Argument

De unde provine fascinaţia cărţilor lui Eugen Negrici? Cred că din modul necomplezent, polemic, liber, necanonic şi în acelaşi timp de o luciditate casantă în care criticul priveşte spectacolul literaturii. Înr-un stil dezinhibat, calm, dezinvolt, Eugen Negrici investighează vulnerabilităţile şi iluziile literaturii române, complexele de superioritate prin care sunt contabilizate prea multe secole de literatură, de continuitate culturală și de normalitate etică. În fond, criticul ne atrage atenţia asupra minciunilor despre noi înșine, asupra tabuurilor şi fetişismelor noastre culturale, reglând prin aparatele sale de măsurat, mistificarea, gesticulația vanitoasă sau ridicolul unor ticuri sau reflexe ale literaturii şi paraliteraturii. Criticul este, fără îndoială, un moralist care îşi dezvăluie disponibilităţile etice prin intermediul instrumentarului cercetării literaturii (istorie literare, teoria literaturii, stilistică) apt să exploreze concepte, procedee sau proceduri (facere, contrafacere, simulare, disimulare, decodare, tentaţie a autobiograficului etc.) într-o obsesivă şi revelatorie vocaţie a expresivităţii ce rezumă plăcerea de a gândi și de a regândi scene ale literaturii, portrete de scriitori, divagaţii şi derapaje stilistice. Demersul critic relativizant al lui Eugen Negrici are încărcătură civică, el pornind dintr-un irepresibil simţ al datoriei faţă de sine şi faţă de cultura căreia îi aparţine. Interzicându-şi iluzii şi simulacre, îşi asumă în schimb fidelitatea faţă de adevăr şi emanciparea salutară a privirii.

Ceea ce surprinde cu adevărat în cărţile lui Eugen Negrici este libertatea interpretărilor, refuzul lecturii standardizate sau încremenite în canon, criticul fiind adeptul unor noi şi viabile perspective hermeneutice, expuse într-un registru polifonic şi speculativ, prin care ne vorbeşte despre expresivitatea involuntară, despre figura spiritului creator, despre imanenţa literaturii sau despre simulacrele normalităţii şi emanciparea privirii. Eugen Negrici este, prin spiritul inovator şi prin virtuozitatea orchestrării ideilor, un critic al deschiderii spre perspective inedite de lectură (naratologie, semiotică, stilistică), astfel încât chiar zonele aparent aride (literatura veche) sunt refuncţionalizate estetic prin exploatarea aurei expresive a unor nuclee narative (Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin), a unor structuri oratorice (Antim. Logos și personalitate) sau a unor forme lirice (Poezia medievală în limba română). Temperamentul criticului se defineşte prin detenta scepticismului şi a relativismului, la care se adaugă bemolii unui vag hedonism, prin care colocvialitatea şi recluziunea sunt în permanentă comunicare. Curiozitatea se îmbină cu spiritul de observaţie şi cu problematizarea, calităţi prin care opere sau forme literare supralicitate sunt readuse la justa, adevărata lor valoare. Cărţi precum Iluziile literaturii române sau Literatura română sub comunism abordează teme şi epoci problematice, într-un spirit lucid, corosiv, radical, autorul demascând iluzii, imposturi şi mistificări, oferindu-ne, totodată, o lecţie etică subtextuală, de neîndoielnică pregnanţă şi valoare. Dosarul tematic al revistei „Vatra” consacrat lui Eugen Negrici îşi propune să releve dimensiunile majore ale omului, criticului şi istoricului literar, ale profesorului cu vocație de mentor, prin cele trei secţiuni (par lui-même, portrete, interpretări) în care sunt fixate trăsături şi forme de conduită, particularităţi ale cărţilor şi ideilor, în dinamica unei gândiri vii, disponibile, exigente. Le mulţumim foarte mult tuturor colaboratorilor noştri la acest dosar tematic pentru contribuţiile lor substanţiale. 

Iulian BOLDEA

*

1. Par lui-même

Autoportret în palimpsest*

Vănătoare şi stil

„Ca stilistician, la începutul carierei, vânam faptul de stil, ca abatere de la normă. Vânam, ca ata­re, nefirescul, abaterea, amorful sau di­formul, tot ce era prea vechi sau prea nou și, astfel, diferit. Până la urmă, des­co­perind expresivitatea involuntară, am început să hăituiesc, să gonesc după efectele involuntare ale textelor, dar nu spre a le ucide, ci spre a înmulți valorile, în numele unui ținut al expresivității. Și, de ce să nu spun, și în numele plăcerii mele de a stoarce semnificații“.

Jocul „de-a măştile”

„Am plonjat în situaţia-limită a oricărui jurnal. În pofida tuturor declaraţiilor principiale şi a tuturor dorinţelor noastre, el rămâne un act de literatură, adică unul respectând convenţiile acesteia şi, adesea, pe cele sociale. Când nu poate fi vorba de sinceritate – şi nu poate fi – voi continua să fac ceea ce ştiu: jocul «de-a măştile», grijuliu doar în a aduce deasupra feţei pe acelea care sugerează francheţea şi intimitatea.”

„Recitesc amuzat această însemnare ţâfnoasă de tinereţe, cu maliţia ei inutilă cu tot. Îi văd totuşi un mic merit. Ce e mai bine pentru destinul operei (vorbesc de operă în toate sensurile)? Să răscoleşti măruntaiele ei, să scanezi locul unde au loc arderile, procesele de asimilare, să vizitezi în absenţa stăpânului, cu o curiozitate nedemnă, atelierul cu eboşele şi versiunile lui stângace, să afli cât de multe din dedesubturile vieţii artistului, răscolindu-i aşternuturile murdare? Sau să o contempli astral, de foarte departe, făcând abstracţie de condiţiile ivirii ei, de bălegarul care o hrăneşte?”

Vibraţia textelor

 „Ce e mai bine pentru destinul operei (vorbesc de operă în toate sensurile)? Să răscolești măruntaiele ei, să scanezi locul unde au loc arderile, procesele de asimilare, să vizitezi în absenţa stăpânului, cu o curiozitate nedemnă, atelierul cu eboșele și versiunile lui stângace, să afli cât mai multe din dedesubturile vieţii artistului, răscolindu-i așternuturile murdare?”

„Valoarea fiind, de fapt, valoare de atribuire, ea va depinde de ce posedăm (inclusiv de zestrea noastră de lectură, care are capacitatea de a intertextualiza), de felul cum e constituit și orientat sistemul de așteptări, de voinţa noastră, a destinatarilor, de a ne implica, de a interacţiona, de a sesiza vibraţia analogică a textelor și a marelui Text (…).”

„Una din caracteristicile comunismului este că, atunci când el nu sfârșește prin a dezgusta de moarte pe un intelectual cinstit, sfârșește prin a-l tâmpi de moarte.”

Expresivitatea involuntară

„De ce mi se pare din ce în ce mai tentantă ideea expresivităţii involuntare? Pentru că ei îi datorează opera viaţa de după moarte. Intenţia unui scriitor e totdeauna în funcţie de un cod al epocii. Îl contrazice sau ilustrează: avangarda sau conformismul leneş, profitabil. Nu intenţia poate pregăti viitorul unei opere, ci numai ceea ce o depăşeşte sau o contrazice. Intenţia e, în fond, domestică, legată prea strâns (chiar în sensul negării lui) de codul epocii.”

„Trăiesc, perpetuu, în nesiguranţă şi vigilenţă. Vorbesc reţinut şi cenzurat în toate circumstanţele. Mă surprind, chiar în intimitate, elaborând timid şi gândind supravegheat. Coborâtă până la nivelul moleculelor sângelui şi al celulelor nervoase – crisparea aceasta mă face suficient şi neglijabil. Îmi vine să urlu, şi renunţ. Ştiu că va ieşi un sunet molâu şi înfundat“.

 „Ar trebui să ne hotărâm să ieşim din acest marasm informaţional, din acest soi de pasivitate, să gândim ofensiv, să lansăm de la bun început şi continuu provocări şi ipoteze, ca în primele zile ale umanităţii când strămoşii încercau să înţeleagă fenomenele prin bombardamentul de ipoteze.”

„E, cred, mai înţelept să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să admitem că, practic, nu vom putea face abstracţie de referinţe inconfortabile despre viaţa artiştilor. Vom şti din ce în ce mai multe amănunte incomode despre aceştia pe măsură ce sporesc posibilităţile de documentare şi ni se răpeşte, prin internet, chiar dreptul la uitare. Va mai fi posibil, atunci, miracolul apropierii de Opera?“

„Sunt surprins, recitind aceste vechi însemnări de neputința mea de a mă lăsa dus de un elan al compătimirii, de a mă înduioșa, pur și simplu, de pățania cuiva. În acest caz, a unui prieten la care țineam cu adevărat, pentru că era fragil, avea har și era neîndemânatic. E vorba de neputința de a renunța, măcar în astfel de cazuri, să mai storc întâmplărilor sensul, de tendința urâcioasă a teoretizării, „din toate pozițiile” și cu orice preț, sub presiunea obsesiilor mele și în căutare febrilă de argumente și exemple. Căci, de la Expresivitatea involuntară încoace, sunt obsedat de chestiunea, atâta vreme ignorată la noi, a dinamicii receptării.”

Efemeride

„Timpul: M-am izbit pentru prima oară, direct şi dureros de el. Alunecarea în bătrâneţe a tatălui. Biologia transformând sentimentele: azi o milă înciudată, disperată; abia ieri – admiraţie tandră; alaltăieri – consimţire ostilă, sub tensiunea fără ieşire a temperamentelor gemene.”

„Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la felul în care omenirea, împinsă de un soi de demenţă, îmbrăţişează cauze false şi persistă să le ducă la capăt”.

„S-ar putea demonstra uşor că sunt destui bărbaţi care îşi depăşesc condiţia, aspirând la imaginea fabricată de închipuirea femeii (totdeauna superioară) despre ei, şi că, statistic vorbind, sunt şi mai mulţi, copleşitor de mulţi, cei ce nu au, pur şi simplu, interior. Sunt simple măşti atractiv-distructive, incapabile să facă pe cineva fericit.”

„Iubirea – o chestiune de avitaminoză”.

„Socialismul – cea mai lungă piesă ionesciană”.

„Grotescul, sublimul care capătă durată”.

 „A fi obiectiv (în critică şi aiurea) ce altceva e decât a fi, cu consecvenţă, subiectiv”.

„Să faci un principiu de viaţă din a fi tu însuţi înseamnă, cumnecum, a adopta o atitudine şi, deci, a nu fi, în consecinţă, tu însuţi”.

 (Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Cartea românească, Bucureşti, 2015)

________________

*Titlul şi subtitlurile au fost stabilite în redacţie.

*

2. Portrete

Andrei Pleșu

O întâlnire cu Eugen Negrici

O spun cu persistentă melancolie: l-am întâlnit pe Eugen Negrici târziu; prea târziu! Vorbesc de întâlnirea față către față. Am descoperit, pe neașteptate, un prieten, o rară combinație de aplomb și interogativitate, de cordialitate și rigoare, de interlocuție sobră și umor relativizant. Mi-ar fi plăcut să împart cu el mai mulți ani, mai multe taclale, mai multă comesenie… Nu că n-ar fi apărut, între noi, și unele discontinuități. Nu l-aș fi putut însoți la vînătoare, sau la plimbări „sănătoase” prin târg (propuse adesea de el). Sunt un dogmatic al lenei, un critic neînduplecat al „mișcării” devenite ideologie. În rest, am fi putut petrece împreună consistente răgazuri, căzând de acord asupra multor „inactualități” semnificative.

Nu mă voi lansa, acum, într-un efort de exegeză asupra cărților lui Eugen. Nu am competența și curajul lui… Dar voi semnala două dintre caracteristicile gândirii sale, de natură să mi-l aducă mai aproape decât mi-aș fi închipuit.

Mai întâi „vitejia” eroică de a reciti literatura autohtonă evitând mitologiile gata făcute, excesele contextualizării bine- sau rău-voitoare, pre-opțiunile circumstanțiale. Lucrări ca „Literatura română sub comunism” și, mai ales, „Iluziile literaturii române” nu sunt recalibrări suverane, nemiloase, ale judecății critice asupra autorilor români moderni și contemporani, ci exerciții ale evaluării libere, ale lecturii dez-ideologizate, la care obligau, uneori, și „imperativele” socio-politice ale vremii, dar, paradoxal, și tendința de a transforma „subversiunea” estetică sau instituțională în virtute sieși suficientă. Nici unul dintre autorii analizați nu apare, la capătul lecturii, diminuat, uzurpat valoric, descalificat. E vorba doar de a pune asupra textelor lumina „naturală” a unei judecăți profesioniste, în locul focului de arftificii al unui context, devenit criteriu major de evaluare estetică. Nu merg până la a susține că Eugen Negrici a restructurat „tabloul lui Mendeleev” al ierarhiilor valorice naționale. Dar a lărgit spectrul percepției lor, reconsiderându-le dincolo de reflexele istoriografice, scolastice, ambientale, cărora le-au căzut, inevitabil, victime și autorii și comentatorii lor. E un act de curaj, fără orgolii catedratice și fără vanitoase voluptăți negaționiste. E un efort de a regăsi normalitatea judecății, pe care eu unul cu greu l-am găsit în alte părți.

O a doua „deschidere” revigorantă pe care lectura cărților lui Eugen Negrici (în primul rând cea despre „emanciparea privirii”) mi-au prilejuit-o implică o timpurie experiență de viață și studiu, un episod de destin, formativ pentru alcătuirea mea intelectuală. Crescusem, ca orice elev silitor, cu un harnic cult al literaturii și, când spuneam „artă”, mă gândeam mai curând la teatru și film, decât la performanțele plasticii universale. Pe scurt, umblam, uneori, cu un vers în cap, dar cu o imagine – nu prea. Un concurs de împrejurări (soartă?) survenit la încheierea studiilor liceale, m-a determinat să mă înscriu – fără o reprezentare clară a perspectivei – la Facultatea de Arte Plastice, secția „Istoria și Teoria Artei”. Cred și azi că decizia mea de-atunci a fost norocul formației mele profesionale. Perimetrul „culturii” a căpătat, dintr-o dată, un alt contur, mai amplu, mai bogat, mai subtil. M-au ajutat mari profesori (Ion Frunzetti, Eugen Schileru…) și întălniri esențiale cu mari pictori, sculptori și graficieni contemporani. Pe de altă parte, noile mele „achiziții” spirituale m-au făcut să realizez că, în general, publicistica obișnuită de la noi e centrată pe literatură, acordând plasticii, în cel mai bun caz, o marginală prezență decorativă. Criticul literar nu se irosește în referințe extra-literare. Poate evoca, accidental, nume „muzeale” (Rembrandt, Rubens, Leonardo…), dar o viziune mai largă și mai amănunțită asupra domeniului vizual nu trece drept esențială. Există evident, și excepții (de la Alexandru Odobescu la Tudor Vianu ș.a.), dar Eugen Negrici m-a luat prin surprindere abordând cu naturalețe și competență sfera artelor plastice ca pe un fenomen spectaculos edificator pentru înțelegerea fenomenului literar. Paginile lui despre pictura bizantină, despre arta naivă, Marcel Duchamp, Leonardo, simptomatica kitsch-ului etc. semnalează o percepție bogată asupra creativității, în care teritoriul privirii are de jucat un decisiv rol lămuritor. Uitându-mă în jur, nu-mi vin în minte multe „cazuri” recente de abordare echivalentă a întrepătrunderii structurale dintre literatură, filosofie și arte vizuale: o excepție este Sorin Alexandrescu (Lumea incertă a cotidianului, Polirom, 2021), sau opera de-o viață, nerăsplătită după merit, a unui Andrei Cornea.

Constat, prin urmare, că întâlnirea cu scrisul lui Eugen Negrici a fost și este pentru mine o experiență neașteptată și, profesional, stimulatoare. Mi-ar fi plăcut să-l fi cunoscut mai de mult, dar întârzierea a creat prilejul unei bucurii sporite! Aștept cartea următoare și reflectez dacă n-ar fi, totuși, înțelept să nu mai refuz următoarea lui invitație la o plimbare prin târgul Bucureștilor…                  

*

Alex. Ștefănescu

Despre Eugen Negrici

Vocația de filosof

Eugen Negrici este un aristocrat rătăcit într-o lume egalitaristă și vulgară. Ironia sa elegantă rămâne adeseori neînțeleasă. Refuzul de a se angaja în competiții mărunte este considerat o înfrângere. Ca și aristocrații de altădată, Eugen Negrici merge la vânătoare, dar nu prin pădurile de pe propriul domeniu, ci prin mlaștina unei bălți din apropierea Bucureștiului.

Critica sa literară pleacă de la o filosofie a textului. Eugen Negrici are vocație de filosof, deși nu scrie filosofie (în timp ce alții n-au, dar scriu). Datorită acestei înzestrări, deschide perspective noi în judecarea literaturii. O adevărată revelație a fost noțiunea de expresivitate involuntară care duce la descoperirea unor frumuseți literare ignorate de toată lumea. Datorită libertății de interpretare pe care o oferă această neluare în considerare a intenției autorului, putem citi ca literatură și instrucțiunile de întrebuințare a unui aparat, și o pravilă din secolul XVII și chiar „mersul trenurilor”.

Radical-înnoitoare a fost și definirea poeziei realist-socialiste ca poezie „a unei religii politice”. Cu un fin umor de idei, Eugen Negrici a identificat divinitatea slăvită în aceste poezii și a descris diverse forme de slujire a ei de către zelatorii sinceri sau ipocriți. 

N-am citit niciun text plictisitor scris de Eugen Negrici. Indiferent de subiect, comentariul să se transformă repede într-un spectacol de inteligență.

Vânător de fazani

În fiecare an, de ziua mea, Eugen Negrici îmi face cadou un fazan vânat de el însuşi. Îl aduce, frumos împachetat, oriunde m-aş afla. Dacă se întâmplă să fiu într-o redacţie, gestul lui provoacă animaţie şi, cred, şi puţină gelozie. Eugen Negrici a explicat cândva, de mult, că m-a ales pe mine pentru că numai eu mă bucur cu adevărat de primirea unui fazan. Că numai eu ştiu să-l gătesc. Şi că numai eu simt şi apreciez gustul delicat-sălbatic al cărnii lui.

Şi poate că mai e ceva, nespus de Eugen Negrici: numai eu înţeleg farmecul bărbătesc al vânătorii, împotriva căreia tună şi fulgeră efeminaţii intelectuali de azi (care mai sunt şi ipocriţi, declarându-se oripilaţi de împuşcarea unui fazan, dar mâncând fără nici o tresărire de emoţie nevinovaţi pui de găină).

Relația mea cu fazanii lui Eugen Negrici a avut o consecință neașteptată. La sfârșitul anului 2014, la Spitalul Fundeni, în preliminariile unei operații chirurgicale, a trebuit să trec și pe la tomograf. Acolo, lungit ca un cosmonaut pe un pat metalic sofisticat, sub lumina albastră care îmi scana corpul centimetru cu centimetru, am auzit-o deodată pe doctoriță exclamând pe un ton acuzator:

— Aveți alice în intestine!

M-am speriat groaznic. Am încercat să glumesc:

— Poate că am fost împușcat de cineva și nu mi-am dat seama…

Doctorița n-a râs deloc. A continuat, tot pe un ton acuzator:

— Ați mâncat vânat!

M-am simțit ca un elev prins de profesor copiind. Cu o remarcabilă lașitate, am dat vina pe Eugen Negrici:

— Știți, nu eu… Mi-a adus Eugen Negrici un fazan…

Doctorița n-auzise de Eugen Negrici, astfel încât nu putea accepta ca vina să fie transferată asupra lui. A ridicat din umeri, sătulă de nebunii cu care trebuie să aibă de-a face din cauza profesiei ei.

*

Doina Uricariu

Portrete de dincolo de Oceanul Atlantic

Pe Eugen Negrici, profesor de la Universitatea din Craiova, în vremea aceea, l-am întâlnit prima dată, într-un cerc de scriitori la București. Mi-a dat un telefon spunându-mi că dorește să mă cunoască. Publicasem un comentariu la cartea lui Expresivitatea involuntară (1977), care i s-a părut o lectură cu adevărat comprehensivă a cărții sale. Teza din Expresivitatea involuntară putea părea un paradox, dacă nu erai cât de cât familiarizat sau versat în teoriile receptării, dezvoltate de structuralism, semiotică, pragmatică. Toate aceste lecturi erau stratificate deja, în carte, fără să afișeze, slavă Domnului, ultimele achiziții conceptuale, cu epatarea, recent îmbogățiților în limbaje și metalimbaje. Eugen Negrici nu venea cu o metodă nouă. El venea cu o nouă inteligență în înțelegerea literaturii. La el metoda a avut dintotdeauna sensul pe care i-l dădea T. S. Elliot de a fi foarte inteligent: „There is no method but to be very intelligent.” Teza din Expresivitatea involuntară avea predecesori, dacă ne gândim că Jorge Luis Borges publicase, în 1941, La Biblioteca de Babel, o povestire ce-și deschide semnificațiile la infinit. Peste două decenii, în anul 1962, Umberto Eco, un medievalist, la origine, ca și Eugen Negrici, adăugase teoriei relativității corespondentul ei în artă, prin Opera aperta. Opera deschisă dezvolta o arhitectură a devenirii, alternative, ramificări și geneze, mistere neluate în calcul, conferind receptării puteri și prerogative ce păreau să se inspire din nestarea unui perpetuum mobile. Ideea lui Umberto Eco va ajunge rapid seminală. Cu atât mai important cu cât inteligența va controla metoda. Nu știu dacă am scris atunci negru pe alb că am admirat inteligența autorului, felul în care a reintrodus hazardul și nepremeditarea. M-a fascinat de la primele pagini jocul de-a lectura unui medievalist pregătit temeinic și refuzul de a proiecta iluzia definitivului și eternizării în orice demers. Era un pariu mai mult decât ludic, cumva în stilul lui Arhimede care s-a încumetat să ne spună: „Daţi-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin şi voi răsturna întreaga lume cu o singură mână”. Putea părea mai riscant, de vreme ce punctul de sprijin era neintenționat, prezent acolo, fără să fi intervenit vreo constrângere, ceva imperativ, obligatoriu, controlat, conștient, condiționat într-o carte. Teza, dezvoltată peste decenii în Imanența literaturii, a lărgit semnificativ inventarul de texte, de la epistole, însemnări până la foi de zestre cărora nu le-ai fi bănuit valențele expresive.

Expresivitatea involuntară sugera o atitudine subversivă. Aș adăugă azi, cunoscându-l mai bine pe autor, că era și un mod de a-și lua revanșa față de plictiseala și monotonia cursurilor universitare și a programelor bătute în cuie. Cartea a inaugurat un alt tip de „direcție”, decât cel legat de ideea de program, călăuzire, vectorialitate și autoritate unică, într-un segment temporal și un anume orizont al așteptării. Eugen Negrici ne dezvăluia un palimpsest al orizonturilor de așteptare, cum îl numesc, o prezență a literaturii într-un text din afara literaturii premeditate, neanticipat de autorii textelor, istorici, cronicari, memorialiști și autori de jurnale. Într-o literatură dominată de voința de reprezentare, într-o literatură ce fusese vânată atâtea decenii de imperative, închideri, excluderi și pauperizarea până la extincție, exercitată de ideologia stalinistă, dejistă și ceaușistă, braț la braț cu cenzura și oportuniștii de serviciu, cartea lui Eugen Negrici acționa precum o infuzie de capital sau o transfuzie de sânge proaspăt, resuscitând un potențial vital. Dar mișcarea aceasta decisivă avea să-și arate roadele depline în următoarele cărți.

Ca șaptezecistă și parte dintr-o pleiadă excepțională de individualități creatoare, neacoperită încă, din păcate, de critica și istoria literară din România, acționând mai confortabil dacă lucrează cu scriitori susținuți de un păstor, talonați de un critic cu autoritate, o revistă sau cenaclu catalizator (Junimea, Sburătorul, Cenaclul de luni), am prețuit o dată în plus despărțirea lui Eugen Negrici de o estetică și axiologie mecanică. M-a electrizat libertatea pe care și-a luat-o față de lecturile standardizate și mumificate, organizate, ca în armată, pe leaturi și petlițe. Expresivitatea involuntară transgresa haturile, survola un cadastru mental, refuzând o parcelare la suprafață a expresivității, atitudinea de administrator, și nu de axiolog, estetician sau filosof al culturii. Era cartea unei inteligențe eliberate și eliberatoare și însemna practic o trecere a lecturii de la nivelul interpretării unui singur instrument la acela al orchestrării și dirijării unei simfonii. Eugen Negrici ar fi văzut și el, asemeni lui Maurice Ravel, potențialul din suita în zece piese pentru pian Tablourile dintr-o expoziție, compusă în 1874 de Modest Mussorgsky, pe care a orchestrat-o cu brio, în 1922, urmat de atâția alții, între care Emerson, Lake și Palmer, în concertul ce a făcut furori din 1971, pe care l-am ascultat de zeci de ori scriind poezii.

Eugen Negrici a rămas de altfel nedezmințit în talentul lui de orchestrator al ideilor și perspectivelor noi de lectură. Eram cucerită de virtuozitatea speculativă și polifonică a unui universitar ce ieșea dezinvolt, inteligent, ironic și inovator din matca academică și fixația unicei partituri. Mai cu seamă că pierdusem atâtea minți strălucite și universitari de calibru internaţional, o dată cu plecarea definitivă din țară a lui Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Ioan Petru Culianu. Se produsese în mediul universitar și intelectual un vid pe care-l resimțeam acut după 1971. Iar la Facultatea de limbi romanice, secția Franceză, unde am fost studentă nu au predat nici Nicolae Manolescu, nici Mircea Martin.

Temperamental, Eugen Negrici era diferit față de cei pe care i-am amintit dintr-o pleiadă a afinităților mele elective, dat fiind înclinarea balanței, în cazul lui, spre un timp al dărâmării, și numai în plan secund al zidirii, despre care ne vorbește Ecleziastul. În același timp scepticismul, relativismul și hedonismul lui colocvial sau profund colora recluziunile în bibliotecă. Dar până să ajung la scepticismul controlat, mântuit sau nemântuit al criticului, am căutat nivelul la care acționau cele cinci dimensiuni majore ale personalității ce-l defineau pe istoricul literar, teoreticianul, criticul și profesorul universitar Eugen Negrici. Cunoscute în psihologie sub acronimul OCEAN, cele cinci mari trăsături se numesc în engleză openness, conscientiousness, extraversion, agreeableness și neuroticism.

Cu ajutorul lor, putem schița un portret nu doar psihologic al unui interpret al literaturii deschis și curios față de ceea ce se întâmplă în alte teritorii, cu o curiozitate nedezmințită și având conștiința contextelor și nu doar obsesia textelor la vedere, folosindu-și extrovertirea, stilul agreabil și sociabil în tot ceea ce intreprinde, spiritul de observație și de reușită, în atingerea țintei, obiectiv principal în vânătoare dar și în problematizare și cercetarea umanistă. Asigurându-ne că nu și-a propus să scrie o istorie a literaturii în cartea Literatura română sub comunism, Eugen Negrici nu avea nervozitatea, mania anxioasă și precipitarea celor pregătiți de vendetă, păstrându-și calmul necesar în examenul anatomo-patologic al unor cadavre, așa-zis literare, pentru a deosebi  scriitorii-victime de sinucigași. Dezinvoltura criticului nu compromite precizia verdictului, doar îl eliberează de complexul celor ce-și supralicitează propria istorie literară sau sunt nedoritori ori incapabili s-o scrie. În același timp, autorul ne previne că nu și-a propus să scrie o istorie literară, un adevăr care domolește invidii, revendicări și bosumflări.

Eugen Negrici nu pregetă să-și aleagă cea mai dificilă perioadă din istoria literaturii române pe care o parcurge integral, fără frică și fără prihană, într-o premieră incontestabilă, nu numai prin problematica spinoasă, ci și prin numărul autorilor și al cărților analizate. Cred că s-a și distrat în preajma uriașei maculaturi, fericit să pună în relief tot ce s-a scris de valoare, autentic și neperimat. Istoria criticului e plină de fabule cu scriitori și cărțile lor. Paradoxal, observatorul „amoral” ne servește o necruțătoare lecție de morală ce identifică falsul și impostura, pe care le va urmări și în Jurnalul său, publicat peste decenii, sub titlul Sesiunea de toamnă. Abil și precaut, autorul își cere scuze de la autorii pe care nu i-a inclus în complexa lui panoramă ce interoghează și problematizează soarta scrisului într-un ghetou sau un țarc ideologic mai larg. Cei mai nedreptățiți dintre ei sunt aceiași șaptezeciști care i-ar fi putut completa panoplia de soluții și eschive dar și de noutate și individualism creator. În anii ’70 au intrat în literatura română un alt fel de scriitori tineri, care s-au lovit de tezele din iulie și interesul dictatorului față de revoluția culturală din China. Arhipelagul gulag al literaturii nu încetase să existe, așa fărâmițat și reconfigurat, după ieșirea din pușcării și reintrarea unor scriitori multă vreme excluși în noile manuale. Noii veniți erau mai culți, străluciți, unii erudiți, mai occidentali, fără să fi ieșit din țară. Au suplinit lipsa vizelor și pașapoartelor cu lecturi profunde în varii domenii. Nu fuseseră închiși, dar riscau să se trezească înhățați și azvârliți în tube, condamnaţi pentru parazitism, tunși și lăsați fără barbă, ca să nu sfideze tiparul fizic al omului nou. Alături de cei eliberați din pușcării, românii trăiau de fapt în închisoarea totală, din toată țara, cu un regim penitenciar relaxat, în proces de înăsprire. Uniformizarea se întindea, ca o molimă periculoasă, căci se dorea clonarea prototipului înscăunat de comunism. Ce puteau să însemne comentariile de text memorate și reproduse obligatoriu, dacă nu un control generalizat al lecturii, la nivel național?

Anii ’70 au fost marcați de o relaxare fără libertate, de răspândirea poliției politice, supraveghere, înmulțirea informatorilor și turnătorilor, mulți dintre ei remunerați pe statul de plată. Dosarele de securitate ce s-au dat în vileag au deschis nu numai cutii ale Pandorei, ci și un nou capitol de „literatură”, saturat de notele informatorilor. Cum au reacționat scriitorii în noul deceniu, cei din toate generațiile și noii veniți? Cum să despărțim apele de uscat ca să nu declarăm dizident un informator al Securității, racolat în pușcăriile politice? Ce statut moral să acordăm celor ce și-au ascuns păcatele față de cei care s-au spovedit, preum Al. Paleologu în Sfidarea memoriei? Apar și alte întrebări. În ce capitole îi plasăm pe Eugen Ionescu,Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pe Nicolae Breban, dinainte de plecarea in țară și în exil, apoi întors în România, după 1989, pe Bujor Nedelcovici, înainte și după, pe Herta Mȕller? Alte literaturi, precum cea rusă, îl canonizează și declară clasic între marii clasici pe Joseph Brodsky, marele poet, condamnat de stalinism la cinci ani de muncă forțată în Arhangelsk, apoi expulzat în 1972, stabilit în America, laureat al Premiului Nobel.

Eugen Negrici înregistrează ca un prozator situații și cazuri, fiecare cu literatura și caracterul lui, fără ca justițiarul și moralistul să înlocuiască menirea criticului și judecata estetică. Trebuie spus că panorama, văzută chiar și la microscop de ochiul critic, arată săracă, dacă vrem să înregistrăm literatura proceselor de conștiință, căreia tinde să-i ia locul fanfaronada dizidenței. Avem sau nu literatură underground, literatură samizdat? Eugen Negrici  nu a deschis acest dialog, dar sunt convinsă că știe toate răspunsurile. Sunt convinsă că știe de ce sunt ocoliți șaptezeciștii din istoriile literaturii, deși le-ar îmbogăți consistent. Gulagul literaturii române continua să existe și în deceniile șapte și opt ale secolului XX, așa fărâmițat și reconfigurat, după ieșirea din pușcării și reintrarea unor scriitori în manuale. Eliberați din detenția politică, românii trăiau de fapt în închisoarea totală, din toată țara, cu un regim penitenciar relaxat, în proces de înăsprire. Căci ce puteau să însemne comentariile te text memorate și reproduse obligatoriu, dacă nu un control generalizat al procesului lecturii, la nivel național? I se croiseră uniforme în serie și literaturii române. Că tot lăsase mare impresie uniforma maoistă. Raționalizarea alimentelor, căldurii, luminii mergea în paralel cu drămuirea rațiilor de libertate.

Eugen Negrici scrie replici la istoriile literare, scrie polemic, liber, necanonic, lucid. Construiește și povestește scenarii. Literatura română sub comunism se citește ca un roman care s-ar putea intitula „Numele secerei și ciocanului”, parafrazând Numele trandafirului lui Umberto Eco. Construcția criticului din cărțile Iluziile literaturii române și Literatura română sub comunism mi-a amintit brusc de filmul Reconstituirea. Nu numai pentru că Eugen Negrici scrie cinematografic eseu și istorie literară, de parcă am viziona pelicule 3D. Reconstituirea pe care o practică în aceste cărți are în spatele ei întotdeauna și un scenariu tragic. Misterul unei crime nu e jovial sau scuzabil. Tragicul răzbate involuntar din sutele de pagini scrise de Eugen Negrici, în stilul lui dezinvolt, calm, care-și adjudecă partida cu fair play. Dictatura roșie doboară, mistuie, compromite sau deturnează prea multe destine. Dar nu o explici folosind ghilotina și apelând la vendetă. Fiecare scriitor oportunist moare și iese din peisaj pe limba și cu mâna lui.

Eugen Negrici cercetează vulnerabilitatea literaturii, și atunci când îi contabilizează, uneori prea schematic, iluziile. Mult mai dăunătoare sunt complexele de superioritate pe care le afișăm, când întoarcem spatele lumii. Îl prețuiesc pentru că a scris în repetate rânduri că nu avem prea multe secole de literatură și nici acelea nu s-au bucurat de continuitate și normalitate, nemaivorbind de jumătatea neagră a secolului XX. La ce-ar servi minciuna despre noi înșine, măsluirea uneltelor de măsurat, gesticulația Soldatului fanfaron? Eugen Negrici nu exagerează defel când compară soarta literaturii române sub comunism cu distopia scriitorului american Ray Bradbury, Fahrenheit 451, care a stat la baza filmului omonim. Merită să citim cartea Literatura română sub comunism în tandem cu filmul, vom înțelege de ce criticul scrie despre pogromul și holocaustul cărților în România, putând să-i irite pe cei ce consideră aceste sintagme mărci rezervate. A fost o perioadă în care un program criminal a eliminat mii de cărți din istoria și prezentul literaturii române, când s-au ars cărți și biblioteci precum cele de la conacele Florica și Miorcani, aparținând Brătienilor și lui Ion Pillat care a avut între cele două răboaie cea mai completă și valoroasă bibliotecă particulară europeană de poezie universală. În anii dictaturii comuniste (stalinism, dejism, ceaușism), s-a acționat sistematic împotriva naturii literaturii, nu numai la nivelul estetic. A fost un continuu atentat împotriva omenescului, a libertății de creație, un atentat împotriva adevărurilor și valorilor, substituite cu înlocuitori ideologici. Nu numai scrisul autentic a fost excomunicat, ci și ființa umană a fost desfigurată, strivită sub (atenție la prepoziția sub) comunistul Homo politikon sovieticus și apoi cel autohton. Eugen Negrici a scris Literatura română sub comunism, Iluziile literaturii române și Sesiunea de toamnă ca o Divina comedie, și-a trasat propriile cercuri, pentru a marca în fiecare capitol și subcapitol (un altfel de cânturi) Infernul, Purgatoriul și „Paradisul”, traversate de literatura română. A decelat metodele și campaniile prin care comunismul a expulzat nu numai autori, ci și condiția umană din literatură. După ce a publicat Imanența literaturii, medalia, sigiliul criticului și-a întregit aversul cu  reversul.

În 1977, Expresivitatea involuntară nu era prima carte scrisă de Eugen Negrici pe care o citisem. Ea reprezenta un moment important la vremea aceea și deschidea o serie de cărți interesate de meta-literatură și de jocul perspectivelor în creație și receptare, precum Figura spiritului creator, Emanciparea privirii: despre binefacerile infidelității (2014), Sistematica poeziei, culminând cu Imanența literaturii. Interesul meu pentru literatura cronicarilor, sporit de acea descendență a strămoșilor mei din Axinte Uricariul, fusese un motiv temeinic ca să citesc, încă din studenție Antim. Logos și personalitate, o carte apărută la editura Minerva, în 1971 pe care aveam s-o public, într-o a doua ediție revăzută, la editura mea DU Style, în 1997.Cărțile medievalistului Eugen Negrici sunt reeditate, după două și trei decenii și chiar la trecerea unei jumătăți de secol de la edițiile princeps, păstrându-și alura, impactul.

În 1990, în febra detronărilor și schimbărilor de directori de instituții, Zigu Ornea care lucra la editura Minerva și alții au încercat să mă convingă să vin directoare la Editura Eminescu în locul lui Valeriu Râpeanu. Am refuzat oferta de director, nu aveam nici o intenție să preiau o editură de stat și s-o privatizez. Știind că Eugen Negrici își dorea să vină la București, să plece de la Craiova, m-am dus cu Daniela Crăsnaru la Andrei Pleșu și l-am propus pe Eugen Negrici director, o alegere agreată pe loc și parafată curând. În același an 1990, când profesorul Paul Cornea, era decan, la propunerea profesorului Nicolae Manolescu, care-i era prieten, Profesorul Eugen Negrici a început să predea la Facultate de Litere a Universității din București. Nu cred că l-a interesat niciodată editura Eminescu și nici condiția editorului. Ideea de a edita cărțile altora avea să-l atragă mult mai târziu, când a publicat Memoriile căpitanului Dumitru Păsat 1941-1945 și Amintiri din război, 1941-1944, de Nicu Negrici și a decis să contribuie ca scriitor de proză-document publicând la Editura Cartea Românească Omul din Castranova, un proto-scenariu, o carte de proză, un micro-roman cum l-a numit, bazat pe mărturiile orale, smulse cu forcepsul de la un concetățean, Victor Mătășanu, un erou printre oameni. Am văzut o lansare pe you tube a acestei cărți, chiar în căminul cultural de la Castranova, o întoarcere emoționantă a „fiului rătăcitor”, în Oltenia lui natală, o ipostază a profesorului Eugen Negrici, copleșit de înduioșare și de ideea de a consfinți trecutul eroic al românilor din al Doilea Război Mondial, nebăgat în seamă de literatura națională. Personal, cred că numai memoriile, istoria orală și arhivarea ordinelor de zi de pe front, câte mai există, pot suplini acest gol din literatura noastră.

Plecarea lui Eugen Negrici din Craiova, în 1990,  a marcat o ieșire dintr-un spațiu, din punctul meu de vedere obligatorie. Chiar dacă primul pas, făcut la editura Eminescu, nu mai era locul multora dintre noi. Doar Universitatea și amfiteatrele reprezentă spațiul predilect al afirmării vocației sale de profesor universitar, eminamente creativ, având oroare de stilul repetitiv, reproductiv, cumulativ, în tot acest  Babel de informații.

Eugen Negrici e tipul de profesor ideal, care se hrănește dintr-o ars combinatoria a ideilor, pare conectat permanent la o thinking machine. Nu știu de unde i-a venit numele de alint, familiarul Pucu, așa cum îi spun prietenii. Puc e un cuvânt englezesc (puck), care se pronunță altfel decât e apelat familiar Eugen Negrici. În engleză înseamnă spiriduș. Cuvântul mai desemnează discul acela care alunecă rapid la partidele de hochei pe gheață Jucătorii, în apărarea porții, tot încearcă să-l scoată la mantinelă. Nici o șansă pe termen lung. Nu știu dacă Pucu vine de la personajul din piesa Visurile unei nopți de vară, năstrușnicul Puck, fidel lui Oberon, un spirit al neodihnei și neastâmpărului. Nu am citit interviurile lui Eugen Negrici și nu știu de ce s-a dezis de cartea lui intitulată Iluziile literaturii române. Cine citește Poezie și adevăr/ Dichtung und Wahrheit de Goethe o să descopere și fabrica germană de mituri, în paralel cu o luptă similară cu iluziile. Solarul Goethe apără, uneori dezlănțuit cetatea limbii, literaturii și culturii germane, asediată de englezi și francezi. Psihologia olimpiană nu exclude apostaziile, spiritul iconoclast. Și complexul lucidității neadormite se confruntă cu bulimia.

Descoperim tot mai mult în Eugen Negrici un moralist purtând veșmintele istoriei literare, teoriei literaturii, esteticii și literaturii de frontieră. Oricât de ținut în frău, moralistul nu poate sta în culise, fie că mă refer la Literatura română sub comunism, la Simulacrele normalității nemaivorbind de Sesiunea de toamnă. Jurnal. Se înmulțeşte considerabil numărul de pagini despre facere și contrafacere, simulare, disimulare, în  decriptarea de semnificații. E tot mai evidentă ispita memoralisticii, dovadă Sesiunea de toamnă. Jurnal. Autorul țese (a fost introdus în scenă și mitul lui Arachne) o aproape socratică maieutică a adevărului. Îndemnul „Cunoaște-te pe tine însuți”, revine nerostit, ca o temă cu variațiuni subliminală.  Aici sălășluiește din nou vocația de mentor a profesorului Eugen Negrici, o vocație căreia știe să-i pună o fermecătoare surdină și s-o însenineze cu jongleriile unui prestidigitator, plăcute celor ce caută în idei un spectacol, nu o corvoadă ori servitute. Ideile țâșnesc din pagini cu strălucirea și exuberanța unor focuri de artificii, fireworks, cum le numesc americanii și englezii, lucrarea focului. Obsesia autorului pentru expresivitate ține flacăra de veghe trează și transformă prelegerile sale, fiecare capitol din cărți, cu titlurile lor ca niște indicații de regie, în spectacole ale minții puse la lucru, dedate și la desfătare, la plăcerea și bucuria de a gândi și regândi ceva anume. Portretele de scriitori sunt prinse în fabule morale, ca și acelea ale propriei familii. 

Portretul cel mai neașteptat, de dată recentă, e un micro-roman, un proto-scenariu. Medievalistul închide acolada deschisă cu Antim Ivireanul scriind  proza în mișcare Omul din Castranova fără „divagații”, „derapaje sentimental-eroice” și „păguboasa stilistica a efectelor” (cu exceptia, poate, a efectului de ansamblu).

Eugen Negrici a scris această carte socotind-o ca pe o „datorie de onoare, datoria față de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor”. Iată o mărturisire care pune într-o perspectivă neșteptată opera și personalitatea unui critic. Modernitatea lui relativizatoare, cinică, pentru unii, jubilativă, pentru cei avizați, mai crede, cu emoția și dăruirea celui ce transmite un legat, în sentimentul profund uman și civic, cel al datoriei care nu este nici virtuală, nici involuntară, nici simulacru, nici iluzie, nici emancipare sau infidelitate.

New York, ianuarie 2023

[Vatra, nr. 1-2/2023, pp. 48-56]