Literatura din Republica Moldova de azi (I) |

Argument

O privire prin istoriografia literară românească dezvăluie numaidecât faptul că literatura din Republica Moldova nu se bucură nici de o tratare distinctă, nici de o reprezentare consistentă, deși nu lipsesc voci critice din România care laudă destui scriitori din stânga Prutului. Pentru istoriile dinainte de ʼ89 pot fi invocate obstrucții politice, însă pentru abordările ulterioare acestea nu mai pot funcționa. Se ivesc atunci – cât se poate de justificat – întrebări cu privire la această stare de fapt. Să fie creația literară din Republica Moldova defazată, astfel încât să mai aibă încă de recuperat pentru a fi demnă de integrat în istoriile literare românești, după cum ar reieși din abordarea lui Nicolae Manolescu (devreme ce doar pe la autori de dicționar se poate regăsi cineva din cadrul ei)? Sau, poate, este investigată ignorându-i relaționarea strânsă cu contextul socio-politic specific din care se ivește, astfel că e evaluată după criterii improprii, deformante, injuste? O fi de vină perspectiva centralistă, asociată unui complex de superioritate, cum altfel decât obturant? Sau s-a insinuat în conștiința istoricilor principiul altă țară – altă literatură (chiar dacă recenta antologie coordonată de Ion Pop – Poezia românească de după 1945 – e construită conform principiului unificator, dar și celui al respectului cuvenit față de condițiile specifice în care ființează literatura română din afara granițelor României, astfel că acordă spațiu poeziei românești din Republica Moldova, precum și din Bucovina de Nord, din Banatul Sârbesc și din diaspora diferitelor țări occidentale)? Bineînțeles, seria de interogații poate continua. Până la formularea unor răspunsuri concludente, rămâne o realitate: în Republica Moldova se scrie literatură română care ajunge greu în atenția publicului din dreapta Prutului, chiar dacă există edituri a căror difuzare ajunge și aici. Tocmai de aceea, am considerat că este absolut necesară conceperea în Vatra a unui număr tematic dedicat literaturii actuale din Republica Moldova.

Am conceput dosarul astfel încât scriitorii din Republica să poată, pe de o parte, să-și exprime opiniile cu privire la felul cum văd ei relația literaturii din Republica Moldova cu cea din România. Altfel spus, le-am acordat cuvântul, având ca punct de pornire o serie de întrebări cu privire la aspecte cum sunt specificul, relația cu literatura din România și la teme de actualitate. Pe de alta, să se exprime prin creație, astfel încât rezultatul să fie un corpus relevant al poeziei și prozei, precum și al criticii/istoriografiei literare din momentul actual.

Le mulțumesc tuturor celor care au răspuns pentru disponibilitate. Lista celor solicitați a fost mai consistentă. O parte dintre scriitori nu au putut de această dată să se implice în proiect, câțiva nu au răspuns în nici un fel solicitării, iar de altă mică parte pur și simplu nu am putut da în timp util. De asemenea, am sesizat și câteva dintre omisiunile pentru care nu mai pot face altceva decât să le cer iertare.

Călin Crăciun

I. Anchetă

1. Desigur, orice abordare minim lucidă a literaturii din Basarabia scrise în limba română pornește de la premisa că ea este componentă organică a literaturii române. Pe de altă parte însă, cei cu capitala la București îi atribuim literaturii „de dincolo de Prut” un loc special în tabloul literaturii noastre, dat de aspecte cum sunt farmecul particularităților lingvistice, istoria, realitățile sociale și politice aparte pe care le reflectă sau legătura strânsă a scriitorilor cu limba și cu literatura rusă (citită în original) – ca să mă limitez doar la câteva, generale. Care ar fi nuanțele prin care vă raportați la / metabolizați ideea specificului basarabean?

2. Istoriile literaturii române lasă pe din afară preocuparea pentru energiile care pun în mișcare creația autorilor din stânga Prutului. Atunci când e investigată tectonica literară, perspectiva e una exclusiv centralistă, fapt cu consecințe evidente și în planul situării axiologice a scriitorilor. Cum se vede din Basarabia centralismul istoriografiei literare din România – stimulant, deformator, ignorant?

3. Dacă acceptați ideea că de o parte și de alta a Prutului funcționează, în plan literar, complexe cum sunt cele de inferioritate și de superioritate, cum s-ar explica și ce considerați că „produc” ele?

4. Din punct de vedere politic, Republica Moldova și-a declarat, odată cu alegerea Maiei Sandu, opțiunea europenistă. Totuși, bună parte din populație – și, bănuiesc, dintre scriitori – are altă optică. Cum vă raportați dumneavoastră și cum observați, din poziția de insider, raportarea lumii literare basarabene, în general, la această problemă? Se poate vorbi de o accentuare a divergenței dintre europenism și autohtonism, cu reflectare evidentă ori subtilă în creație? Sau, dimpotrivă, balanța se înclină într-o parte, pe fondul războiului din Ucraina?

5. Vă propun o reflecție și asupra relației dintre scriitorii de limbă română din Republica Moldova și conaționalii care scriu în altă limbă. Există forme de colaborare ori, dimpotrivă, relația e divergentă, în cel mai bun caz literaturile lor ființând ca lumi paralele (cum se poate spune că a fost în România, cu puține excepții, relația dintre scriitorii de limbă română și cei de limbă maghiară, după ʼ89 și până în ultimii ani, când situația s-a îmbunătățit semnificativ)? Se poate vorbi de efecte „productive” ale relației? Dacă da, care ar fi ele sau cum se manifestă?

6. În literatura din România sunt tot mai viguroase tendințe ca feminismul, detabuizarea/promovarea, în spirit egalitarist, a intimităților LGBTQ, neomarxismul/neocomunismul. E vorba de o instrumentalizare politică a unei părți însemnate a creației și a criticii, precum și de o reformulare, în sensul incluziunii, a esteticii. Cum vă raportați personal la aceste aspecte și cum sunt văzute/primite de lumea literară din Republica Moldova în ansamblu?

7. Cum aproximați viitorul imediat al literaturii (al creației și al criticii) din Basarabia și care ar fi dorințele personale legate de ea, vizând, desigur, și incluziunea ei în literatura română?

Răspunsuri

Liliana ARMAȘU

1. Poate că exagerez ușor, dar cred că în mare parte specificul literaturii române din Basarabia care se scrie azi ține mai mult de stângăciile lingvistice, de timiditatea exprimării sau viceversa, de exploatarea excesivă a realităților sovietice și de tranziție, laolaltă cu numele și expresiile rusești, actualizate mai cu seamă de generațiile mai tinere de autori, probabil pentru a se face astfel ceva mai vizibili la București sau pe aiurea. Toate astea la un loc poate că și conferă un soi de farmec textelor literare semnate de condeierii basarabeni, dar nu le sporesc neapărat valoarea. Din fericire, avem la Chișinău și scriitori ale căror cărți se remarcă pur și simplu prin originalitatea și profunzimea ideilor, printr-un limbaj plastic și elevat, prin cursivitatea scriiturii, cărți care pot fi încadrate, fără rezerve, în marea bibliotecă a literaturii române.

În ceea ce mă privește, aș vrea ca poeziile mele să se distingă mai întâi de toate prin stil și mesaj, prin sinceritate și claritate, dincolo de orice specific al spațiului geografic în care au fost scrise.

2. Se creează impresia că istoricii și criticii literari din România (în special, cei din capitală) sunt indiferenți sau mai degrabă sceptici față de literatura care s-a tipărit de-a lungul timpului între Nistru și Prut. Presupun că scepticismul lor se alimentează din anumite prejudecăți și presupuneri, fără a se adânci prea mult în lecturi savante din autorii basarabeni. La urma urmei, ce capodopere poate da un spațiu rusificat și marginalizat din toate punctele de vedere? Și la o adică, chiar dacă printr-o minune s-a scris ceva memorabil aici, cine mai are astăzi timp și răbdare să defrișeze un teren lăsat în paragină decenii la rând, pentru a scoate la suprafață câțiva scriitori basarabeni (poate doi-trei) demni de istoria literară românească?

Adevărat că și instituția criticii literare pierde azi tot mai mult din autoritatea și credibilitatea ei de altădată, și mulți autori autohtoni, cu pretenții de vedete literare, care își obțin lesne gloria (cu câteva sute de like-uri și aprecieri ieftine) pe facebook, nu se mai simt atât de lezați în orgoliu dacă sunt trecuți cu vederea de istoriile și antologiile literare.

Totuși, sunt câțiva critici redutabili care se arată interesați de ceea ce se întâmplă în Basarabia literară, printre ei fiind prof. dr. Ion Pop, Alexandru Cistelican, Bogdan Crețu, Daniel Cristea-Enache, Doina Ioanid etc., care semnează deseori în revistele literare românești cronici sau chiar studii bine documentate despre creația scriitorilor din Republica Moldova. Au scris un timp despre poeții și romancierii noștri consacrați Ion Simuț și Alex Ștefănescu, dedicându-le pagini întregi în revista România literară.

În acest sens, merită apreciat și efortul criticului, distinsului profesor de la Cluj Ion Pop, care a alcătuit și prefațat Antologia poeziei românești după 1945 în patru volume (Editura Știința 2022-2023) , în care a inclus 272 de poeți, 48 dintre ei fiind basarabeni, suficient, cred, pentru a ilustra evoluția poeziei postbelice din Moldova de la est de Prut.

3. Multe opuri din bibliotecile lumii au la bază un complex sau altul… S-au tot scris până în prezent diverse tratate, articole și eseuri care au demonstrat că marea literatură se ține pe mari complexe. La această întrebare cred că poate răspunde mult mai explicit criticul Eugen Lungu, care a cercetat minuțios și a scris în doctele și originalele sale volume de eseuri despre o serie de complexe literare, „botezându-le” cu nume mari: „Complexul Orfeu”, „Complexul Laocoon”, „Complexul Rimbaud” etc. Cred că are deja adunat de-o carte bună la această temă.

Firi ultrasensibile, artiștii cred că prin creația lor se situează mai presus de orice realitate și forfotă umană. Muritorii de rând nu te lasă să-ți scoți prea mult lacrimile la vedere, fiindcă „nu e frumos” să-ți arăți slăbiciunile în public. Și atunci, ca să-ți ascunzi rănile sau durerile sufletești, le dai o formă artistică, elevată, încercând astfel să te „ridici” și să te „fortifici” în ochii lumii și în propriii tăi ochi. E minunat când complexele „produc” literatură de calitate și nu războaie nimicitoare, ca cel din imediata noastră vecinătate, care a băgat frica și frigul în noi. Complexul marelui imperialist ne subjugă pe toți, cu toată creația noastră umanizatoare.

4. Îmi place să cred că majoritatea scriitorilor basarabeni au o corectă orientare politică, proeuropeană, mulți având cetățenie română, unii primind chiar și pensii consistente de la București. Dar mai există corupți/coruptibili și în această breaslă, nu doar în politică, care își pot schimba imediat direcția sau convingerile din momentul în care sunt momiți cu sume substanțiale de bani, pătându-și astfel reputația și creația, dacă a mai rămas ceva din ea. Sper însă că pe acești scribi mancurtizați nu-i ia nimeni în seamă.

5. Cred că mai mult din comoditate, scriitorii din Basarabia care gândesc și creează în limba română și cei care scriu în alte limbi „ființează ca lumi paralele”, așa cum este bine punctat în întrebare. În puține cazuri se poate vorbi de o colaborare între ei, poate doar atunci când apare vreun proiect de traducere dintr-o limbă în alta și vreo instituție științifică sau editură e interesată să-l valorifice. Autorii basarabeni care scriu fie în română, fie în ucraineană, bulgară, găgăuză, rusă etc. speră să fie recunoscuți mai curând de literatura-mamă din marile capitale decât de confrații lor de alături.

6. Părerea mea e că literatura aparține doar esteticului și nu poate fi apreciată pe criteriul egalității de gen sau ajustată după noile tendințe de natură politică și socială. Am publicat câteva poezii care ar putea susține, prin ideile pe care le nuanțează, partea mai „vătămată” a speciei umane, să zicem, dar nu le-am scris nicidecum în acest scop, ci doar pornind de la stările și frământările mele interioare.

Lumea literară de la noi, mai cu seamă, generațiile mai în vârstă, se ține încă departe de „ultramodernitatea” care acaparează astăzi literaturile europene, dar aceasta poate e singura noastră rămânere în urmă care nu mă deranjează în niciun fel.

7. Probabil va mai trece mult timp și va mai curge destulă cerneală tipografică până literatura din Basarabia se va încadra fără nicio reținere în literatura română și va fi citită cu interes și plăcere.

Dar până una-alta, și de o parte, și de alta a Prutului se scrie și se publică mult, și mai rău, și mai bine, uneori chiar excelent, cei din stânga Prutului uitându-se cu jind și speranță în dreapta lui, pe când privirea celor din dreapta e îndreptată undeva spre Olimpul Europei. Nu cred că în viitorul imediat în Basarabia vor avea loc schimbări esențiale în ceea ce privește scrierea textelor literare și receptarea lor în spațiul general românesc.

E bine totuși că există un orizont de așteptare, altfel nu am mai avea motivații pentru a scrie. Iar eu în mod special aștept să vină pacea și un val răscolitor de inspirație, să pot trece astfel mai ușor peste hopurile mari ale vieții.

Leo BUTNARU

Pe mine unul mă miră în continuare îngroșarea pastei, când se tot invocă particularitățile lingvistice ale literaturii scrise în stânga Prutului, însă niciodată, când e vorba de scriitori cât de cât valoroși „de pe la noi”, nu s-a exemplificat, argumentat, nu s-a concretizat, nu s-au… sistematizat filologicește astfel de particularități. O generalizare este imposibilă, deoarece nu ar avea, pur și simplu, pe ce se baza, rămânând una voită, fantomatică. Iertat fie-mi stropul de nemodestie, dar, în ce privește nivelul lingvistic al subsemnatului, adică al unuia dintre mulții scriitori din stânga Prutului, s-au scris și astfel de rânduri: „…autorul caută nu numai ingenuitatea imaginilor de odinioară, ci, mai ales, capacitatea de a le reconstitui prin intermediul unui limbaj de o plasticitate superbă, unde se simte mâna unui scriitor autentic” (Ștefan Borbely); „Harul povestirii, frumusețea aproape misterioasă a limbajului, așa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva și cursivă” (Doina Cernica); „Scriitor el însuși, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor (Leo Butnaru) reușește să le redea în limba noastră energia originară, cum reușise și în sutele de pagini de poezie, proză, teatru, traduse în ultimii ani din creația avangardistă a Rusiei” (Ion Pop); „…propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic” (Alex Ștefănescu); „Ca redactor de carte, am fost surprins să constat cât de bine cunoaște Leo Butnaru limba română! Poetul din sine și-a spus cuvântul, ca și criticul literar (care știe să facă o selecție reprezentativă). Lexicul folosit în acest volum este impresionant. «Se sparie gândul», vorba cronicarului. Nu spun vorbe mari, dar nu am întâlnit la alți traducători o cunoaștere mai profundă a limbii române! Ceea ce înseamnă că, prin oameni de talia lui Leo Butnaru, magia din poezia oricărei limbi poate trece în română” (Jean Dumitrașcu)…

Încă o dată rog să fiu iertat pentru referințele la propria persoană, însă o fac, pentru a vă asigura că mulți colegi din stânga Prutului sunt adevărați maeștri în scrisul românesc și, după ferma mea convingere, nu mai e cazul să se pedaleze pe particularitățile lingvistice ale scrisului literar din spațiul nostru național estic (pentru că mai… este!).

Și încă ceva: dacă în subtextul presupunerilor de acest gen s-ar subînțelege prezența „graiului moldovenesc” (care, după mine, e mai mult la nivel fonetic, decât propriu-zis de vocabular), întrebarea e simplă: Astfel de particularități au fost remarcate, evidențiate în poemele, prozele, eseurile scriitorilor din Iași, Bacău, Botoșani, Suceava, Focșani etc.? Dacă nu au fost „date în vileag” la ei, de unde să se afle la colegii moldoveni din stânga Prutului? Plus că majoritatea autorilor de la Chișinău, care au scris după august 1944, fuseseră școliți la București, Iași, Craiova, Timișoara, Cernăuți (le dau numele ceva mai jos) și nu în arealul unei… lingvistici localiste, regionale. Iar cei care au venit după ei, tot cu școală românească la bază, nu „au învățat” meseria scrisului de la vorbitorii de oarecare grai, ci tot de la purtătorii și utilizatorii de limbă literară românească l-au învățat, – literații, nu?

La fel de șubredă și de prezumpțioasă este opinia, luată așa, din senin, cu „legătura strânsă cu limba și cu literatura rusă (citită în original)”. Să se ia aminte, scriitorii noștri dintre cetățile de la Nistru și granița artificială de la Prut au învățat în școală românească, au scris în românește, au citit în original întâi de toate literatura română, apoi pe cea franceză, rusă, engleză etc. (Hai, să ne exemplifice exegetul X sau Y influența literaturii ruse în scrisul românesc de pe la noi!)

Absolut toți autorii, puțini-mulți, câți erau după august 1944, rămași sau reveniți la Chișinău, sau debutaseră în România Mare, sau făcuseră școală, inclusiv literară, românească, unii fiind deja remarcați de critica literară a timpului, fiind menționați în Istoria lui George Călinescu. Să amintim câțiva dintre ei: Nicolai Costenco, redactor-șef la revista „Viața Basarabiei” (după venirea sovieticilor condamnat la ani mulți de GULAG, de altfel ca și alți confrați, printre care Mihail Curecheru, mort în pustiul inuman al lagărelor bolșevice), George Meniuc, fost coleg de facultate și prieten cu Geo Dumitrescu, Paul Mihnea (n. 1921), care spune că, la Cernăuți, l-a avut coleg de școală pe Paul Celan (n. 1920), Liviu Deleanu, Aureliu Busuioc, Vitalie Tulnic, Emil Loteanu etc. Apoi eminenții traducători, excelenții maeștri ai stilului – Alexandru Cosmescu, Igor Crețu, Valentin Mândâcanu și Vasile Levițchi. Scriau perfect românește, fără amprente lingvistice localiste scriitorii afirmați în anii ʼ60 – Vasile Vasilache, Vladimir Beșleagă, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Petru Cărare, Ion Vatamanu, Serafim Saka, Victor Teleucă, Mihail Ion Ciubotaru, Vlad Ioviță, Anatol Codru etc. Ca să nu mai vorbim de șaptezeciști și cei care le-au urmat, majoritatea din ei de o ținută lingvistică nicidecum… de grai, ci (grăitor!) românească. Și punctum, cum zicea marele clasic. Chestiunea cu „particularitățile” e mai curând o supoziție, neștiindu-se că scriitorii din Estul Românesc, colonizat de imperiul ruso-sovietic, au fost mereu angajați exigent, chiar programatic, s-ar putea spune, în propagarea limbii române literare în școli, biblioteci, comune etc. Limba rusă, mai bine zis literatura rusă putea să furnizeze unele idei, metafore, subiecte scriitorului român de pretutindeni, dar nicidecum nu i se permitea – da, chiar așa: nu i se permitea! – să polueze limba română scrisă. (Din păcate, în mediul social, limbajul cotidian era viciat, în special de terminologia cazonă, de limba de lemn a comunismului. Astăzi, dispărând instituțiile sovietice, tinerii nefiind deja recrutați în armata imperialistă, unde limbajul le era alterat, s-a întâmplat și continuă parcă o depoluare a vorbirii omului de rând, el utilizând, oriunde, în instituții, instanțe, clinici, diverse organizații terminologia română care nu are și variante rusești. Dar – asta e! – ca și la București, Cluj, Iași etc. limba literară etalon este… bruscată tot mai mult de romgleză… E drept, până la… romchineză, ce ar fi același lucru cu rommandarina, mai e ceva timp… Dar nu se prea știe ce și cum se va deschide viitorul…) În stânga Prutului, activau sute de jurnaliști români, editurile aveau zeci, sute de redactori de carte care vegheau la puritatea limbii române („moldovenești”), opunându-se aberațiilor ideologice vicioase. Da, au existat tentative bolnave de a impune o lingvistică deocheată, plăsmuită în ignoranță dincolo de Nistru, însă ea a eșuat. În 1957, scriitorii și savanții de la Chișinău, dar și unii, onești, din Moscova, au declarat răspicat: nu există limba moldovenească, ci doar limba română, în care scriem, creștem copiii. Iar grupul de așa-ziși scriitori, „transplantați” de regim din Transnistria la Chișinău pur și simplu nu mai e luat în considerație de istoria literaturii, culturii române. Cine își mai amintește de unii dintre ei, la acea vreme de socialism primitiv, incluși în programe școlare? Corneanu, Canna, Ponomari, Barski, Cutcovețchi, „lingvistul”-troglodit I.D. Ceban et justemfarine, – cine mai știe azi de ei?

Apoi, în Estul Românesc, de la Prut spre cetățile voievodale de hotar, nu au existat și nici nu există un grai prea specific în rostiri și formulări stilistice, iar ceea ce se află în spațiu, în stradă, în libertatea satului, a lumii nu s-a infiltrat în scrisul artistic, profesionist, ca să-l particularizeze deosebitor de limba română literară la zi. Sigur, ar exista la vreun prozator, ca Druță sau Vasilache, unele elemente localiste, însă ele sunt insignifiante în contextul întregii lor opere și utilizate, conștient, din considerente stilistice. Le-a avut și Creangă, și Sadoveanu, alții, însă nu atare particularități le-a adus popularitatea, ci talentul, vigoarea creativă.

În ce privește nuanțele prin care mă raportez la ideea specificului basarabean, fără barem umbră de laudă, ci cu recunoștință spun că am fost printre norocoșii care, de cum s-a dat voie să trecem Prutul, m-am pomenit… înșfăcat, adică îmbrățișat de unele personalități ale scrisului artistic și, generos, chiar… grijuliu, aș zice, „tras” mai spre interiorul literaturii române. Gratitudinea mea se îndreaptă spre domnii și colegii Nicolae Manolescu, regretații Laurențiu Ulici, Sergiu Adam și Cezar Baltag, spre Aurel Rău care, acum peste trei decenii, m-au remarcat și mi-au deschis paginile (ușile) revistelor de prestigiu – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Viața Românească”, „Steaua”, ai căror redactori-șefi erau. Iar Ioanid Romanescu avea să-mi editeze prima carte de poeme în Țară, „Iluzia necesară”. Încât specificul meu basarabean ca și cum nu ar fi existat. Poate că el ar fi oarecum… cețos, neclar, implicit identificat în două cărți de proză ale mele, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1990) și „Copil la ruși & Lista basarabeană” (cu două ediții: „Ideea Europeană”, 2008, și „Cartea Românească”, București, 2013). Însă particularitățile nu sunt determinante în expresie, lingvistică, ci țin de modelare în fire, întru devenire de cetățean și scriitor român.

A trecut deja suficient timp, de când a început și a continuat reintegrarea panromânească, transpruteană a spiritualității române, inclusiv a literaturii. Sunt zeci de scriitori născuți în Estul Românesc deja afirmați, mai mult sau mai puțin concludent, chiar acolo, în centrul… centralismului scrisului panromânesc. Apoi, parcă literatura, în izvodirea și afirmarea ei, nu e o problemă (aproape) strict individuală? Așa și se văd unii dintre cei mai valoroși scriitori din stânga Prutului în… dreapta Prutului: ca individualități. Să zicem, pentru confirmare, cine dorește, să consulte excelenta antologie în 4 volume a lui Ion Pop „Poezia românească după 1945”, în care sunt prezenți și zeci de poeți din Interriverania Pruto-Nistreană.

Iar la centru, știți cum e? – probleme fel de fel, confruntări pentru supremație… canonică, intrare în ea cu orice preț – a prieteniilor, întovărășirilor, manifestarea aproape pe față a celebrului principiu eu-pe-tine-tu-pe mine (la oarecare vot, pledoarie), fentări, inclusiv a unor colegi din stânga Prutului etc. În acel vârtej centralist tensionat nu totdeauna se va afla și atenția, aprecierea cuvenită pentru autorii valoroși de la Chișinău. Însă e de datoria acestora să se afirme, nu să fie săltați mai spre centru. Unii dintre ei sunt protagoniștii unor publicații de literatură și cultură prestigioase din dreapta Prutului, au cărți traduse în limbile lumii, alții editează în capitala Republicii Moldova cărțile autorilor români, mulți de valoare, din diverse centre ale literaturii noastre – București, Iași, Cluj, Timișoara, bineînțeles Chișinău etc. În fine, de mai multă vreme activitatea literară panromânească e deja una policentrică, cu centre la București, Iași, Cluj, Timișoara, Bacău, Alba Iulia, Arad și, sigur, Chișinău.

Aș zice că, în lumina acestei interogații, eu am cam… sărit peste etape. Poate că sunt chiar un privilegiat, dat fiind că filotimii mei dintre personalitățile scrisului românesc mi-au… sugerat să nu am complexe. Să zicem, în prefața la prima mea carte apărută în Țară (1993), poetul Ioanid Romanescu parcă m-ar fi scutit de incomoditatea de a răspunde la o întrebare atât de simandicoasă, menționând: „Care să fi fost justificarea Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor întreba unii. Fără îndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e autorul unei poezii fără complexe”. Iar peste un deceniu, în precuvântarea la antologie „În caz de pericol” (Junimea), Cezar Ivănescu părea în percuție de ecou cu Ioanid Romanescu, scriind: „Am fost surprins la lectura antologiei sale și de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de multă vreme… Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu…” Ce confrați generoși a fost să întâlnesc!…

Opțiunea europeană a scriitorilor din stânga Prutului nu e de ieri-alaltăieri, ea fiind totdeauna acut trăit în conștiința lor în timpuri de opresiune sovietico-rusească, apoi răspicat declarată, promovată ca program, încă acum circa patru decenii, când a luat avânt, poate înainte de toate grație scriitorilor, redeșteptarea (nu e bine spus: renașterea, pentru că nu eram… morți!) națională. Astăzi, printre membrii Uniunii Scriitorilor din Moldova și ai Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România nu se iscă divergențe „dintre europenism și autohtonism”. Iar populația, de, ca populația, e pestriță și, precum în România, o parte din ea încă viciată de racilele comunismului. Însă balanța e deja, în mare, înclinată spre Bruxelles și București. Delimitarea de trecut astăzi este net mai evidentă, mai europocentristă, mai românească.

Iar pentru a se înțelege sau presupune relativ explicit anumite nuanțe dintre „colectivismul” scriitoricesc și individualismul predestinat al scriitorului, să reținem că abrevierea US poate fi descifrată ca Uniunea Scriitorilor, dar și ca Unul Singur, scriitorul, individualitatea creatoare. Organizația scriitoricească nu mai întrunește un… suflu, o direcție, particularități comune, nu mai cutează să lanseze inițiative, directive pentru membrii săi, ea, US, avânt mai curând o structură de sindicat, astăzi, când, ca pe timpuri, unii se întreabă: La ce buni poeți în timpuri sărace? Prin urmare, ușor tautologic vorbind, contează să-ți iei destinul pe cont propriu.

Pe timpul comunismului, la Uniunea Scriitorilor din Moldova existau și secțiile minorităților: rusă, bulgară, găgăuză, ba chiar și idiș. Astăzi organizația profesioniștilor scrisului e unitară, foștii scriitori de limbă rusă plecând care în Germania (unul dintre ei chiar făcuse războiul contra nemților, la care, peste ani și ani, s-a oploșit), în Rusia, SUA, Israel; vreo doi scriitori de limbă bulgară s-au stabilit în țara de origine a strămoșilor… Unii dintre cei mai impertinenți pretindeau de la Uniunea Scriitorilor (la începutul anilor ‘90 eram vice-președinte acolo) un certificat, o confirmare că – să vezi! – pe timpul sovieticilor fuseseră… persecutați, fuseseră disidenți! Măi să fie! Chiar dintre cei care serviseră obedient împilătorul literaturii române! Apoi, din câte am aflat, unii din ei s-au pierdut în anonimatul unor slujbe de jos, în redacții obscure. Asta e, la rupturi de timpuri și anumiți condeieri mai și rătăcesc…

De fapt, majoritatea scriitorilor ruși (din fericire, nu prea numeroasă) venise, după război, din nemărginita Siberiadă (ca să amintim titlul unui film al lui Andrei Koncealovski), alții s-au căsătorit cu vreo colegă din Moldova, iar vreun basarabean luându-și de soție o rusoaică, pe când cu toții studiau la institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Etc. Destine, istorii, post-istorii… Iar astăzi în Uniunea Scriitorilor au rămas cu titlu de membri vreo doi condeieri de limbă bulgară, un găgăuz, poate vreo 2-3 ce scriu în rusește. Sunt loiali românilor, ne cunosc limba. Alți scriitori din cadrul minorităților s-au autoizolat, trăiesc în propriul anonimat localist. Îi privește.

Adică, azi, diferența e ca de la cer la pământ față de ce și cum era „la sovietici”. Poate să mai menționez că scriitorii de alte limbi nicidecum nu se ridicau la nivelul lui Nicolai Costenco, George Meniuc, Ion Druță, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Serafim Saka etc. Unii dintre minoritari erau pur și simplu rătăciți, întâmplători printre români… Iar situația poate că ar fi una oarecum de… lumi paralele (ei sunt totuși prea puțini, de a fi comparați cu… o lume, dar…), însă, slavă Domnului și Zeului Hermes al Scrisului, nedivergentă, neconflictuală.

Nu mă interesează decât literatura bună. Feminismul, LGBTQ-ul etc. nu oferă și garanții de talent, chiar geniu de creație. Dar nu doar eu, ci, din câte cunosc, întreaga lume literară din Republica Moldova nici nu vede, nici nu primește atare abordări, amestecuri, devieri, rătăciri. Plus că niciodată nu s-a spus că bărbații din literatură încalcă drepturile femeilor/colegelor, că le refuză egalitatea, promovarea. Asta, încă de la Enheduanna din Sumerul de acum circa 2 300 de ani, cea mai veche autoare de poeme cunoscută vreodată în lume, apoi de la… amazoanele legendare mergând spre elina Safo din secolul VII înainte de era noastră și spre celebra doamnă prozatoare cu nume bărbătesc (ce sfidare a… feminismului!) George Sand din secolul XIX (poetă minoră în umbra impresionantei prozatoare care a fost), ajungând la laureatele Premiului Nobel pentru Literatură. Deci, unde e discriminarea, inegalitatea și toate celelalte aberații, care nu-și au locul într-o întâmplare umană atât de personală, a creației, a talentului, a geniului? Să fim serioși…

Eu deja văd literatura română ca pe un tot, autorii merituoși din stânga Prutului (poeți, prozatori, eseiști, traducători…) își au numele și creațiile printre și în rândul celor din pretutindenea românească. Aș vrea să cred, dacă nu vă supărați, că această întrebare s-ar mai fi putut pune acum două-trei decenii. Astăzi am fi ca și cum în… post-istoria ei și în deplină istorie prezentă, și nu numai, a culturii, literaturii române unitare. Sau: tot mai unitare.

Iar în final, ca pe un P.S., vă rog să-mi permiteți unele precizări. Posibil, ați reținut că, pe cât am putut, în răspunsuri am evita o noțiune „de bază”, Basarabia. Confuzia istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit anumitei părți din Moldova istorică, din România, mă supără. Pentru că, atunci când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia țaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS. Și trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenții, patrioții, totdeauna din rea intenție – hoții abuzează, iresponsabil(i), de rocada greșită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/regelui pe tabla de șah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca simplu pion pe tabla/harta de schimb și împilări a imperiului rus. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna și i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ștefan cel Mare nu ar înțelege ce i se spune, la ce se face referință-tendință și – de ce! Cronicarii noștri, Ureche, Dosoftei, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri și strângându-și dezamăgiți penele de scris, depășiți de astfel de confuzii pernicioase. Domnitorul și cronicarii nu ar putea să-și imagineze că Fortărețele din Est ale Țării se află în… Basarabia.

Așadar, când se spune Basarabia, această „nevinovată“ noțiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunțare. Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoș maramureșeanul se lipește indivizibil de Țară, prelungește România spre hotarele ei firești, pământești și cerești.

Prin urmare, să spunem și să scriem Moldova, pentru că, astfel, spunem și scriem, implicit, România.

Val BUTNARU

Îmi aduc aminte că, în 1992, Teatrul „Eugene Ionesco” (activam acolo în calitate de director artistic) a participat pentru prima dată la Festivalul Național de Teatru „I.L. Caragiale” cu spectacolul Cântăreața cheală. Un spectacol bun – la Chișinău era tratat drept un fenomen teatral –, cu partituri actoricești de-a dreptul remarcabile. Criticii de la București, dar și simplii spectatori, ne lăudau cu orice ocazie, exagerând evident meritele artistice și gustul estetic ale tinerilor basarabeni. Eram tratați cu bunăvoința și generozitatea unor părinți care și-au regăsit copilul rătăcit de decenii pe drumurile prăfuite și întortocheate ale istoriei. Pentru acești părinți copilul lor era cel mai frumos. Chiar dacă vecinii împărtășeau o opinie diferită.

Și iată că în atmosfera ceea de beatitudine și savurare iresponsabilă a unei glorii efemere (dar ce glorie nu e efemeră?) a urmat și găleata cu apă rece. În una din zile, criticul teatral Cristina Dumitrescu (sper că memoria nu-mi joacă nicio festă) ne-a invitat la o discuție sinceră doar pe noi, cei din trupa chișinăuiană. După câteva fraze de complezență, gazda noastră ne-a spus că ar fi o mare greșeală să fim lăudați în continuare doar din considerentul că suntem basarabeni, de parcă am suferi de un handicap insurmontabil, și ne-a vorbit fără ocolișuri despre neajunsuri: rostirea insuficient de bună, accentul logic anapoda, soluții estetice îndoielnice etc.

În acel moment, am înțeles că discutăm cu un critic care a ales să renunțe la falsul discurs siropos de încurajare a oricărei mediocrități doar pe motivul că vine dintr-o zonă vitregită de istorie. Ea vedea în noi un teatru românesc, ca oricare altul din orice alt oraș din țară. În felul acesta am fost supuși unui tratament egal cu ceilalți. Și eliberator.

În ceea ce privește literatura, romanul în special, specificul basarabean poate fi detectat doar în scrierile anoste, în construcțiile defectuoase, în limbaje învechite și vocabular primitiv. Cu anii însă astfel de cărți apar tot mai rar, prin urmare, suntem în drept să afirmăm că dispare acest specific basarabean. În rest, orice discuție despre particularități trebuie purtată doar cu textele pe masă. Exact ca în cazul teatrului despre care vorbeam mai sus, scriitorii nu pot fi priviți altfel decât prin prisma valorii estetice. Indiferent din ce oraș se trag – Iași, Bistrița, Oradea sau Chișinău – prozatorii se pot simți protejați doar de profunzimea cuvintelor înșirate pe hârtie și nu de geografia sau descendența pretins mitică. Iar specificul vieții locale se va regăsi în romanele lor în mod firesc și doar calitatea narațiunii va face diferența.

Pe de altă parte, ar fi naiv și nesincer să neg un anumit specific al nostru, al basarabenilor. Două secole de ocupație rusească, de rusificare forțată, de deznaționalizare acerbă, de prigoniri și intimidări kaghebiste nu aveau cum să dispară în neant, fără urme și urmări grave. Nu știu dacă e corect să recurg la comparații, dar mi se pare că am avut parte de o experiență mult mai cumplită decât cea a ardelenilor. (Și chiar dacă această afirmație ar fi corectă, constat cu o strângere de inimă că în Basarabia nu s-a ridicat niciun scriitor de talia lui Liviu Rebreanu care să scrie un Ion sau o Pădure a spânzuraților.)

În aceste condiții, e de înțeles uimirea celor care se întreabă cum a fost posibil să rezistăm, păstrându-ne limba și identitatea națională. Am rezistat, așa este, dar sechelele au rămas. Uneori mă întreb dacă nu cumva și copiii mei, născuți și crescuți în anii agoniei regimului sovietic, poartă în suflet neliniștile mele legate de cei două sute de ani de ocupație străină. Din acest motiv, al pericolului de deznaționalizare, am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca fiicele noastre să învețe foarte bine româna și cât mai puțin rusa. În orice caz, nu în măsura în care o cunoșteam noi, părinții lor. M-am calmat abia atunci când una dintre ele, stabilită la București, a început să studieze în mod individual limba rusă. Am înțeles că era vorba de o necesitate, nu de o constrângere. Era deja o altă abordare care mi-a dat speranța că două veacuri de singurătate se apropie de sfârșit.

2-3.

În general, orice centru e țâfnos, arogant și plin de aere ca și coana Chirița descoperind cât e de frumoasă viața di isprăvnișeasî. Cu excepții neglijabile, criticii literari au manifestat un dezinteres constant față de literatura scrisă de inter-riverani. A rămas celebră butada unuia dintre ei care a numit-o „a cincea roată la căruța literaturii române” și refuzul încăpățânat al altuia să aloce în Istoria sa ceva mai mult spațiu scriitorilor basarabeni. Aceștia nu merită să apară nici măcar la indicele de nume, sugera dânsul cu o aroganță proprie doar unui ignorant, nu unui intelectual rasat. Primul și-a schimbat opinia după ce a citit câteva cărți editate la Chișinău, părerea celuilalt a rămas neschimbată până-n ziua de azi.

Da, criticii și cititorii din România nu cunosc aproape deloc viața literară din Basarabia, dar acest lucru se întâmplă nu neapărat din rea voință. Mai degrabă e vorba de o stare de fapt. Explicabilă și banală. Din punct de vedere politic, noi nu facem parte din România. Geografic, aparținem altui spațiu. În aceste circumstanțe, la știrile de la posturile tv românești din fiecare seară, Chișinăul nu apare nici măcar în buletinul Meteo. Și atunci, telespectatorul, fără să vrea, trage concluzia că la Chișinău nu plouă niciodată. E un fel de deșert care nu prezintă prea mare interes. De aici până la neglijare sau uitare chiar e un singur pas.

Îmi aduc aminte de o vizită, de mai mulți ani în urmă, a lui Alex Ștefănescu în orașul de pe Bâc. În acea escapadă el l-a cunoscut pe Aureliu Busuioc, despre care nu auzise aproape nimic. Reputatul critic a rămas atât de încântat de discuțiile lor și de cărțile scrise de Busuioc, încât a comis o pagină întreagă în România literară cu un text ditirambic la adresa scriitorului. Au trecut câteva zile, poate săptămâni, și acest accident literar a fost dat uitării. Peste numele celui mai bun prozator de la Chișinău s-a așternut din nou praful uitării. Altfel nici nu putea fi. Accident înseamnă o întâmplare – fericită în acest caz, dar cu un final previzibil –, un episod trecător. Iar tot ce-i episodic este repede trecut la index. În aparență, nu e vina nimănui, în esență – este a noastră, a tuturor, fiindcă nu ne-am priceput să introducem R. Moldova pe harta buletinului Meteo de la toate posturile tv din România.

Nu știu dacă aceste semne disparate (chiar dacă sunt și disperante) denotă existența unor complexe. De superioritate sau de inferioritate, e totuna. Mai degrabă este vorba de lipsa unui interes constant pentru o literatură care vegetează într-o anumită zonă a limbii române.

Să vă dau un exemplu în acest sens. Cunosc mai mulți colegi de breaslă de la Chișinău care au reușit să se impună pe scena literară din România. Cazul meu însă e altul. Din varii motive, am rămas un cvasi-anonim pentru critica de peste Prut. De ceva timp, am renunțat să-mi trimit romanele și la concursul Cartea Anului, organizat de USR. Nu m-am așteptat la vreun premiu, nici măcar la vreo nominalizare, vă asigur. Înțeleg că înghesuiala e mare. Ceea ce am pretins, a fost să primesc un scurt mesaj în care să fiu informat cum că nemuritoarea mea operă a ajuns în mâinile vreunui membru al juriului. Atât. Exact ca în Revizorul lui Gogol când Dobcinski și Bobcinski îl imploră pe Hlestakov să-i transmită Împăratului că în orășelul cutare există doi cetățeni – Bobcinski și Dobcinski. Atât. Doar că există. Nimic mai mult.

Dar, dacă în orașul în care stai nu plouă de două secole, nu prea există șanse ca în buletinul meteo să se vorbească de tsunami-urile și musonii literari de la tine de acasă.

Acest pământ al Basarabiei poate fi comparat cu o stație de experimente în agricultură de pe timpul comunismului: orice agronom, proaspăt absolvent al facultății, considera că știe cum stă treaba cu ultimele inovații în știință și că e în drept să schimbe măcar ceva în eternul ciclu agricol. În consecință, totul se reducea la mărirea cantității de chimicale cu care era tratat solul, până la distrugerea definitivă a terenurilor fertile altădată.

În anii de după 1990, agronomii politici de la noi au recurs la suficiente experimente ideologice. Dintre toți s-a evidențiat comunistul Vladimir Voronin. Activându-și marionetele și cerberii, a ordonat crearea unei Uniuni paralele a scriitorilor, cu scopul bruierii mesajului venit de la Uniunea oficială. La fel a procedat și în cazul Uniunii ziariștilor. Acolo și-au găsit locul suficiente lichele care au promovat agresiv două teze capitale din programul bătrânului comunist: antiromânismul și antieuropenismul.

Presupun că dacă decrepitul general de miliție sovietică nu ar fi făcut această tentativă de dezbinare radicală a intelectualității de creație, poate că azi am fi auzit mai multe voci în susținerea agresorului și ocupantului rus. Paradoxal, dar grație anume adversarilor mișcării noastre spre Vest, ideea europeană pare să câștige tot mai mult teren și lucrurile par să fie ireversibile.

La prima vedere ar părea că e vorba de un subiect simplu, în realitate – m-ați pus în mare încărcătură. Pe timpul regimului sovietic totul era cât se poate de clar: scriitorii de limba română își știau locul, nu-și băgau nasul unde nu le fierbea oala, la ședințe vorbeau rusește și încercau să evite scandalurile de orice ordin provocate de fratele mai mare.

Acum însă, privind în urmă, în acești ultimii treizeci de ani, poate ceva mai mult, realizez că scriitorii de limba rusă au dispărut definitiv din peisaj. Cel puțin eu nu știu dacă la Chișinău există vreun individ care se încăpățânează să scrie în limba lui Pușkin. Probabil că există. Îmi aduc aminte de o întâlnire de acum zece ani, probabil, cu un ziarist, Krasnov îi zice, care mai comite și proză, aducându-mi la cunoștință, cu un anumit grad de condescendență, că cercul lui de prieteni se adună cu regularitate la un cenaclu, ba chiar editează și o revistă literară. „E o lume paralelă în Chișinău de care voi, românii, habar nu aveți!” mi-a spus cu reproș la despărțire. Știu că în acel moment m-am gândit la faptul că după destrămarea urss lucrurile s-au inversat radical. Sincer vorbind, această constatare mi-a dat un sentiment de satisfacție. Am simțit că Dumnezeu a restabilit dreptatea la Chișinău.

E bine, e rău? Deocamdată, pe mine personal, mă preocupă completarea buletinului Meteo cu noi localități.

Trebuie s-o spun pe șleau că atunci când asist la discuții de felul acesta simt că ceva mă deranjează. Sunt gata să-i apăr oricând pe homosexuali (am mulți prieteni printre ei) dar nu în detrimentul altor categorii de nedreptățiți. Văzusem cândva un film american în care o pereche de tineri căutau o casă de închiriat. Cineva le-a sugerat o adresă. „Acolo au stat niște homosexuali!” le-a spus. Nici până la acest episod, nici până la sfârșit în film nu apare vreo suflare de homosexual. Și atunci? De ce a fost nevoie de o asemenea precizare?

Mi se pare nedrept să fiu silit să fac o alegere între a sări în apărarea unei lesbiene sau a dona un ban pentru un copil înfometat din Africa. Mă veți întreba: dar și una și alta, concomitent, nu se poate? Ei bine, nu se poate. Problematica LGBTQ este promovată cu suficientă agresivitate, astfel încât celelalte chestiuni trec pe planul doi. Cei care muncesc din greu la întocmirea agendei mondiale greșesc undeva. E prea mult zgomot pentru nimic. Prea multe drapele multicolore. Ca și de partea cealaltă – prea multe steaguri bisericești. E timpul să ne calmăm cu toții. Mai ales când ne aflăm pe buza prăpastiei nucleare. Dacă am ridica mai des capul și am privi cerul înstelat, ne-ar înfricoșa hăul infinit dar, probabil, ne-am și bucura totodată realizând că suntem singurele ființe vii în acest hău, irepetabile și diferite una de cealaltă.

Ceea ce vreau să spun este simplu: orice problemă din viața omenirii este importantă, nu e nevoie să ne isterizăm pe seama unui singur aspect. Cât mă privește, chestiunea minorităților sexuale nu poate fi mai importantă decât deportarea basarabenilor de către ruși în Siberia. Nu văd cum ar fi.

Zilele trecute am citit o știre care ne anunță că FILIT de la Iași va trece Prutul și că acest Festival minunat se va ține și la Chișinău. Sper că v-am răspuns la întrebare.

Ion BUZU

Reiterez și eu ce ai spus la început, nu văd literatura din Basarabia ca fiind separată de cea din România. Văd mai degrabă spațiul de peste Prut ca un loc cu specificul său la nivel de limbaj și situații absurde pe care l-aș putea exploata în literatură, la fel cum un explorator abordează un nou teritoriu pe care l-a descoperit. Dar la fel de bine ar putea fi și un alt loc decât satul meu ori Chișinău. Ce contează e poeticul din situațiile și poveștile acestui loc. Într-o discuție cu poetul Victor Țvetov ne amuzam pe obiceiul mai vechi al oamenilor din sat cu veceul în afară care adunau hârtia igienică folosită într-o căldare de metal și când se umplea îi dădeau foc, așa că în aer se simțea mirosul de hârtie și rahat ars. „Uite – exclamă Țvetov, asta ar fi o situație din universul rural bună pentru o povestire, ceva exotic, dar și specific nouă.” Mi-a plăcut mult cum a descris Alexandru Vakulovski degradarea și teribilismul din Moldova în Pizdeț, Dumitru Crudu cum a descris Chișinăul în Oameni din Chișinău și apoi Un american la Chișinău.

Tind să cred că istoriografia și critica de care zici scapă din vedere unele fenomene literare mișto din Republica Moldova. Dar mai cred că s-a instaurat și un nihilism în critica contemporană, mulți s-au lăsat de scris cronici. Așa că nu prea acord vreo atenție serioasă dacă sunt sau nu inclus într-o istorie literară. Nu pot să mă plâng totuși că poezia mea e ignorată, ambele mele cărți le-am publicat la edituri din România, când am lansat Realist și egal, am avut mai multe lecturi în România decât în Moldova. E în regulă.

Nu am simțit aceste complexe de inferioritate / superioritate. Probabil am fost orb față de ele, sau ceva din mine m-a protejat de ele la nivel inconștient.

Republica Moldova și-a declarat opțiunea europenistă încă din aprilie 2009, când se numărau voturile la alegerile parlamentare, Partidul Comuniștilor avea șansa să obțină majoritatea parlamentară și au fost acele proteste în piață. Au urmat alegeri anticipate și la putere au venit partidele pro-europene. Apoi s-a dezvoltat schema statului capturat, furtul miliardului, fenomenul Plahotniuc care a ținut până în 2019; probabil mulți alegători s-au dezamăgit în partidele pro-europene. Dar ce vreau să precizez e că vectorul european al Moldovei nu e un fenomen chiar recent. Cât despre viziunea scriitorilor vizavi de această tendință a Moldovei, nu am întâlnit scriitori anti-europeni. Nu văd ce ar avea de câștigat din asta.

Este o întrebare ce îmi dă de gândit. Cred că trăim în lumi paralele, noi care scriem în română și cei care scriu în rusă. Cunosc doar doi autori din Chișinău care scriu în rusă: Vadim Lungul, care scrie o poezie socială, cu situații cotidiene din care extrage seva ideologică. Și Vladimir Lorcenkov, care între timp a emigrat în Canada, el scrie proză, una foarte absurdă și amuzantă despre tipajele basarabene. Ambii au avut lecturi la cenaclul Republica din Chișinău.

Mereu am fost vigilent la cazurile unde literatura devine instrument politic, unde ideologicul primează și o carte sau alta e pe val doar pentru că „ridică întrebarea”. Consider că povestea și vocea care spune această poveste, autenticitatea acestei voci trebuie să primeze. Politicul, ideologicul e pe plan secund sau chiar poate fi ceva contingent. Un exemplu în acest sens ar fi romanul lui Adi Șchiop, Soldații – e o carte bine scrisă, o carte care mi-a plăcut și mie, și multor prieteni din Moldova.

Cred că după 2014, când Republica Moldova a semnat acordul de asociere cu UE și putem să mergem în Europa fără viză, tinerii scriitori de aici citesc multă literatură din România, participă la festivaluri de acolo. Mi-aș dori să fie mai fluidă această „navetă” a scriitorilor dintre Republica Moldova și România. Să fie o navetă în ambele sensuri, mi-aș dori ca instituțiile culturale din Moldova să organizeze proiecte prin care să invite cu ocazii cât mai multe scriitorii din RO. Entuziasmul meu pentru literatură era cel mai mare când cunoșteam pe viu poeții de peste Prut care veneau la Chișinău și citeau la cenaclul Republica.

Grigore CHIPER

Consider că literatura română din Basarabia (Republica Moldova) reprezintă un continent aparte doar din motive politice: RM constituie un alt stat, chiar dacă vorbim aceeași limbă și împărtășim, la modul ideal, aceleași valori românești. Particularități lingvistice locale își pot face apariția în literatura scrisă în orice colț al spațiului lingvistic românesc. Într-o primă fază, au existat în RM unele ezitări de ordin lingvistic, care trebuie tratate în cel puțin două moduri:

a) reminiscențe din perioada imediat post-sovietică, atunci când literatura română basarabeană – la vârfurile ei – încă nu era bine sincronizată cu cea din România;

b) dorința autorilor, în special, a prozatorilor și dramaturgilor de a reproduce limbajul local și de a se orienta, astfel, spre un public concret, care mai păstrează, în virtutea istoriei și a situației, unele particularități mentale și lingvistice moldovenești-basarabene.

În ceea ce privește conexiunea cu limba și literatura rusă, avem aici un background vechi, înșurubat de două secole, nedispărut pe nicio singură clipă chiar și în anii de după declararea independenței RM. De aceea elementul rusesc este prezent, în diverse proporții și variații, în operele scriitorilor basarabeni. Trimiterile rusești trebuie tratate separat: uneori ca blazon sau frondă, alteori ca rău insurmontabil.

Avem o relație centru-margine deformată, pentru că literatura nu a fost administrată bine în toți acești ani de după 1989. Factorii care ar fi trebuit să managerieze evoluția literaturii – breasla scriitorilor, factorii decizionali din partea statului și a administrațiilor locale, critica literară, comportamentul scriitorilor înșiși – nu s-au ridicat la înălțimea provocărilor timpului. Lipsa unor politici adecvate, inconsistența și oscilațiile au condus la dispariția cititorului de poezie și la subțierea celui de literatură. Mă refer la România. Dacă aceste lucruri ar fi fost conduse bine, ar fi dispărut multe probleme, inclusiv cea care ține de dihotomia centru-margine. Problema ar fi dispărut și pentru scriitorii basarabeni, care nu pot reprezenta un centru și nici nu pot crea pe terenul RM o proprie dihotomie centru-margine. Atunci când în capul mesei este pusă valoarea, judecata nepărtinitoare (acum îi citez pe clasici), tot ce este calitate va ajunge numaidecât spre centru, iar valorile centrale se vor propaga spre margine. De fapt, criteriile axiologice sunt cele estompate și/sau împinse spre margine. Mai mult, din punct de vedere valoric, se creează vaga impresie că nici nu ar exista un centru, ci doar o infinită margine. În consecință, asistăm la numeroase confuzii, pretenții nejustificate, falsuri, impostură etc.

Îmi este dificil să operez cu noțiuni foarte largi cum sunt complexele, în cazul de față complexele de inferioritate și cele de superioritate. Le-am detectat și, uneori, le-am urmărit la anumite persoane fără să încerc să generalizez și să teoretizez pe marginea lor.

Din păcate, nu (mai) fac jurnalism cultural ca să mă documentez în vreo problemă sau alta, inclusiv în cea/cele pe care o/le semnalați Dvs., adică nu caut să fiu neapărat in media res. Nici nu avem dezbateri între scriitori asupra aspectelor de mai sus. Nici anchete nu se fac, în centrul cărora să apară probleme de europenitate și autohtonism. Societatea s-a atomizat, iar scriitorul nu este o excepție. Apoi, mai punem și faptul că scriitorul a devenit un marginal. Într-un spațiu în care există un număr infim de cititori nu se pot organiza dezbateri scriitoricești cu o largă audiență și cu impact. Ceea ce pot spune mai sigur este că scriitorii basarabeni cotați sunt proeuropeni prin opera lor și prin atitudini, atâtea câte ies la suprafață și devin vizibile. Pe de altă parte, europenismul este legat la noi de procesul de integrare europeană și euroatlantică, iar autohtonismul de sorginte sovietic este unul mai curând prorus, așa cum dreapta și stânga politice au cu totul altă conotație în RM decât peste tot în lume.

Există unele exemple rare/rarisime de relație între literatura română și literatura unor minorități, dar aceste relații sunt blocate de alte probleme pe care un stat foarte slab cum este RM nu le-a putut rezolva. Este vorba de tendințele secesioniste, centrifuge și de faptul că până în prezent mulți reprezentanți ai minorităților naționale nu au însușit limba română. Coeziunea se poate produce doar în baza unei limbi comune. Situația se arată alandala până în prezent când românii basarabeni comunică cu mulți reprezentanți minoritari în limba rusă, care e limba unei minorități reduse, în fond. Scriitorul de expresie românească nu poate face prea mult într-o societate unde se citește infim de puțin sau minoritățile nu vorbesc limba majorității. Aceste probleme, dar și altele o mie s-au adunat de peste 30 de ani și stau pe agenda noii guvernări de la Chișinău. Putem doar să ne imaginăm câte vor fi rezolvate dacă mai punem în calcul pressing-ul rusesc imens la care e pusă, în primul rând guvernarea, și dacă luăm în considerație sărăcia și mentalitatea fisurată, limitată și pervertită a multor conaționali.

Feminismul, detabuizarea, realitățile LGBTQ, neomarxismul sunt toate importate din Occident, unde țineau cap de afiș acum câteva decenii. Odată cu aderarea României la UE, ele au pătruns activ și pe sol autohton, inclusiv în RM, chiar dacă fenomenele sunt reflectate cu mult mai palid aici. Nu există altă cale decât de a le dezbate în mod civilizat. Nu putem inventa un alt mers al istoriei, unul absolut al nostru, neaoș, așa cum mereu declară rușii despre sine și vedem în ce pălălaie mondială ne-au băgat. Nu există altă cale decât a cultiva spiritul toleranței față de toți cei care sunt altfel decât noi, fie că preferă o altă mâncare sau băutură, fie că au o altă orientare sexuală. Este calea occidentală, la care am aderat (România) sau vrem să aderăm (Republica Moldova). Scriitorul este liber să reflecte orice, dacă acest orice este justificat estetico-literar. Despre limbajul indecent în opera literară a scris încă Titu Maiorescu. Acum societatea românească a mai făcut un pas și trebuie să asimileze și următoarea lecție/provocare.

Literatura română din Basarabia are un dublu statut prin definiție: este literatura unui stat (pe care nu l-a anulat nimeni și de care nu poți face abstracție) și este, totodată, parte a marii literaturi române. Viitorul literaturii basarabene este strict legat de viitorul statului RM și, mai ales, de viitorul României. Pun accentul pe România, pentru că RM, așa cum se înfățișează lucrurile până în prezent, nu poate emite mari pretenții culturale sau de altă natură. Dacă treburile literare vor fi bine călăuzite în România, beneficiile acestei administrări se vor reflecta imediat și asupra literaturii române scrise în Basarabia. Dezvoltarea RM, inclusiv a literaturii ei, este doar via România.

Mircea V. CIOBANU

Acum două decenii inițiam, împreună cu colegii de la Editura Știința și în colaborare cu prietenii de la Editura Arc, o colecție de antologii „Literatura din Basarabia în secolul XX”, pe genuri: poezie, proză scurtă, roman, dramaturgie, eseu & critică literară etc. Era un fel de carte de vizită, cu texte riguros alese, cu volume bine trase la teascul exigenței, avându-l ca destinatar atât pe tânărul cititor din Basarabia, cât și pe cititorul din România, care nu a avut de unde să știe ce s-a făcut în Basarabia (literară) a secolului trecut, un ținut care a cunoscut în acel timp șapte paradigme (geo)politice, cu schimbări năucitoare de frontiere și de regimuri. Până atunci „recuperarea” pentru literatura română a basarabenilor venea fie prin filtrul pretențios și uneori arogant al criticilor din Țară, fie, dimpotrivă, prin pâlnia spartă și generoasă a îmbrățișării frățești și a promovării fără discernământ a tuturor basarabenilor, pe motivul „solidarității fraterne”. Selecția antologatorilor noștri (zgârcită, pentru care ne-am certat cu mulți pretendenți la gloria scriitoricească) rezistă și azi. Dar altceva voiam să subliniez. Din acel moment, ziceam, nu mai are rost să folosim sintagma „literatura română din Basarabia” („literatura basarabeană” este o noțiune eronată), deoarece ne-am integrat. Adică, având – azi – posibilitate să ne edităm cărțile reciproc, indiferent de viza de reședință, să colaborăm la reviste de pe malurile tuturor râurilor (nu doar „de pe ambele maluri ale Prutului”), de ce am mai face distincții geografice, de vreme ce ne stă la dispoziție criteriul unic valabil: autenticitatea operei, valoarea ei. S-a dovedit însă că nu-i chiar așa. Fiecare dintre noi mai trage după sine trena trecutului istoric special. Se mai scrie, în Basarabia, într-o română aproximativă și lipsită de expresivitate, de vreme ce nu avem cititori exigenți, care să penalizeze derapajele, de vreme ce critica este resemnat-mioritică și convertită într-un fel de serviciu de promovare (adesea: a imposturii). Și atunci diferența se perpetuează. Bine, există și detaliul surselor literare diferite, noi continuăm să citim în original inclusiv cele mai proaspete texte ale rușilor (mulți dintre ei buni stiliști, iar asta înseamnă pierderi la traducere), dar scăpându-ne multe cărți ale colegilor din România. Am mai spus despre acest paradox: eu îl citisem (în revistele rusești) mai întâi pe Ionesco, abia apoi pe Caragiale; mai întâi pe Proust (și în rusă, dar și în franceză) și abia apoi pe Camil Petrescu… În fine, și „realitățile” noastre sunt altele, iar astea nu pot fi neglijate (deși eu cred că noi venim mai mult din cărți, decât din „viață”). Am citit recent un roman al tânărului scriitor basarabean Alexandru Popescu (stabilit de mai multă vreme în Marea Britanie) Montana, despre evenimente produse alături, dar pe care eu nu le cunosc: în enclava rusă din Transnistria, azi controlată plenar de Kremlin. Este o carte absolut impresionantă, dar și o dovadă că totuși contează locul unde te-ai născut și ai copilărit. Pe de altă parte, mulți dintre tinerii noștri sunt plecați. Unii dintre ei s-au stabilit în România, alții în Canada ori Franța, mulți dintre ei călătoresc mult. Sunt conectați, pe cât posibil, la comunitățile scriitoricești din România sau din întreaga lume, dar ne regăsim adesea în aceleași antologii, în aceleași reviste, la aceleași edituri. Înseamnă că „specificul” există, atenuându-se într-o parte, deschizându-se în alta, literatura fiind, totuși, una și indivizibilă. Română, adică. Dar poate chiar: universală. Ca muzica sau arta plastică contemporană. Ne raportăm mai curând la o ideologie literară, la o paradigmă, la o estetică, decât la baștină sau viza de reședință. Patriot ardent, mă bucur enorm când este apreciat dramaturgul nostru (al meu!) Eugène Ionesco, chiar dacă și-a scris marea operă în franceză. Dar tot atât de mult mă bucur și mă mândresc cu un alt fals francez: Samuil Beckett! În egală măsură! Ăsta-i avantajul literaturii/ al bibliotecii: pot să-mi fac țara mea, după modelul gândit de mine, cu cetățenii pe care mi-i aleg chiar eu pe raft, cu constituția noastră și cu culoarea drapelului/ copertei așa cum ne-o dorim noi.

În siajul acestei viziuni excesiv de centralizate a literaturii române, viziune regăsită, într-adevăr, în majoritatea istoriilor literare, un coleg basarabean, profesor, foarte bun cunoscător al literaturii române din Țară (și de pretutindeni), spunea că o adevărată istorie a literaturii naționale ar putea s-o scrie cineva de la periferie sau din afară (d.e., un basarabean). Argumentul era la suprafață: scriitorii din metropolă oricum nu vor fi ignorați, dar „marginalilor” nu le vor scăpa nici fenomenele de la periferii. Dar axiologii absolute, valabile oricând și oriunde nu există, mai vine contextul, impactul. Și revelațiile nu vor fi acceptate ușor, chiar dacă există suficiente argumente, fie dinspre centru, fie dinspre margine. Câți dintre cititorii români (nu mă refer doar la cititorii revistei Vatra, aici e un public mai special) vor accepta simplul adevăr că cel mai cunoscut poet român este Tristan Tzara, iar Mihai Eminescu e un autor de valoare locală? Îți place sau nu, dar aceasta-i percepția cititorului universal. Când a apărut Istoria… lui Manolescu, basarabenii s-au supărat foc. S-au supărat că Grigore Vieru e (doar) un poet „notabil” (de parcă acest cuvânt ar fi o injurie), că toți basarabenii ar fi „defazați” (cu vreo două excepții). Bine, a existat soluția, pentru autorul Istoriei, a unei paranteze: la data scrierii, basarabenii îmi erau cvasinecunoscuți și, consecutiv, ei nu au intrat în carte. Cred că trebuie să privim calmi toate istoriile, fie critice, fie ideologice, fie încăpătoare pentru toți. Cea mai bună soluție ar fi replicile/ completările argumentate. Mă gândesc acum la o posibilă replică privindu-i pe „defazați”. Or nu pot fi defazați basarabenii autentici, care se încadrează perfect în paradigma literară de azi sau au propus chiar ei paradigme (cum e poezia în 3D a lui Em. Galaicu-Păun, ca să dau un singur exemplu).

Am observat cum se manifestă ambele complexe, unele producând efecte catastrofale. Singura soluție viabilă e să ignori și o „perspectivă”, și alta, ambele fiind deopotrivă de nocive. Avem suficiente derapaje produse de complexele de superioritate, dar și destul de multe consecințe ale complexelor de inferioritate. Dacă nu poți scăpa de ele, e jale. Cel mai bine e să le ignori, cu un amestec indefectibil de indiferență față de impact, de modestie neafișată și de tupeu.

Oamenii văd în mod diferit lucrurile. Parcă ar trebui să acceptăm asta, or scriitorul, dacă ne luăm după sfatul lui Hemingway, nu trebuie să se gândească cine-i vinovat într-o încăierare, ci să încerce să înțeleagă ce îl face pe unul sau pe altul să procedeze anume așa. Jurnalistic vorbind, scriitorul nu e propagandistul militant, ci analistul echidistant sau, și mai indiferent, cel care pune întrebări, nu cel care (im)pune răspunsuri. Și, într-un fel anume, trebuie să-i înțelegi și pe unii, și pe alții. Dar asta era în timp de pace. Dar azi suntem parte a conflictului, înțelegem asta sau nu, ne implicăm sau nu. Atitudinea pare a fi cvasiunivocă, scriitorii basarabeni condamnă războiul, condamnă agresiunea. Dar sunt cetățeni, printre ei și scriitori, care consideră că nu e războiul nostru. Sunt și dintre cei care nu îi prea au la inimă pe ucraineni, din motive istorice, de divergențe teritoriale. Sunt în Basarabia, ca și în România, indivizi care îl aplaudă, fie și în surdină, pe dictatorul de la Kremlin. Sunt și în Basarabia, ca și în România, oameni care cred că noi, românii, trebuie să fim împreună, dar nu și împreună cu Occidentul, cu Europa, cu „globaliștii”. În acest sens, nu doar ne asemănăm, nu doar suntem frați, suntem aceiași! Dar problema e gravă, și imperialismul rus, expansiunea rusă, „lumea rusă”, care se lățește peste toți, îi fac un mare deserviciu culturii ruse autentice. Iar lucrurile nu vor fi reparate atât de simplu.

Din păcate, nu prea există aceste legături și colaborări, decât sporadic. Sau poate că greșesc, știu că un scriitor de limba rusă, Serghei Evstratiev, este mereu prezent la Uniunea Scriitorilor cu proiecte de colaborare. Este foarte activă Miroslava Meatleaeva, cu traduceri și cu propria operă, publicată în original sau tradusă în română. A reluat legăturile cu baștina Liubov Feldșer, o poetă de limba rusă, azi stabilită în Israel, cu proiecte comune (traduceri reciproce, în oglindă ș.a.). Dar mai înainte legăturile erau mai strânse, aveam o revistă „Codrî”/ „Codrii”, redactată de inimosul Iurie Grekov, angajând mai multă lume deschisă comunicării. Acum colaborările sunt ocazionale. Unii scriitori alolingvi au plecat sau, dacă au rămas, își publică opera în spațiul cultural rusesc. Am fost surprins să fiu solicitat de o publicație de limba rusă de la noi să scriu un articol despre un fenomen pe care l-am intitulat „Literatura română din Republica Moldova”, comanditarul, scriitorul Oleg Krasnov, fiind uimit de această abordare. Or eu am spus un adevăr simplu: literatura de limba română din Basarabia a revenit în albia firească a literaturii române. De altfel, tocmai această abordare îl făcuse pe un editor de la Moscova să-mi propună un proiect de amploare… pe care l-am refuzat cu colegii atunci când l-am văzut excesiv de politizat (un fel de încercare de a restabili „spațiul cultural comun” al fostei URSS). Un bun liant dintre literatura română și cea rusă (inclusiv, prin traduceri) îl asigură tânărul poet și eseist Ivan Pilkin, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Bine, aici mai putem menționa și colaborările de alt gen. Am pregătit o antologie ce urma să fie tradusă în limba turcă, dar undeva s-a rupt firul; am scris prefața unei antologii a poeziei române din Basarabia tradusă în ucraineană și tipărită la Kiev, o alta în limba tătară și tipărită la Kazan, în Rusia. Propunerile (cam toate) au venit de la Leo Butnaru, cel mai activ în acest plan, precum pentru traducerile în (și din) Occident cel mai activ este Emilian Galaicu-Păun.

O, viziunile sunt foarte diferite, aici sunt suficienți scriitori – mai ales tineri – perfect conformi noilor trenduri, precum și destui nonconformiști, care sfidează, uneori demonstrativ, aceste noi tendințe. Personal, fiindcă tot ce e dincolo de literatură (biografie, relații, implicare, angajamente, mod de viață, profilul moral al scriitorului etc.) mă interesează mai puțin, privesc aceste fenomene senin, dar mă concentrez pe demersul literar. Îl iubesc pe Marquez, care-i „de stânga”, dar și pe Llosa, care-i „de dreapta”. Nu mă deranjează „stângistul” Ernu, mă supără scriitura lui, ambițioasă, dar amatoristă. Dumitru Crudu este foarte implicat politic (inclusiv în proiecte literare ONG-iste), dar el este talentat și harul îi dă șanse mai mari. Un proiect feminist, editarea unor antologii de către prietenii de la Cartier, mi-a lăsat o impresie ambiguă. Primul volum (antologia a fost făcută în ordine cronologică inversă), care era aproape integral o antologie de poezie feministă, l-am înțeles și l-am apreciat. Un produs unitar, perfect adecvat și de calitate. Ambele componente erau prezente: era poezie și era feminism. Celelalte volume prezentau poezia română „feminină”, și aici eram ușor derutat. Or mie mi se pare că poezia Angelei Marinescu, a Norei Iuga sau a regretatei Mariana Marin nu pot fi detașate – decât artificial – de poezia timpului lor scrisă de bărbați. Și atunci pentru ce era nevoie de această segregare? Cu ce s-ar deosebi această antologie de o posibilă antologie a oamenilor cu ochi albaștri sau cu părul blond? O poezie politică, da, o accept și pe ea fără niciun fel de rezerve, cu condiția să fie mai întâi poezie, apoi politică. Să rezolve dileme poetice cu material politic, nu să facă politică cu instrumente poetice. Înțeleg și eu că lucrurile sunt mai complicate (și nu am nimic împotriva celor care fac politică versificată, după cum nu mă supăr pe cineva care sucește mințile unei domnișoare… gândind în basme și vorbind cu ea în poezii, adică folosind instrumente poetice în alte scopuri decât estetice), dar spun ce mă interesează pe mine, cititorul capricios.

Un viitor luminos. Promițător. Nu ironizez. Azi, scriitorul basarabean este egal în drepturi cu toți scriitorii români, cu toți scriitorii din lume. Mai mult, el este avantajat ca basarabean (marginalii încă mai sunt în vogă), în cazul în care își etalează „raritatea”. Are în tolbă mai multe subiecte pe care nu le au alții. Dacă el poate să convingă literar, nu există impedimente ca el să fie publicat și citit/ comentat. Un singur lucru îl poate dezavantaja în comparație cu ce a fost mai înainte: ieșind din țarc, concurența e incomparabil mai mare. Or scriitorul: basarabean, bucureștean, rus sau ungur, vorbitor de limbi străine etc., oricare ar fi el, oricare i-ar fi țara sau viza de reședință, concurează, pe rafturile librăriilor, bibliotecilor publice sau personale, cu toate cărțile lumii. În mod normal, numai criticul și profesorul, care are de parcurs (pleonastic, da) un curriculum, va citi niște cărți din literatura națională sau dintr-o zonă sau epocă anume. În rest, cititorul are ce să citească și fără să apeleze la cărțile noastre din motive extraestetice. Dar dacă în această concurență ne putem impune, atunci chiar nimeni nu ne mai poate elimina din joc.

Adrian CIUBOTARU

Nu știu cât de relevante mai sunt azi discuțiile despre „specificul“ regional într-o literatură. Fiecare text literar are notele lui distinctive – altfel, nu am vorbi despre „individualitatea scriiturii”, „idiolectul auctorial” etc. –, dar formula specificității e alcătuită din mai multe ingrediente. Pe toți ne marchează, într-un fel sau altul, mediul în care trăim și scriem, mai cu seamă limba locului, ca și mentalitățile, particularitățile relațiilor sociale și ale evoluțiilor istorice, dar apartenența la un loc concret este mai puțin pregnantă acum în cazul scriitorilor decât apartenența lor la un anumit construct social (adică la niște comunități mai curând abstracte, create în jurul unor idei, tendințe, mode etc.). În ultima vreme, specificul regional, strâns legat de tradiție – acea culoare stilistică și acel pitoresc al imaginii ce rezultă din impactul pe care îl aveau, în trecut, dialectele, concepțiile de viață statornicite și obiceiurile locului asupra unui scriitor etc. – cedează locul unui limbaj, dar și imaginar, reflectând configurații și identități sociale ceva mai difuze și, totodată, mai dinamice și mai proteice.

Dacă ne referim doar la limbajul folosit – markerul prim al specificității –, observăm, la scriitorii din Țară, un mod de a construi fraza inspirat, în fond, din graiul vorbit curent în marile orașe românești, unul destul de uniform, fără prea multe variații stilistice și lexicale de la o regiune la alta. Această limbă, de sorginte mai curând colocvială decât livrescă, e modelată precumpănitor de maniera de a vorbi a locuitorilor capitalei, inclusiv de argoul și slangurile practicate în marea aglomerație urbană a Bucureștiului. Un fenomen, până la urmă, firesc pentru o cultură/ literatură care se centralizează masiv, așa cum se întâmplă, de câteva decenii bune, și în cazul culturii/ literaturii române. Urmarea directă e că, atunci când deschizi o carte editată recent și nu știi nimic despre autorul ei, e greu să-ți dai seama în ce regiune a țării locuiește acesta după felul în care scrie – lexicul, frazeologia, expresiile caracteristice par să vină, în mare parte, din același „epicentru” lingvistic.

Un Creangă, ba chiar și un Sorescu ar fi greu de imaginat azi – chiar dacă ar exista, aceștia ar fi priviți cu condescendență de majoritatea breslei, și cu nedumerire, de cititori. Căci cititorul de acum, atâta cât este, are o singură mare pretenție: ca literatura pe care o consumă să nu-l solicite prea tare, să nu-l țină prea mult cu nasul în dicționar, să-i ofere story-ul pe care îl așteaptă și senzațiile pe care și le dorește într-o limbă pe care o vorbește și o aude curent. De aici, uniformizarea limbii– la cei mai mulți dintre scriitori, în special la cei care își fac un scop din a fi pe placul și pe înțelesul tuturor – prin recursul la un anumit gen, bine delimitat, de colocvialitate (simulând comunicarea directă, ca la o sporovăială; țintind mereu accesibilitatea), la un idiolect urban recognoscibil și popular (pestriț și atractiv în aparență, limitat și repetitiv în esență) sau la stilul reportericesc (uneori, destul de expresiv, dar cu un vocabular de bază nu foarte bogat). Un mic paradox: într-o epocă ce promovează diversitatea peste tot și în toate, aceasta începe să dispară tocmai în limbă.

Ce am spus mai sus e valabil nu doar în cazul scriitorilor români din țară, ci și al celor din Republica Moldova (RM). Și la Chișinău a trecut moda la explorarea resurselor locale ale expresivității. Virtuțile specificului și „culorii locale” se invocă rarisim și, de regulă, nu de către cei mai vizibili reprezentanți ai meseriei. Există scriitori de talent care se pricep să folosească inteligent aceste resurse, integrându-le organic în textura operei, așa cum procedează, de pildă, Em. Galaicu-Păun cu expresiile rusești, intrate în uzul colocvial sau în cel livresc, sau cu referințele la cultura rusă/ sovietică, recognoscibile doar pentru cineva care a trăit și și-a făcut studiile în URSS. Deși există și scriitori care supralicitează această influență, crezând, de exemplu, că „exotismul” sovietic le va aduce mai mulți cititori în România.

O bună parte a scriitorilor basarabeni, în special tinerii, preferă să-și facă școala la autorii cei mai cunoscuți/ tirajați din România, să scrie ca ei, să folosească același limbaj, același vocabular. Unii, cu dicționarul de argou în mână, încearcă să imite chiar și graiul cartierelor urbane din Țară. Sigur, le lipsește sprinteneala și, mai cu seamă, naturalețea: e ceea ce se învață (ba nu: se însușește) trăind într-un oraș românesc și nu citindu-i cărțile. Cu toate acestea, ei sunt oricum mai aproape de maniera în care se scrie acum în România decât predecesorii lor. Iar pauperizarea limbii, pe care o atestăm în literatura momentului, nu poate decât să-i ajute, căci au de învățat mai puține decât dacă ar fi avut ca modele cărțile unor scriitori ca Sadoveanu sau Dimov.

De pe urma tendinței de azi spre tranzitivitate și spre simplificarea la maxim a discursului au de câștigat mai ales scriitorii basarabeni cu experiență de ziariști: școala lor au fost presa tipărită și televiziunea românească postrevoluționară, iar în redacțiile de la Chișinău au existat întotdeauna redactori cu un cult aproape fanatic al românei literare. Din această simbioză ciudată – presa slobodă la gură și respectul față de gramatică – au ieșit câțiva mânuitori ceva mai îndemânatici de condei, care au asimilat rapid limbajul destul de „jurnalistic” al multor prozatori (dar și poeți) din România de azi, producând, la rândul lor, texte competitive.

Prin urmare, dacă ar fi să vorbim, în prezent, despre „specificul basarabean” în literatura română, aș zice că acesta e reperabil nu atât în idiolectele auctoriale, cât în… scăderile, erorile și handicapurile caracteristice numai scriitorilor basarabeni. Inconfundabilul suflu basarabean se simte îndeosebi în ritmica discursului și în arhitectonica frazei. Acțiunea o ia deseori înaintea expresiei, iar textele multor autori, mai ales ale celor care și-au făcut studiile și au locuit doar în RM, curg anevoie. Sau, mai curând, barbotează. Citindu-le, ai deseori senzația de colmatare, de surplus, de redundanță, iar dacă le-ai traduce în rusă, ți-ai da imediat seama că, în unele cazuri, acestea ar suna mult mai bine. Da, am renunțat, în mare, la calcurile morfematice și semantice din rusă, dar cele care țin de „sintaxa” gândirii încă își mai exercită influența. Apoi, efecte hilare produc și unele încercări, inabile, de mimare a formelor naturale, firești, ale limbii vorbite de „cei cu capitala la București”.

Oricum ar sta lucrurile, e bine să se știe că, într-o povestire sau într-un roman scris de un basarabean, amorezii se poartă la fel ca omologii lor ficționali de la București, dar nu se… „combină” niciodată.

Istoriile și studiile literare sunt scrise de oameni, iar la noi, oamenii, inclusiv o parte din cei pe care îi considerăm mai culți și mai destupați la minte decât restul, nu au depășit, deocamdată, cadrele gândirii provinciale. Am constatat deseori, la personalități de primă mână din mediul literar din Țară, aceleași reflexe și atitudini față de basarabeni ca și la precupețele din Piața Obor. Și nu pentru că „centraliștii” ar crede, cu adevărat, că scriitorii din RM merită puțină atenție, ci pentru că nu vor să abordeze un univers literar pe care îl consideră din start străin sau cumva paralel celui cu care s-au obișnuit să aibă de a face, și care le-ar solicita nu numai un efort în plus, ci și o responsabilitate sporită în cazul unei aprecieri critice ca la carte. De ce să-ți bați capul cu judecata, când poți să rezolvi chestiunea expeditiv, cu o prejudecată? Mai ales dacă prejudecata este împărtășită de majoritatea conaționalilor tăi? Problema e că România și elitele ei culturale încă nu au ieșit din găoacea culturală și mentală în care le izolase regimul comunist. Critici și istorici literari care te uimesc prin erudiția și amploarea viziunii lor cred, eronat, că „bizareria” basarabeană ar trebui abordată într-o manieră diferită de „normalitatea” românească. Mai mulți ani în urmă, un scriitor pe care, de altfel, îl respect foarte mult, și-a început cronica la o carte de critică din RM cu mărturisirea că nu cunoaște tendințele criticii din alte… țări – de parcă urma să comenteze o carte scrisă într-o altă limbă și influențată de alte modele decât cele românești! Dar, iarăși, asta nu vine din incapacitatea profesională a acestor specialiști, ci dintr-un anumit mod de a percepe lucrurile, care nu are nicio legătură cu literatura.

Oamenii noștri tratează îndeobște cu multă suspiciune tot ce nu le seamănă, sunt deseori autosuficienți, preferă să exploreze căile bătătorite și să mizeze doar pe ceea ce le este familiar. La toate acestea se mai adaugă și un strop de percepție populară, care vede în Basarabia mai multă alteritate decât identitate, dar și un decalitru de bovarism cultural: de ce ne-am ocupa de Basarabia aia arhaică și greu de înțeles când avem atâtea de învățat, împrumutat și imitat de la alții mai buni decât noi?

Noi, românii, avem, bineînțeles, complexele tipice tuturor culturilor mici sau, dacă nu neapărat mici, atunci marginale în virtutea unor factori obiectivi de ordin istoric, politic, geografic etc. Totuși, în ziua de azi, chestiunea ar trebui abordată ceva mai nuanțat.

Scriitorilor cu adevărat valoroși nu li se cade să sufere de așa ceva. Căci valoarea te scoate din contingența lucrurilor mici și a închipuirilor false: cultură insignifiantă, vizibilitate redusă, limbă fără circulație etc. E drept că, dacă rămâi netradus, steaua ta va străluci doar într-o constelație îndepărtată, dar un creator sănătos la cap ar trebui să-i mulțumească lui Dumnezeu că, în general, a ajuns să strălucească în bezna autohtonă din jur. Mai interesant mi se pare faptul că, în ultimul timp, de complexe încep să scape și minorii, nu în ultimul rând grație consolatorului discurs relativizant pe care ni-l furnizează epoca post-adevărului.

Literații din Basarabia au fost marcați, un timp îndelungat, de complexul inferiorității, mai ales după primele contacte „pe viu” cu confrații lor din România. Cititul pe furiș al cărților editate în Țară înainte de 1989 le dăduse multora sentimentul că literatura și limba din ele le este accesibilă și cei mai responsabili dintre autodidacții basarabeni și-au scris opera cu un ochi pe modelele de limbă și de scriitură de dincolo de Prut. Dar comunicarea directă de după „podurile de flori” a cam tăiat elanul majorității: am descoperit că ne bâlbâim la lansări și dezbateri, că nu ne vin, la timp, cuvintele (și nici ideile) necesare pe limbă și comitem, fără să vrem, calcuri din rusă și că avem un accent, dacă nu oribil, atunci cel puțin generator de haz și zeflemea în audiență. Anii s-au scurs însă și aceste complexe s-au mai estompat. O parte dintre scriitorii din RM s-au bucurat de recunoașterea colegilor și criticilor din România, și asta i-a descătușat un pic. Unii au făcut atâta navetă RM-România și și-au scos atâtea cărți în Țară, încât nu se mai sinchisesc de atavismele lor culturale moldo-sovietice și se autopromovează într-o veselie, mizând mai ales pe vizibilitate și mai puțin pe lizibilitate. Alții s-au scuturat de complexe, muncind în birourile lor de acasă și preferând să comunice cu colegii din România prin cărți, articole și studii publicate de o parte și de alta a pârâului despărțitor. Și bine au făcut, căci tocmai publicațiile acestor salahori modești se numără printre cele mai substanțiale contribuții basarabene la literatura română de azi.

Cât despre pozițiile de superioritate de pe care ne-ar trata unii colegi din România, ce să zic? Cred că, indirect, am răspuns la această întrebare mai sus, când am vorbit despre „centralism”. Aș adăuga numai o frază: dacă toate oalele ar fi întregi, hârbul ar trebui să spargă măcar una.

Cred că lumea literară basarabeană are o atitudine corectă față de evenimentele din Ucraina. Nu cunosc (nu am auzit despre) niciun scriitor care să fi luat partea Rusiei în acest conflict. Poate că există – mă gândesc, în primul rând, la generația mai veche, încă nostalgică după privilegiile de care se bucura scriitorimea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) în timpul ocupației, și, foarte probabil, la unii literați de expresie rusă, câți or mai fi rămas în RM. Dar nu-i urmăresc de mult nici pe cei dintâi, nici pe cei din urmă, așa că prefer să cred că scriitorii basarabeni, în marea lor majoritate, sunt acum de partea adevărului și nu a minciunii sau agresiunii. Cât despre raportarea scriitorilor la actuala guvernare, prooccidentală în fond, lucrurile sunt puțin mai complicate și nu știu dacă e cazul să le explic aici (numai chestiunea europeniști-autohtoniști ar ocupa vreo câteva pagini!). E de ajuns să spun că oamenii cu spirit critic din RM, scriitori sau nu, îi dau Cezarei ce este a Cezarei, și adevărului ce este al adevărului. Căci nu tot ce se vede bine de la București sau de la Cluj e la fel de roz, eroic și imaculat la Chișinău. Deocamdată, singura realizare notabilă a PAS (partidul de guvernământ din RM) este că… se află la guvernare. Cred că o altă cârmuire, prorusă, muta deja linia frontului pe Prut.

Scriitorii de expresie română au colaborat întotdeauna cu scriitorii de expresie rusă. Majoritatea scriitorilor de limbă rusă (a nu se confunda cu scriitorii de etnie rusă, căci în această limbă au scris și unii evrei, ucraineni, găgăuzi, dar și români din RSSM-RM) au fost membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova, calitate pe care nu și-au declinat-o nici după destrămarea imperiului și nici atunci când Moscova a replantat speranța refacerii acestuia în minoritățile din Basarabia (tradițional românofobe). Eu nu mai locuiesc fizic în RM de aproape cinci ani (deși continui să colaborez cu publicații și edituri de la Chișinău), de aceea nu prea știu ce se întâmplă acum cu scriitorii rusofoni de acolo și în ce relații se află aceștia cu colegii lor românofoni. Ultima mea amintire datează de pe la începutul anilor 2010, când, în calitate de membru al Juriului USM, acordam premii unor cărți publicate în rusă la Chișinău. Cărți pe care le citeam, le lansam, le discutam fără niciun un fel de rezerve, ca să nu mai zic nimic despre traducerile pe care le făceau mereu unii scriitori ruși și rusofoni din opera „majoritarilor”. Aceste amintiri mă îndeamnă să cred din toată inima că puținii scriitori de expresie rusă care au mai rămas în RM au o atitudine nepărtinitoare față de ceea ce se întâmplă acum în Ucraina vecină. Și că percep și judecă războiul ca oameni ai culturii, ca ființe civilizate, adică nu pe criterii de apartenență lingvistică, etnică sau tribală.

Lumea literară din RM nu este încă afectată de tendințele enumerate de dvs., deși m-aș feri să spun că acestea ar fi absente la noi. Cei care pedalează pe aceste subiecte o fac mai curând din oportunism, decât dintr-o cunoaștere profundă a chestiunii sau dintr-o adeziune intimă la niște ideologii și/sau estetici. Sunt încredințat însă că popularitatea ultimelor va crește și în RM, căci nu numai ideile și obiceiurile bune, dar și cele proaste vin la noi cu întârziere. Personal, încerc să privesc cu maximă detașare aceste „aspecte”, după cum le spuneți, întrucât nu văd în ele o necesitate socială și istorică reală, ci un instrumentar al luptei politice. Vorbim despre limbaje, discursuri și pledoarii mai vechi, pe care și le-a asumat (asimilat, adaptat etc.) o parte din societatea civilă și/ sau activă politic din Occident în lupta ei pentru putere politică și influență socială și culturală. O evoluție, până la urmă, previzibilă, după descalificarea morală, politică și ideologică a unor reformisme radicale asemănătoare din a doua jumătate a veacului trecut și mai ales pe fundalul aridității ideologice a vremii noastre. În lipsa unor gânditori originali atât la stânga, cât și la dreapta spectrului politic (să nu excludem din ecuație extremele naționaliste și antiliberale, pentru că tendințele radicale se manifestă la ambele capete ale bățului ideologic), lumea se apucă să recicleze și să actualizeze (răstălmăcind) ideologii consumate, dar musai după rețeta lui Lenin: dacă vrei să obții ceva și să izbândești, transformă orice problemă, oricât de marginală și de (lesne) rezolvabilă cu mijloace la îndemână, într-o chestiune de putere. Altfel spus, politizeaz-o până în punctul în care aceasta nu mai pare rezolvabilă, transformând-o într-un scop ambițios, dar intangibil cu mijloacele obișnuite.

Literatura nu are de câștigat dacă devine, de exemplu, mai feministă în mesaj – proasta scriitură nu poate fi înnobilată de nicio idee, oricât de bine intenționată și de actuală, pe când scriitura bună are doar de pierdut dacă e prea evident angajată politic. Am văzut cu toții așa ceva în trecutul nostru recent, dar dacă vrem s-o mai vedem o dată, nu avem decât. Ce este însă mai deranjant aici nu e atât ciclicitatea istoriei, cât sterilitatea peisajului care se instalează odată cu noul „puritanism” moral și estetic: cei care câștigă azi această luptă pentru putere și influență nu propun opțiuni estetice și literare noi, ci mai curând cenzurarea celor vechi. Și mă tem că la asta se va reduce cam toată contribuția mișcărilor pomenite de dvs. la propășirea literelor mondiale și naționale.

Nici nu-mi trece prin cap să aproximez viitorul, fie și imediat, al literaturii în general și al literaturii române în particular. Ce mi-aș dori cu adevărat este ca genul acesta de anchete scriitoricești să-și piardă actualitatea peste câțiva ani. Cu alte cuvinte, mi-aș dori să locuim cu toții într-un spațiu cultural comun și să ne punem alte probleme decât acestea, învechite cum numai viciile pot fi, dar și la fel de exasperante. De aceea, ar fi bine ca cetățenii RM și ai României să renunțe la prejudecățile și la iluziile lor, iar actorii politici, la ambițiile și interesele personale, încercând cu toții să facă mai mulți pași spre integrarea economică și culturală, dacă tot ni se spune – și de la Chișinău, și de la București, și de la Bruxelles – că cea politică nu ar mai fi posibilă (deși, în opinia mea, ea este, în realitate, la fel de „imposibilă” cum ne părea și intrarea Ucrainei în NATO acum un an).

Integrarea moldo-română este, de peste trei decenii, o vorbă lipsită de orice conținut în condițiile în care avem același număr de puncte de trecere ale frontierei (și niciunul comun!) pe care îl aveam și în momentul destrămării URSS. Sau când colaborările București-Chișinău de orice gen sunt dictate de interese politice de moment și se fac pe criterii clientelare. Vechi rivale ale Europei de Est (Lituania, Polonia, acum și Ucraina etc.) îmi par a fi mai integrate cultural decât suntem noi, cele două „țări românești”. Dacă o călătorie de la Chișinău la București, în loc să dureze zece ore cu tot cu vamă pe niște arături numite „drumuri naționale”, ar dura numai patru ore pe o autostradă modernă, cu o oprire simbolică la un punct de trecere comun, atunci chestionare ca acesta își vor pierde rostul într-un timp foarte scurt. Presimt, totuși, că, în ciuda urgenței integraționiste, lucrurile vor merge în aceeași direcție, adică nicăieri și, peste câțiva ani, o altă revistă sau un alt ziar din România le va pune colegilor din Basarabia același set de întrebări. La care li se va răspunde cu aceleași jeluiri, regrete și aspirații vagi.

Nina CORCINSCHI

Un specific basarabean există cu siguranță în literatura noastră. Un specific care ține de mentalitatea, raportarea la istorie, sensibilitatea scriitorilor din această parte a lumii. Eu îi văd mai atașați de imaginea nebuloasă a trecutului colectiv. Cele mai des întâlnite subiecte sunt habitatul sovietic, deportările, copilăria în URSS. Cred că e ceva firesc, prea tare ne-a marcat acest trecut, prea multe lucruri au rămas nespuse și prea multe întrebări – nedezlegate. E și o literatură mai adâncită într-un lirism cu note patetice și zvâcniri dramatice. O literatură în mare parte a traumei, a căutărilor identitare (de identitate artistică, inclusiv). De adăugat și fibra mesianică, o constantă a unei părți a literaturii basarabene.

De la literatura rusă, cred că am preluat un anumit gust pentru misticism și infinit. De la influența limbii ruse ne-am ales și cu multe calchieri rusești în textele noastre. Cert e că literatura din Basarabia nu poate fi înțeleasă just printr-o perspectivă strict estetică, una care să ignore neliniștile epocii, interdicțiile de creație, limitările cadrului cultural, care au produs o anume literatură. O anume sensibilitate etnică traversează literatura unui Paul Goma, bunăoară. Tensiunile epocii, criza aflării între doi centri politici de spiritualitate și civilizație, antagonici – centrul românesc și cel imperial – au modelat limbajul și viziunea asupra lumii ale scriitorilor noștri.

Cred că prea puțină carte scrisă în Basarabia ajunge la „Centru”, în România, așa încât să putem evalua corect interesul autorilor de istorii literare pentru aceasta. Cărțile noastre se publică în puține exemplare și în afară de Cartier nu știu ce altă editură chișinăuiană aduce cartea noastră peste Prut. În plus, în Basarabia nu există o instituție critică, capabilă să facă vizibile aparițiile notabile. Nu mai apare decât Revista literară, în care se mai publică cronică literară și revista mai tinerilor, Timpul. Contrafort, care era cea mai vizibilă revistă literară, cu impact și peste Prut, și-a încetat apariția. Cum să ajungă criticul din România la cartea basarabeană, dacă nu există pârghii de promovare?

Complexele de orice fel produc o literatură a frustrării. Nu cred că fac bine literaturii. Prefer să se scrie din plăcere, vocație, dragoste de literatură. Din pura bucurie a scrisului. Complexele de inferioritate sunt stigmatul literaturii noastre de după 1990. Prea multe etape trebuiau arse, prea multe de recuperat în galop. De aici tendințele mimetice, racordarea forțată la nou. Tabuuri aruncate de-a valma. Ce-a rămas din acea literatură? Prea puțin. Complexele de superioritate produc opere artificioase și excesive. În dorința de a-l epata, își îndepărtează, de fapt, cititorul.

Republica Moldova are un greu balast ideologic, moștenit din perioada sovietică și întreținut continuu de socialiști, comuniști și alte cozi de topor. Divergența radicală dintre autohtonism și europenism de aici vine. Opțiunea politică europeană e bruiată de corupție și sărăcia (de minte) a unei pături sociale, pe care partidele proruse o manipulează cu mult folos pentru ele. Cei mai interesați să reflecte în literatură aceste antagonisme de gândire și viziune sunt Dumitru Crudu și Constantin Cheianu.

Tendințele europeniste și nostalgiile autohtoniste nu pot fi în toate situațiile despărțite tranșant. Omul basarabean reprezintă o sumă de contradicții. E o ființă amestecată, în structura căreia s-au întrețesut straturi de ideologii, ale căror voci formează un cor cu note disonante. El ar dori să fie în Europa, dar nu poate să nu sărbătorească Crăciunul și pe stil rusesc, împreună cu părinții și bunicii, pentru că așa a apucat de când se ține minte. La spital, ar vrea să fie tratat ca în Europa, dar știe că, dacă nu plătește mită doctorului, nu va avea nicio șansă la un tratament de calitate. Această scindare a basarabeanului între două lumi – veche și nouă, patriarhală și modernă – mi se pare cel mai reușit reflectată în Lastocika, personajul Tatianei Țîbuleac, din Grădina de sticlă.

Nu văd cine știe ce relații între scriitorii de limbă română din Republica Moldova și conaționalii care scriu în altă limbă. Mai degrabă funcționează ca lumi paralele, intersectându-se în mod foarte sporadic.

Literatura din R. Moldova e încă străină de aceste tendințe. Știu doar de tânăra Paula Erizanu, care promovează poetica feministă. A publicat de curând un roman cu specific feminist, Ard pădurile, și a coordonat la Cartier, împreună cu Alina Purcaru, o antologie a poeziei scrise de poete de pe ambele maluri ale Prutului. Iar primul (și singurul până acum) roman queer scris de o basarabeancă, cu pseudonimul Sașa Zare, e Dezrădăcinare. N-am apucat să-l citesc, dar am înțeles că e un roman-eveniment. Bine cunoscut pentru viziunile lui de stânga este Vasile Ernu. Cărțile lui aduc o viziune nostalgic-îngăduitoare asupra realităților comuniste. Critica pare străină de abordările neomarxiste/neocomuniste. Noi, în Basarabia ne-am ars atât de rău cu ideologia comunistă (de care n-am scăpat nici până acum), încât reflecția critică păstrează distanța față de reflexe neocomuniste∕neomarxiste.

Literatura din Basarabia are autori buni, în care cred. Cea care se află în impas e critica. E puțină, sporadică, nesemnificativă. Critica noastră nu impune valori, nu discerne falsul de autentic, nu revizuiește vechile hărți axiologice. Unde și unde câte o cronică de întâmpinare. Atâta timp cât critica de întâmpinare nu e plătită, nu putem spera la un tablou al literaturii din Basarabia, cu toate puzzle-urile la locul lor. Îmi doresc reviste stimulative pentru critică literară. Nu trebuie să tratăm critica literară ca pe un hobby. Criticul literar pregătit și credibil trebuie plătit pentru munca lui de revistele în care publică.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 49-62]

Un comentariu

ontelusdangabriel iunie 5, 2023 la 12:53 pm

***// acei colegi de facultate din republica moldova
descinzând în toamna lui 1990
pitorești prin fonetismele inconfundabile
și nu doar
mai diferiți unul de altul decât băștinașii
dar având totuși ceva ce-i apropia
romantici
cu un zâmbet altfel
ducând cu ei o experiență de viață intraductibilă
despre care într-un fel aparte a dat seama vasile ernu
când este colectivă
trauma capătă niște accente speciale
astăzi realizez că băieții și fetele din basarabia
colegi de facultate
grație istoriei ce-și întorsese favorabil fața
erau pitorești mai ales din cauza acelor accente
speciale în vitregia lor

Răspunde

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Partajează asta:

Similare

Un comentariu

Lasă un comentariu Anulează răspunsul