul Acvitaniei ce şi-a pierdut moşia:

Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat

Răsare-un Soare negru: este Melancolia.

 (El Desdichado, Gérard de Nerval)

Scris ca o fuziune între Fragmente, Scrisori, Alegorii, Epilog I, II și nume de orașe și locuri emblematic-berlineze, volumul de poeme Berlin. Hamlet al lui Szilárd Borbély are aerul postmodern al unei colecții de fragmente poetice prin intermediul căreia conștiința naratorului surprinde caracterul evanescent al fericirii lumii occidentale post-war, cu referire la al Doilea Război Mondial, al iluziei reintrării lumii în făgașul normal, eul înregistrând măștile de pe scena istoriei lumii, dar și a istoriei personale în care împlinirea sufletească este un proiect / scenariu mereu amânat, visat, programat dar rareori realizat. Tonul confesiv al proiecțiilor stă sub semnul Soarelui negru nervalian al melancoliei, al reflecției prințului-filosof din titlu și al umbrei sale, prințul  Acvitaniei.

Volumul are el însuși un motto din eseul Weimar al lui Walter Benjamin, după cum aflăm din Note (p. 217), care situează poemele sub semnele trecerii, al glisării, evanescenței: ale timpului, iluziei fericirii, aspirațiilor unei vârste a tinereții – aceasta nu neapărat ca etapă cronologică, ci a unei disponibilități sufletești de învestire a lumii cu atribute paradisiace: Nimic nu trece / atât de irevocabil / precum dimineața:

[Alegoria I] din incipit plasează discursul poetic sub un semnul călăuzitor al spiritului, aluzie intertextuală la spiritul tatălui-rege din piesa shakespeariană: spiritul tatălui meu m-a învățat cruzimea, acesta ca o contraparte la Spiritul timpului nostru, care e excesiv de libertin pentru mine, afirmă conștiința comunicativă.

Pe parcurs, din fragmente, instanța din spatele textelor încearcă să compună sensul lumii prin cuvinte, se declară o călăuză pentru cel care citește (receptorul fragmentelor sale din suprafața lumii), pentru care preschimbă locurile traversate în călătoria lui, în cuvinte: Îți scriu / cu regularitate despre stațiile călătoriei mele. / În realitate, tu ești cel ce / pretutindeni e un oaspete, eu îți sunt doar călăuză. / Sunt mâna care indică ceva. […] Eu nu am o casă a mea / și de asta, locurile mele de pribegie le preschimb în cuvinte. ([Fragment VI, i.]). Astfel, întreg discursul ar putea fi considerat alegoric, o descărcare existențială a tensiunii cumulate pe tema detracării ființei solitare, pe care călătoria o face tăcută, după cum se confesează eul în primul vers al fragmentului citat. Aluzii la solitudinea iremediabilă a ființei, chiar și în mijlocul civilizației sau poate tocmai, mai ales din cauza ei, prin care omul își configurează miezul identității se fac prin raportare antitetică, negatoare la prințul-filosof: Nu îți scriu despre ceea ce îmi iese în cale. Nu pot să relatez nimic. Gândesc prea / mult, caut logica printre afirmațiile / mele asemenea retorilor. Însă gândirea mea / nu este cea a filosofilor, / cu toate că sunt un sceptic. ([Fragment VI, i]).

Asemeni fotografului evocat în [Flughafen Schönefeld], eul-conștiință surprinde fragmente din lumea înconjurătoare, în cadre demitizante ale traiului în lumea civilizată a Occidentului: întâi din trecut, prin evocarea traiului greu din vremea când din cauza blocadei abia se mai găsea hrană (Krumme Lanke), întrebări referitoare la Ce s-o fi ales de …? în Wannsee, enumerând numele „acuzaților de la procesul de la Nurnberg care n-au fost condamnați niciodată sau care au dispărut” (aflăm din Note, p. 219), peste care plutește tragicul sfârșit al Henriettei Vogel. Iar apoi din prezent, prin existența repetitiv-monotonă, observată de la fereastra S-Bahnului, trenul care leagă periferia de centru, clădirile decăzute din Schöneweide, persoanele fără adăpost întâlnite în Neukoln care vorbeau engleza (Hermann Strasse),traiul greu al muncitorilor temporari de pe șantierele din centru, al comunității oamenilor care trăiesc departe de familiile lor, pe platformele încălzite ale stațiilor (Alexanderplatz), surprinderea sinelui ca„e(u)l sau un altul” cu trauma perpetuată peste generații: Se gândea că nu știe ce anume îi leagă amintirile de cel / care acum își amintește. Poate doar propoziițiile / sau doar formularea: notarea precisă a locației și orelor. Restul sunt fragmente care se estompează, / amestecându-se cu mirosul dulceag al frunzelor în putrefacție. […] Și cu neliniștea la vederea aspectului neonazist al copiilor / cu ochi inocenți Frica a câte generații /pândește în privirea ta?, adresându-se multitudinii de ochi care-l privește din cerul plin de funingine. (Tiergarten II., iii.), o acidă imprimare fotosenisibilă a imaginilor spațiului citadin în expansiune, ce amalgamează snapshoturi ale sărăciei, degradării, dezintegrării frumosului civilizației, preluate prin geamul trenului ce parcurge toate stațiile până la stația finală a S-Bahn-ului: Mai încolo, adolescenți/ fug din fața viitorului /părinților, în timp ce conturi bancare /și pivnițe clandestine, subterane,/ se umplu cu întunericul din plămânii lor și / cu urme de vomă în jurul chioșcurilor / ambulante, Crâșme și bordeluri / în băltoace de lumină pe cele două trotuare […]  Boschetarii zgîlțâie automatul //de țigări, în toalete dispozitive cu prezervative, iar /pe fața cerșetorului bolnav mintal /curge salivă, iar el repetă același lucru/ acun aparat de vorbit: amintirile /conștiinței de odinioară [Flughafen Schönefeld]. Eul care înregistrează detaliile orașului este cel cineva care Din când în când vine […] din centru să le cerceteze poveștile /confuze., prevenind deocamdată/dezintegrarea […]

Scrisorile evocă imaginea acelei persoane iubite întâlnite odată și a cărei reîntâlnire mereu amânată ar trebui să se petreacă în Berlin, o prezență in absentia, readusă la viață prin amintirea clipei primei lor întâlniri ([Scrisoare I].). Aflăm că expeditorul este Amsel, care-i reamintește ei de promisiunea făcută la Praga de a călători cu el în Palestina, la anul. Mult stimata domnișoară, numită și Dumneata e ridicată în epistole la rangul Doamnei inimii din lirica medievală a trubadurilor. ([Scrisoare II.]), Cavalerul este un simplu partener de corespondență. Fatidica cifră 13 devine favorabilă unei iremediabile îndrăgostiri la prima vedere din partea lui ([Scrisoare III.]): Când am privit-o în față, / mi-am văzut condamnarea, învăluită / într-un zâmbet mut. Nesiguranța adresei ei din Berlin îl face să-și compare scrisoarea trimisă cu un suspin, gândind-se că ar situa-o în nord, cu toate că aceea e o zonă săracă. Deplângând compunerea scrisorilor ca un lucru obositor, o îndeamnă să țină un jurnal, alternând între fragmentele care compun identitatea ei în memoria lui, despre care afirmă oricum că e proastă, uit imediat ce am născocit. ([Scrisoare IV.]). În următoarea epistolă, intenția anunțată a lui Amsel de a veni la Berlin stă sub semnul nesiguranței ca ea să poată veni măcar o oră la întâlnire și sub cel al demontării unei imagini false despre sine-cel din scrisori: Călătoresc / la Berlin doar ca să ți-l arăt pe cel indus în eroare / de scrisorile mele, cel ce sunt în realitate. În scris / nu am reușit asta / pentru că m-am împotrivit mie însumi: în realitate / nimic nu poate să / rămână ascuns. ([Scrisoare V.]). Senzația stranietății, a alterității sinelui devine tot mai pregnantă, chiar și după ce își revede iubita la Berlin, liber în mijlocul mulțimii, singur urmărit de reflexia umbrei, mai aproape de proaspăta amintire creată a plimbării cu ea și a parcului, decât de prezența telefonului din apartamentul unde se cazase: Am ajuns în oraș hotărât ca acum să zăresc / în oglindă acea stafie care se ține după mine, Nici dacă /  m-aș fi dus între munți nu m-aș fi simțit/ atât de liber. În timpul zilei umblu prin oraș, // iar când vine seara, mă întorc în camera mea de hotel. ([Scrisoare VI.]). Frica de Berlin, de periferiile ce-mi ies în față, de peronul pe care mi-am întins de atâtea ori gâtul fără de folos, mărturisirile lui Amsel ([Scrisoare VII.]), la care se adaugă nesiguranța lui și senzația de incompatibilitate, din cauza înstrăinării ei cauzate la neînțelegerea celor comunicate de el din următoarea epistolă compunimaginea unei iubiri trăite agonic. Clipa de fericire fugitivă este trăită plenar, apoi totul se fisurează brusc, timpul în teatrul iubirii berlineze nu poate fi decât prezentul ([Scrisoare IX.]), iubita păstrând scrisorile, lăsându-i amintire fotografiile, dar putând facil să suspende comunicarea scrisă. Pentru el, nevoia de regăsire a sinelui, dincolo de ipostaza de om măcinat  de insomnie și de durerea de cap s-ar soluționa prin meditația sub forma ascunderii într-o gaură și acolo mă voi chestiona, astfel încât iubita să nu-l mai perceapă precum un copil rău, nebun sau alții asemenea, în spații precum Askanischer Hof, Marienbad sau Tiergarten. ([Scrisoare X.[). Apoi, logodna la Marienbad prevestește o căsătorie pentru după război și mutarea lui viitoare la Berlin, dar resimțite ca niște semne dez-temeietoare, fisuri prin care se pot strecura destule nenorociri. ([Scrisoare XI.[), apărute brusc după depășirea vârstei christice, la 34 de ani, sub forma bolii de plămâni ([Scrisoare XII.]). Dacă [Alegorie VIII.] aduce premoniția morții, ultima imagine înregistrată cu ochii larg deschiși la ceasul din turn, Fragmentele vin, post-factum, să completeze senzația de rău augur, că-i va fi destinat să fie singur, contur de necontopit cu vreun altul, insinuându-se printre confesiunile epistolare, ca percepții ale spațiului berlinez în culorile melancoliei ([Fragment IX.]): Îți urmăream umbra pe panourile / de sticlă ale vitrinelor, // încet, contururile mișcându-se împreună cu / umbra mea. / Nu se contopeau și nici nu erau cu adevărat două, / doar una. Dar mi-am dat seama de asta / abia mai târziu / și nici atunci nu i-am atribuit vreo semnificație. Asemeni prințului danez, eul se observă pe sine, construind o imagine a alterității sale prin monolog adresat.

„Partenerul de corespondență” își încheie șirul epistolar cu [Scrisoare XIII.], atras de periferia berlineză, fascinat de denumirea Stieglitz-ului, visul său de a ajunge în Palestina se restrânge la o călătorie la Praga sau doar la a lua liftul într-una din / casele de închiriat de pe Altstädter Ring,/  până în camera mea.

[Epilogul II.] aruncă umbra critică a suspendării responsabilității divinității pentru lumea creată și destinul oamenilor din ea, cotidianul ca o scenă lustruită în care apar fisurile, într-o așteptare solitară a ceea ce va să vină inevitabil. Dumnezeu asistă neputincios ca o făptură chinuită de viziunea terorii istoriei din lume și a căderii ei, pe care oamenii par să o judece etern cu ochii rămași larg deschiși: Căci de la morți se așteaptă să știe drumul / peste prăpastia cotidianului. ([i]); Existența lui Dumnezeu e o carte deschisă, plină / cu morți. Zac în ea aruncați / unul peste altul și privesc / în depărtare. Nu-și închid ochii nici măcar / pentru o clipă. /Dumnezeu stă ghemuit într-un colț / îndepărtat și tremură. Își strânge convulsiv / pleoapele. Plânge /cu voce subțire, scâncită. ([ii]) Alegoric, Dumnezeu cel retras într-un colț redevine copil,recăpătându-și inocența printre copii, misterul cu care a înzestrat fiecare jucărie producându-i bucurie, însă  aleatoriul, absurdul, tragismul condiției umane devin o scăpare a jucăriei din mâini de către divinitate: Existența lui Dumnezeu e o cutie deschisă, plină / cu jucării. […] Și el e un copil care / caută. Când găsește ceva/ se bucură. Îl rotește în mâna lui / micuță. Apoi îl lasă să cadă.([iii])

Berlinul, denumit Orașul Zeu (Invalidenstrasse iii.) devine o reflexie în oglindă a lumii redată prin fuziunea cuvintelor din fragmente, fisiunea sinelui și senzația detracării lui, a glisării continue a sensului într-o lume în căutarea derizoriului, o critică melancolică a unei lumi civilizate la suprafață. <A fi sau a nu fi>din interogația hamletiană se preschimbă în pendularea continuă între dorința de a te pierde de pe lume și de a te regăsi departe de Centru, adus spre sine de traseul S-Bahn-ului în Westend: Să stai în/ compartimentul încălzit, să te uiți la copacii / acoperiți de promoroacă, / la zăpadă, la lumini, la piețele goale, lipsite de viață / ale orașului. Pe unde treci. – [Westend-Westkreuz]. Căutarea spiritului în cărți, denumite cimitire ale literelor moarte – [Fragment X.] este  resimțită ca futilă. Volumul Berlin. Hamlet însă, instituie un fir continuu ce armonizează într-un tot fragmentele disparate ale existenței insistent resimțite ca aliena(n)te de către eul-conștiință ce și-a jucat atât de bine rolul de prinț sceptic al Melancoliei.

Bibliografie:

1. Borbély, Szilárd – Berlin. Hamlet, trad.din lb.maghiară de Andrei Dosa, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018

2. De Nerval, Gérard – El Desdichado, https://poetii-nostri.ro/gerard-de-nerval-el-desdichado-poezie-id-17841/

___________

^* Textul de față completează dosarul tematic „Ungurii citiți de români”, din numărul anterior, 12/2022, unde nu s-a regăsit din cauza unei erori regretabile.

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 158-159]