La 9 ianuarie 1955, într-un sat din Transilvania, mama a născut un copil cu două capete: un cap pe umărul drept și un cap pe umărul stâng și fiecare cap avea un ochi verde ca iarba și un ochi albastru ca marea.

Președintele Sfatului Popular și-a dus un capăt al creionului chimic la frunte în semn de gândire și i-a spus mamei să omoare „arătarea” și să o îngroape în grădina de legume ca să nu facă satul „de mândră minune și de rușine”. Dar mama, noaptea, a aprins lampa și a deșurubat cu grijă capul de pe umărul drept. În casă s-a auzit un scrâșnet, ca atunci când deșurubezi un șurub ruginit dintr-o placă de fier ruginită. L-a învelit într-un prosop de cânepă și l-a ascuns în lada ei de zestre între hainele cu care se îmbrăca duminica, iar gaura din umăr a înfundat-o cu un ștergar. Noaptea la lumina lămpii îl scotea de acolo și îi dădea și lui să sugă lapte din țâța ei dreaptă și se mira că laptele nu curge prin tubul gâtului pe podea. Dar apoi, privind capul în ochișori a văzut un trup de copil, cu țeastă rozalie, care dădea vesel din mânuțe și creștea în cap ca într-un leagăn mic.

Eu sunt capul de pe umărul stâng, capul cu trupul înafară. Eu sunt capul care a mers la grădiniță și la școală. Am rugat-o pe mama să-mi dea voie să merg la școală cu amândouă capetele, dar ea nu a vrut. Nici să port la joacă amândouă capetele nu m-a lăsat niciodată.

Eu sunt capul care vorbește. În Certificatul de Naștere m-a numit cu un singur nume, dar l-a rugat pe notar să-l scrie de două ori. L-a rugat să se bâlbâie în scris. Așa că am un nume pe care îl port și un nume pe care nu-l port, nume tot al meu, pe care îl ține la el capul din lada de haine. Dar numele rupt doare ca un picior rupt.

Eu sunt capul care vorbește și în numele capului care nu vorbește. Iată cum: de Paști și de Crăciun mama ne tundea. Lua dintr-o cutie de lemn dintre mosoarele de ață și dintre nasturi o forfecuță strălucitoare. Mă așeza pe un scaun înalt și-mi tăia părul de pe frunte și de pe ceafă. Apoi scotea capul de pe umărul drept din ladă, îl așeza pe o tavă de porțelan alb și mă ruga să-l țin de urechi ca să nu se răstoarne și îl tundea și pe el. Îl ridica și mi-l așeza pe umărul drept, apoi ne punea o oglindă în față ca să vedem și noi cât suntem de frumoși. Îmi punea o floare violetă după ureche, lua un ruj și mie îmi desena pe frunte o gură întredeschisă, o gură cu buze cărnoase și-mi spunea să-mi încrețesc fruntea. Asta făceam și vedeam în oglindă cum buzele de pe frunte se mișcă, de parcă gura desenată pe frunte vorbea. Apoi îl ridica și pe el de pe tava de porțelan de pe masă și-i arăta fruntea mea: „Uite, acum vorbești și tu!” – îi spunea. Și vedeam cum chipul i se luminează, iar trupul mic din capul lui, de bucurie, dădea repede, repede din mânuțe.

II

„Și ție ți-a dăruit Dumnezeu ceva: două picioare. E drept că le-a luat de la doi oameni – mi-a spus mama. Un picior de la un om care pleacă, celălalt de la un om care vine. Partea bună a acestei dotări este aceea că tu poți să stai pe loc, nemișcat, fără să faci niciun efort. Acest privilegiu l-a acordat Dumnezeu doar pietrelor și foarte rar oamenilor”. N-am uitat spusele ei, chiar dacă nu am o uitare întreagă, numai a mea. Am doar o jumătate de uitare. Până și uitarea o împart cu capul din ladă: ce uită el, nu uit eu, ce uit eu, nu uită el. El uită ca și cum și-ar spăla memoria cu o apă călduță. Acum e frig și am senzația că îmi bag mâinile în uitarea lui și încerc să recuperez ziua când mama s-a întors de la Magazinul sătesc în mână cu cartea Pionier cunoaște-ți țara. L-a scos și pe el din ladă, l-a despachetat din prosop, l-a așezat pe masă, lângă lampă și ne-a spus: „Mâine mergem în excursie!” Apoi a adus din șură în casă căruciorul galben, cu două roți, cel cu care ducea la schimbat butelia de aragaz, butelia albastră, și ne-a spus: „Căruciorul acesta va fi mâine dimineață frumos precum camionul Molotov al CAP-ului de Ziua recoltei. Haideți să-l pregătim pentru excursie!” Am tăiat cu foarfeca panglici de hârtie creponată, panglici lungi, roșii, galbene și albastre și le-am legat de țevile mici de fier din cele patru colțuri ale căruciorului în care mama a înfipt patru crenguțe verzi de brad. Apoi a pus pe podeaua de scândură un pled de lână țesut cu flori, în 66 de ițe, și două pernițe albastre. A legat de ruda căruciorului un clopoțel de aramă cu sunet cristalin și s-a declarat mulțumită. Dimineața următoare a pus ceasul să sune la ora 6.

Ne-a așezat în micul Molotov, pe cel din ladă în brațele mele și ne-a spus: „Fiindcă oamenii au o privire tâmpă atunci când admiră natura, o să vă leg la ochi. Adevăratele excursii le fac doar orbii.” Și ne-a legat la amândoi câte o panglică neagră peste ochi. Apoi a scuturat clopoțelul, a imitat claxonul camionului, un fel de „tit-tit”, și un motor accelerat, un fel de „mbrr- mbrr”, și a urnit căruciorul din loc. După câțiva pași „a oprit motorul” ca să ne spună că în excursie orice lucru văzut reprezintă un alt lucru, nevăzut, că le-a spus lor popa la biserică cuvintele sfântului Vasile cel Mare că „orice chip reprezintă prototipul așa că noi vom vedea direct prototipul”. După un nou „mbrr” și „tit-tit” a început „excursia”:

„În partea dreaptă vedem două mari grămezi de nisip care reprezintă doi munți (câte unul pentru fiecare), pe crestele munților vedem zece găini roșii, mari cât bivolii, care reprezintă găinile țării noastre, în partea stângă vedem patru bivoli mici cât găinile, care reprezintă bivolii țării, acum trecem peste iarba care reprezintă iarba din tara noastră, departe și în dreapta puteți admira doi pruni și doi meri care chiar și uscați reprezintă pomii fructiferi de pe aceste meleaguri, în zare, a trecut un dihor, care reprezintă dihorii din țara noastră, acum trecem pe lângă tatăl vostru care îi reprezintă pe tații din țara noastră, și trebuie să știți că el e lângă o fântână, care reprezintă fântânile patriei, iar acum că ați văzut atâtea lucruri minunate, tu treci în prosop și în ladă, iar tu marș la teme!”

III

 Viziunea mea nu e în capul meu, ci în dublura capului meu. Când rămân singur acasă, îl scot din ladă și ne așezăm amândoi în fața oglinzii. Nici nu e nevoie de o privire foarte atentă ca să vezi că mintea mea e goală și că celălalt cap în oglindă gândește. Însă din ochii lui a dispărut copilașul cu țeastă rozalie și ochi mari și tot ce văd, ca prin ceață, este un omuleț bătrân, cu barbă,

 într-o cămăruță întunecată, care stă la o masă și scrie ceva pe o coală albă de hârtie. Atunci mă așez și eu la masă, iau în mână pixul negru, și aștept, și aștept, până când pielea de pe mâinile mele, de la coate în jos, cade pe masă ca făina și eu o adun în două grămăjoare alburii. Doi nori mici pe masa mea. Iar pe carnea roză a mâinilor mele, ca și cum le-aș băga într-un snop de urzici, simt și văd cum coboară furnici roșii (din inimă) și furnici negre (din creier) și se înșiră sub formă de litere, o literă neagră urmată de o literă roșie, și tot așa până ce se umple pagina de cuvinte cu piciorușe și aripioare. Poeme geniale, poeme foarte frumoase, care văluresc pe coala albă de hârtie, poeme care tremură cum tremură pielea pe mine când mi-e foarte frig, poeme lichide. Când cea mai mică furnică neagră se așează la capătul paginii ca un punct, toate furnicile se reped spre mâinile mele și se îmbulzesc să urce spre casa lor. Litere care se încalecă unele pe altele, se împing și se mușcă. Carnea mâinilor mele este ca un câmp de bătălie. Dar imediat ce au dispărut furnicile sub umerii mei, capul din ladă uită cu desăvârșire minunatele poeme, dar le uită în numele meu.

Zadarnic îl iau în palme și îl întorc atunci roată-roată, ca pe un ou, că nu-i găsesc nici o fisură. E perfect închis. E ca un seif căruia i-am uitat demult cifrul, în care nu mai pot intra și nu mai știu nimic din ce am depozitat în el. Iar pe coala de hârtie albă din fața mea a mai rămas doar cea mai mică dintre furnici, cât să închipuie la capătul acestui poem un punct.

(Din volumul Intraducere în poezie, în curs de apariție la Editura Charmides)

[Vatra, nr. 3-4/2023, p. 7]