(Anchetă – continuare)

Liliana COROBCA

1.

Ce să zic? Fac parte, oricum aș da, din categoria celor „cu capitala în București”, dar cu rădăcini adânci „dincolo de Prut”, unde m-am născut și am terminat studiile universitare. Sunt de acord cu ideea „specificului basarabean”, dar  expresia „literatura din Basarabia”  mi se pare confuză. Alexandru Robot, Magda Isanos, Gheorghe Madan ar fi câțiva scriitori din Basarabia, atunci când în Basarabia  s-a putut scrie în limba română. Cei mai mulți și mai cunoscuți scriitori contemporani, la care cred că vă referiți, s-au născut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească = Republica Moldova, după 1991. Am conștientizat și am acceptat noțiunea de „basarabean/basarabeancă” abia când am ajuns la București, în 1997. În timpul regimului comunist, acest cuvânt era cvasi-inexistent și nici după căderea comunismului lucrurile nu au devenit mai clare. Asumarea „basarabenismului” sugerează inconsistența Republicii Moldova ca stat și ideea de unire cu România, pentru că, după cum știm, Basarabia a fost provincie românească între anii 1918-1940. Tot Basarabia a fost gubernie rusească din 1812 până în 1918, dar să nu stricăm poezia momentului cu istorii incomode. Dacă subiectul unei cărți la care lucrez cere, las „farmecul particularităților lingvistice” să aibă inițiativă, moderat, totuși. Dacă povestea are un cadru strict românesc, atunci mă abțin. Kinderland, de pildă, e despre copiii dintr-un sat moldovenesc/basarabean, iar Caiet de cenzor este povestea unui cenzor bucureștean. Încerc să fiu consecventă fiecărei situații, adică.

2.

Reacțiile au fost de dezamăgire, din ce îmi amintesc. Dar dezamăgiți au fost și scriitorii din România care nu au intrat în istoriile literare contemporane. Problemele au constat în slaba difuzare a cărții de dincolo de Prut, nu în ignorarea ei în cunoștință de cauză și, probabil, fiind vorba de literatura altei țări (totuși), prin literatură română, mulți înțeleg literatura din România, și nu literatura de pretutindeni scrisă în limba română (cum ar fi frumos și dezirabil). Dacă îi includem pe basarabeni, atunci de ce nu și pe bucovineni (din Ucraina), pe românii din Serbia etc. Dificilă misiune pentru un singur om (mă refer la istoriile literare de autor). Dar toți au fost incluși în Dicționarul General al Literaturii Române, de pildă, proiect al unui institut de specialitate al Academiei Române, unde am fost și eu autoare, la un moment dat, și unde am scris articole despre basarabeni, bucovineni și chiar români din exil.

3.

Nu aș putea improviza un răspuns grăbit la o întrebare atât de generală. Pe scurt, cărți „produc”. Din ce în ce mai interesante. Complexul de inferioritate s-ar explica prin mai modesta cunoaștere a limbii și a literaturii române. Iar fără un mic complex de superioritate nici nu cred că mai poți scrie azi o carte. Dacă nu ești cu nimic mai bun decât alții, dacă nu crezi că ai de spus o poveste valabilă, originală sau chiar una care să schimbe universul etc., stai în banca ta și citește ce scriu alții, nu mai polua spațiul cu alte kilograme de maculatură în plus.

4.

Pentru scriitori contează ceea ce scriu și capodopere despre „opțiunea europenistă”, trebuie să recunosc, nu am citit încă. Lăsând gluma la o parte, scriitorii optează pentru libertatea scrisului, adică pentru democrație, pentru valori europene. Nu cred că europenismul și autohtonismul sunt noțiuni divergente, care se exclud reciproc, cel puțin în scris. M-am născut într-un sat din centrul Moldovei, nu la Paris, și câteva din romanele mele reflectă societatea autohtonă, mai puțin cunoscută, aproape exotică în felul ei. Pe plan politic, balanța se înclină mereu în Republica Moldova dintr-o parte în alta și, cu o Rusie înfrântă și slăbită, apropierea de Uniunea Europeană pare o alternativă dezirabilă. Dar și R. Moldova, și România sunt țări europene, central sau sud-europene, nu asiatice, africane sau americane. Am conștiința că sunt europeancă aici și acum, indiferent de politici și războaie.

5.

Întrebarea este foarte bună, dar nu sunt cea mai potrivită pentru a răspunde, locuind de mai bine de 20 de ani în România. Știu de colaborări bune cu autorii de limbă rusă, nu am auzit de divergențe. Sunt și eu curioasă să văd ce răspund cei care cunosc mai bine situația. Până în 1989, limba română (numită „moldovenească”) și literatura din RSSM erau marginalizate în favoarea limbii și literaturii ruse. Aici e loc de povești cu multe episoade, cu suspans, cu victime și eroi etc. Dar ce s-a întâmplat cu foștii privilegiați nu mai știu, cei mai mulți au fost uitați, cei mai robuști încearcă să-și păstreze privilegiile, probabil. Mulți tineri au emigrat și scriu în străinătate despre Moldova în limbile recent adoptate, indiferent de limba lor maternă.

6.

Instrumentalizarea politică e neliniștitoare și periculoasă în orice epocă pentru toți creatorii. Tot felul de politruci și activiști dubioși știu mai bine cum trebuie să fie artiștii și ce să facă, iar asta nu a rămas, din păcate, doar o practică a trecutului recent, comunist. Cred că cei din Moldova sunt mai reticenți față de viguroasele tendințe indicate decât colegii din România. Pe de altă parte, creația și literatura, în mod special, nu sunt, prin definiție, întruchiparea corectitudinii (politice), ci sunt atrase de tot felul de exagerări, mode fistichii, noi curente, idei revoluționare, inovații de tot felul. Îmi place să înțeleg lumea în care trăiesc și s-o explic în cărțile mele.

7.

Observ că tendința actuală este de ușoară demarcație, ai noștri/ ai voștri. Poate pentru că marile puteri văd viitorul Republicii Moldova ca țară independentă, nu ca provincie românească, cu tot ce presupune această independență, inclusiv cu propria literatură. Mi se pare că în următorii ani această tendință va fi și mai vizibilă. Am tainica speranță să fie acceptate în această ecuație și struțocămilele cu dubla cetățenie, cu două țări în care se simt acasă. Dar, dacă fac abstracție de marile puteri și de ecuațiile de gradul 2, pentru mine există o singură literatură română, aparținând tuturor care scriu în limba română. Îmi doresc ca, cel puțin în domeniul literar, să nu mai existe niciun hotar între noi. La o adică, la drept vorbind, cred că suntem deja o singură literatură și sper ca situația să nu se schimbe în rău.

*

Svetlana COROBCEANU

1.

Desigur, atunci când scriu pornesc de la premisa că scriu în limba română și că literatura din Republica Moldova este parte componentă a literaturii române. Fac parte din generația de copii care au cunoscut experimentul sovietic „limba moldovenească” până la vârsta de 11 ani, un experiment durut, care ne-a marcat, cred eu, pentru totdeauna și care, din păcate nu a constituit obiectul de studiu de mai departe al psihologilor, și poate, al filologilor, lingviștilor, care ar fi putut spune multe despre efectele acestuia asupra psihicului uman. Am avut o copilărie bogată în cărți, de la Frații Grimm până la Stanislaw Lem, când am descoperit literatura fantastică, cărți care ne-au dezvoltat imaginarul, dar care ne-au sărăcit limba. Cum arată un om din acea generație când ne întâlnim față în față? Deseori vrea să spună mai multe decât poate. Tăcerea lui poate fi mai semnificativă, iar ceea ce spune este un  amalgam de cuvinte în limba română împresurat cu rusisme și pe alocuri, cuvinte inexistente, elaborate în laboratoarele Moscovei. Treptat însă acest fenomen dispare, rănile se tămăduiesc. Timp de peste 30 de ani am revenit la normalitate, azi avem o altă generație de copii, care vorbesc la perfecție limba română, avem cărți și scriitori încadrați în circuitul firesc al literaturii române. Recent, la editura Arc din Chișinău a apărut romanul „Montana” de Alexandru Popescu, un tânăr născut la Tighina, pe teritoriul enclavei separatiste, un roman captivant, profund, despre care Doina Ioanid a scris în Observator Cultural că dacă n-ar fi existat pe copertă mențiunea că e un roman de debut, ar fi putut jura că e romanul unui autor bine rodat. E încă o confirmare că de la un capăt la altul al spațiului românesc avem tot instrumentarul necesar și dacă autorul e talentat, se scriu cărți bune.

Îmi vine greu să spun care ar fi nuanțele prin care mă raportez la specificul basarabean, dar cred că în primul rând realitățile sociale și politice prin care am trecut, trecem, pe care le-am trăit, transpar până la urmă în poezia pe care o scriu. Totodată, în cartea de versuri „Ascuns în lumină”, publicată în 2018,  am scris despre oamenii care au avut de suferit în urma războiului din 1992 de la Nistru, inspirate din relatările oamenilor care și-au pierdut soția, copiii în lupta nedreaptă cu Rusia, care a alimentat acel război.

2.

Mă îndoiesc că este deformator sau ignorant. Chiar dacă se scrie mai puțin despre cărțile publicate la Chișinău, ele continuă să apară. Se scrie și se scrie tot mai bine. Avem critici literari de la Chișinău  care  publică articole, recenzii pe site-uri și în revistele din România cum ar fi  „Vatra”, http://www.viațaromânească.eu, găsim recenzii despre ceea ce se scrie la Chișinău și în Observatorul Cultural, România Literară. Cu toate acestea, există unele goluri, spre exemplu dilogia „Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori” și „Mama. Casa. Pământul” de Vladimir Beșleagă, mă întreb cum puteau să treacă neobservate de criticii și cititorii din România, cărți profunde, captivante, pline de dramatism,  despre deportări și ocupația sovietică.

 Din păcate, la Chișinău s-au închis în ultimii ani revista de cultură „Contrafort” și mai multe ziare, care aveau o pagină de cultură. Dar a apărut revista tinerilor scriitori „Timpul”, ediția de Moldova, unde pe lângă scriitorii care au deja mai multe cărți, apar multe voci noi ghidate de scriitorii Dumitru Crudu și Maria Ivanov, avem Revista Literară și multe site-uri românești de literatură care îi stimulează pe autorii din Republica Moldova să scrie și să se dezvolte.

3.

Bănuiesc că aceste complexe nu mai există în rândul tinerilor scriitori, iar dacă transpar în cazul unor autori, sunt efecte ale unor prejudecăți față de unele fenomene care nu au fost studiate până la capăt. Și evident, trebuie să recunoaștem că aceste complexe, în special cele de superioritate, au fost alimentate și de multe cărți slabe, prost redactate, care au apărut la editurile din Chișinău, dar și din România.

Totuși, avem salonul de carte Bookfest organizat la Chișinău și în România unde autorii interacționează, avem Zilele Literaturii Române organizate de editura Cartier la Chișinău la care au fost invitați mulți autori tineri din România. Avem  Ziua Națională a Lecturii la care scriitorii și cititorii de la Chișinău au avut întâlniri cu Ana Blandiana, Simona Popescu, Alexandru Cistelecan, Ion Pop și mulți alți autori valoroși din România. Pe lângă aceste întâlniri, avem bogata serie de cărți „Cartier de colecție”, antologii care conțin ce au scris mai valoros poeții din România până la momentul actual: Constantin Abăluță, Magda Cârneci, Elena Vlădăreanu, Mariana Marin, Robert Șerban și alții. Cei care nu am avut acces la plachetele de versuri apărute la „Cartea Românească” ori alte edituri, avem posibilitatea să cunoaștem creația acestor autori și să ne dăm seama cum au evoluat ei de la o carte la alta, cum au simțit o perioadă ori alta din istoria României. Deci, avem tot instrumentarul și în calitate de cititori, și în calitate de scriitori, poeți să ne debarasăm de complexele de superioritate, inferioritate, în cazul în care le avem.

4.

Cred că marea majoritate a scriitorilor de la Chișinău vor spune că odată cu schimbarea guvernării și alegerea Maiei Sandu în calitate de președinte, aici se răsuflă mai ușor. E greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut un Igor Dodon la Președinție. Cred că RM ar fi fost un al doilea Belarus. Opțiunea europenistă este împărtășită de toți oamenii care vor să trăiască liber, într-un stat democratic. Noțiunile „statalist”, „moldovenist”, „neutralitate”  se regăsesc doar în discursurile unor personaje, finanțate de Moscova pentru a destabiliza situația de la Chișinău în speranța că ar putea schimba actuala guvernare și a-și înscăuna pionii care ar menține RM în sfera de influență a Rusiei, ori chiar și mai grav, pentru a ne transforma într-o platformă militară, după modelul Belarus, îndreptată împotriva Ucrainei.

5.

Nu prea am citit cărți ale autorilor ruși ori a altor minorități din Republica Moldova. De când a început războiul din Ucraina, deschid doar câteva site-uri ale unor autori care au plecat din Rusia, sau care manifestă o poziție critică față de război și regimul dictatorial de la Moscova cum ar fi  Elena Bertollo, Vera Polozkova. Din autorii ruși aș mai putea reciti acum doar Cehov, tradus în limba română.

6.

Mie îmi par interesante, mai ales dacă textele conțin și elemente autobiografice, cum ar fi poezia Elenei Vlădăreanu,  a Alinei Purcaru, a Irinei Nechit, Nicoleta Esinencu, Paula Erizanu, câteva autoare pe care mi le amintesc acum. Este vorba de texte inspirate nu doar de trăiri și anumite stări, ci care au la bază documentarea unui sau altui fenomen. Nu am abordat feminismul în poezia mea, dar știu că aceste autoare sunt bine receptate la Chișinău.

7.

 În spațiul dintre Nistru și Prut sunt mulți autori buni, se simte concurența, revista literară Timpul din România, ediția din Republica Moldova, aduce multe voci noi, tinere. Se fac lansări de carte, au loc lecturi publice de poezie. Sunt optimistă, în 2022 la Chișinău, dar și la Casa de Pariuri Literare, au apărut multe cărți de debut foarte bune ale autorilor din RM: „Sârme” de Anda Vahnovan, „Totul va fi bine” de Maria Ivanov, romanul „Montana” de Alexandru Popescu, sper că și anii următori vor fi la fel. Bănuiesc că vor apare multe cărți în care va fi reflectată tema războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Eu personal mi-aș dori să public o nouă carte de poezie care ar fi bine receptată și în România.

*

Dumitru CRUDU

1.

Basarabia (această regiune a României) a fost ocupată de două ori de armata rusă, prima dată în 1812, și a doua oară, în 1940.  Ocupația (nu are plural, deci nu-l voi folosi nici eu) a adus cu ea închiderea școlilor în limba română, interzicerea oficierii slujbelor religioase în limba poporului băștinaș, arderea cărților românești, deportări, foamete, colonizarea cu venetici aduși din toate colțurile imperiului. Asta e istoria Basarabiei. Dacă nu am fi fost ocupați, probabil, astăzi nu mi-ați fi pus această întrebare. Răspunsul meu e că suntem același popor, doar că am trecut prin experiențe istorice diferite. Asta și face ca să existe un specific basarabean. Trauma din spate. Tragedia din podul casei. Bunica mea a rămas văduvă de tânără cu o casă plină de copii exact în anii ăia (1946-1947) când a venit foametea peste noi. Ea a murit în 1983, când înfloresc teii, și eu am urcat în ziua aia în podul casei ei. Era plin cu pâine. Felii de pâine tăiate, înșirate, una lângă alta pe toată suprafața lui. Pe asta își cheltuise ea banii din pensie înainte de-a muri. Cumpăra pâine de la prăvălia din sat și o depozita în podul casei. Oare nu știa că va muri? Oare nu bănuia? Știa. De asta și umpluse podul ăla cu pâine. Știa că va muri și voia să ne-o lase nouă, drept moștenire. Când a murit bunica mea, ne-a lăsat un pod de pâine fiindcă ne iubea foarte mult și era foarte îngrijorată de soarta noastră. Ne lăsase podul ăla cu pâine fiindcă era sigură că foametea se va întoarce. Voia să ne ajute. De aia, ne lăsase atâta pâine. Ca să nu ne secere și pe noi foametea, așa cum i-a răpit o parte din copiii ei.

2.

Mai toate cărțile mele de proză le-am publicat la edituri bucureștene, pentru a spune prin asta că mă consider un scriitor român. Nu contează unde te-ai născut și unde locuiești, contează unde publici, iar eu îmi public cărțile de proză la edituri românești, tot așa cum și unii colegi de-ai mei de generație din București sau Sibiu își scot volumele de versuri sau de proză la edituri din Chișinău, pentru a demonstra același lucru: că suntem o singură literatură română. Cu centralismul nu poți lupta. Singura speranță e să răzbatem la cititori. A fi scriitor român din Basarabia înseamnă să nu fii nominalizat la premii importante, să se scrie foarte rar și cu țârâita despre cărțile tale, să fii omis din topuri și să nu fii invitat la festivaluri. Excepțiile confirmă regula. Important e să ajungem la cititori. De aceea, încerc să-mi organizez lansări ale cărților mele, pentru a intra într-un dialog direct și nemediat cu publicul. Asta e șansa mea. Asta e șansa noastră. Plus, traducerile în străinătate.

3.

Complexele de inferioritate ale basarabenilor că scriu prost și de superioritate ale criticilor români că ăștia nu o au cu stilul ridică o nouă cortină de fier și nimic mai mult. Sunt mari scriitori și în Basarabia, chiar și în anii șaizeci sau șaptezeci ai secolului trecut. Un prozator ca Vlad Ioviță este însă, din nefericire, ignorat și azi. Iar el e un mare scriitor neorealist român.

4.

Pe fondul războiului din Ucraina au dispărut toate divergențele dintre noi. Ele au existat înainte de război, dar nu mai sunt și acum. Acum toți vrem un singur lucru: să fim liberi și să nu vină rușii peste noi, iar cum exact același lucru vrea și Maia Sandu, o susținem pe ea. Inclusiv cei care au votat mereu cu partidele unioniste.

5.

Scriitorii de limbă rusă trăiesc într-o altă lume, în lumea rusă, în lumea lui Putin, și ei îi așteaptă cu nerăbdare pe „eliberatori”. Mulți dintre ei sunt spioni ruși sau lucrează pentru FSB. Trăim în două lumi paralele, care nu se intersectează, deși, desigur că mai există și excepții.

6.

Cred că problema corectitudinii politice a fost mutată într-un plan secund de războiul Rusiei în Ucraina și de războiul hibrid al Rusiei în Republica Moldova. Asta-i preocupă pe toți scriitorii din Republica Moldova, indiferent că sunt cu corectitudinea politică, că sunt progresiști sau că protestează în fiecare zi în fața Ambasadei Rusiei. Dacă va pierde Ucraina și va dispărea de pe hartă și Republica Moldova, mai contează oare că ești cu corectitudinea politică sau că ești un spirit religios, umanist sau că ești pacifist? Cred că războiul zdruncină din temelii tot sistemul de valori al lumii. Care va fi acesta după război? În ce vor crede oamenii după ce acest măcel inuman se va termina? Din nou în toleranță și diferență? Dar cum să fii tolerant cu cel care te omoară? Echidistanța, multitudinea de puncte de vedere, imparțialitatea – toate par niște vorbe goale în fața gropilor comune din Bucea. Corectitudinea politică i-a făcut pe unii (neomarxiștii/neocomuniștii) să închidă ochii la invazia Rusiei în 2014. Vezi cazul sociologului si filosofului Claude Karnoouh. El a susținut invazia rusă și s-a luat de cei care criticau Rusia. În 2014, neomarxiștii gândeau ca el. În 2014, cei care au susținut dintotdeauna corectitudinea politică au fost cu Putin. Azi se vede că au greșit. Poți oare fi tolerant cu cel care omoară? Nu poți. Pe nimeni nu mai interesează să afle de ce ucide. Punctul lor de vedere nu le poate justifica sângele pe care-l varsă. Războiul ăsta face ca întrebarea dumneavoastră să cadă ca nuca în perete. Despre ce discutăm noi când în jurul nostru sunt omorâți oameni nevinovați? Ar trebui să vorbim cum să curmăm războiul. Asta mă interesează acum. Să nu mai curgă sânge nevinovat și nu cine e cu corectitudinea politică și cine nu e. Important e să salvăm viețile copiilor, femeilor gravide, bătrânilor țintuiți în scaune cu rotile, ale tuturor oamenilor nevinovați și să oprim masacrul și genocidul. Războiul ăsta ne spune că lumea, ca și literatura, va trebui să adopte ulterior un alt sistem de valori (sau alte sisteme de valori), dar eu nu știu care. O să vorbim (o să aflăm asta) când nu o să mai explodeze bombele în jurul nostru. Dar când n-o să mai explodeze? Când n-o să se mai audă țăcănitul mitralierilor? Cine știe asta? Eu nu știu? Dumneavoastră știți?

7.

Am o singură dorință în ceea ce mă privește să scriu mai bine decât am scris până acum și asta le-o doresc și colegilor mei. Toate celelalte lucruri chiar nu contează.

*

Margareta CURTESCU

1.

Timp de mai bine de două secole, teritoriul românesc de la est de Prut a fost traversat de multiple crize, din care au descins, fatalmente, complexele identitare ale locuitorilor din această zonă. Evenimentele istorice nefaste, care ne-au întrerupt continuitatea națională, au marcat, inevitabil, și literatura ținutului transformat, din 1812, în gubernie țaristă, unde, chiar și în contextul unei politici oprimante, scrisul artistic în limba română a supraviețuit, fie și în formule rudimentare. Tentative de revenire la normalitate și de integrare în literatura din Țară s-au înregistrat în perioada interbelică. După anul 1945, politrucii de la Chișinău, dirijați de Moscova, „au protejat” cu vigilență scriitorii de aici de tot ce se identifica drept românesc. În contextul acestor grave distorsionări ale procesului de creație, nu au încetat să existe conștiințe refractare, care, prin diverse manevre, au reușit să ignore schizoidia ideologică a unicului partid.

La sfârșitul secolului trecut, remanierile istorice și politice post-comuniste au condus și la reconfigurarea spațiului literar românesc din Basarabia, care semnala deja intenții de sincronizare cu literatura din România. În cazul unor scriitori (nu mă refer la personajele impostoare), asemenea intenții s-au materializat în acțiuni concrete, conforme principiului estetic, de integrare, de omologare în peisajul general al literaturii române.

Actualmente, deși înregistrează paliere calitative diferite, discursul literar basarabean și-a depășit orizontul intern și o parte din literatura română din acest perimetru nu se deosebește prin nimic de cea a confraților de breaslă din România. Așa cum pentru ultimele generații de scriitori însemnele spațiale și lingvistice devin mai puțin palpabile, conceptele de centru și margine relativizându-se, cred totuși că trauma ontologică, transgeneraționistă, va mai rămâne un timp să marcheze, în subsidiar, scrisul românesc din stânga Prutului, râul copilăriei mele, care, psihanalitic vorbind, mi-a impus (nu doar mie!) un sentiment general – al raportului aici și dincolo.

2.

De obicei, istoriile literaturii române, apărute mai recent, fixează insuficient sau aproape defel fenomenul literar românesc din Basarabia. Este de-a dreptul bizară afirmația lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008), înghesuită în finalul capitolului După 1989. Optzeciștii întârziați. Generația 2000, precum că „Basarabenii, numeroși, inegali, sunt, cu puține excepții (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depășiți cu totul (Grigore Vieru) ori defazați (majoritatea). Locul lor într-o istorie a literaturii române nu se poate încă stabili cu precizie” (p. 1401). Parcursul literaturii române postbelice din Basarabia și mutațiile din interiorul fenomenului în ultimele decenii nu se regăsesc nici în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) a lui Alex Ștefănescu, nici în Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism a lui Dumitru Micu unde, în capitolul Poezia românească basarabeană, sunt incluse note sumare despre creația lui Grigore Vieru, a Leonidei Lari și a lui Nicolae Dabija. Prezențele sporadice, irelevante ale scriitorilor basarabeni în istoriile literaturii române vădesc nu atât imperfecțiunea unor asemenea opuri, ci, așa cum opinează Radu Vancu într-un articol despre poezia română din Basarabia, aceste neglijențe „nu se datorează (…)  ingratitudinii, ostilității sau necunoașterii. Ci neconcordanței dintre imaginea despre sine a poeziei din Basarabia și criteriul istorico-literar în vigoare peste Prut”. Până când istoricii literari din centru nu reușesc să limpezească apele în ceea ce este literatura română din stânga Prutului (totuși, râul delimitează nu doar teritoriile statale!), exegeza de la noi ar trebui să o valorizeze în dimensiunile ei veritabile, configurându-i o imagine onestă și relevantă. În consecință, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia a lui Mihai Cimpoi așteaptă să fie revizuită și completată.

3.

În orice spațiu literar s-ar manifesta și oricare le-ar fi natura, complexele nu „produc” decât prejudicii. În lumea scriitorilor, ambele tipuri de complexe sunt dobândite în urma raportului criticii literare cu opera vreunui cuiva: ori este neglijată, din motive obiective, ori este apreciată la modul exagerat. Cum era și firesc să se întâmple, complexele de inferioritate i-au întâlnit pe scriitori de ambele maluri ale Prutului. Constituindu-se în asociații, aceștia s-au lăudat și decorat reciproc. În consecință, ne-am pomenit la Chișinău cu Uniunea Scriitorilor de Limbă Română (sic!), cu Uniunea Scriitorilor Europeni din Moldova, cu președinți, membri de onoare și reviste; cu festivaluri naționale, ce poartă numele unor scriitorași în viață, promovând kitsch-urile literare printre elevi. Cu regret, în România mai persistă ideea unei fraternități false, precum că, oricine vine de peste Prut, scrie în limba română și debitează o retorică naționalistă, este, intrinsec, valoros. Anual, la editurile din Țară apar numeroase cărți semnate de autori basarabeni, lipsite de valoare estetică. Fenomenul ia proporții îngrijorătoare. Și complexul de superioritate, care bântuie printre oamenii scrisului, le perturbează multora echilibrul interior și, deci, le produce doar leziuni spiritului lor de creație. Conștiința de sine, raportarea lucidă la propriul scris, sentimentul perfectibilității ne țin pe linia de plutire.

4.

Chiar după mai bine de trei decenii de la proclamarea independenței, societatea din Republica Moldova rămâne a fi scindată. O parte din populație, în special, în etate, mai trăiește nostalgia timpurilor sovietice. Unii, mai tineri, născuți după anul 1990, sunt afectați de morbul propagandei rusești, al dezinformării metodice, cu un impact devastator asupra conștiinței lor – consecințe ale îndoctrinării de secole și, mai actual, ale războiului hibrid, dus de Federația Rusă în spațiul nostru. În alt sens, adepții vectorului european sunt solidari cu guvernarea actuală, care, iată, depune eforturi consistente pentru alegerea neghinei din grâu. Pe palierul literaturii, însă, nu am observat discrepanța dintre europenism și autohtonism. Între timp, a dispărut și divergența dintre tradiţionalişti şi postmodernişti, care, la sfârșitul secolului trecut, a făcut mare vâlvă în presa literară de la Chișinău. Deși se pot delimita câteva direcții stilistice în interiorul breslei, confruntările de altădată dintre vechii și noii s-au atenuat.

5.

Mă pot referi doar la colaborarea (ce-i drept, sporadică, pe criterii de amiciție) între scriitorii de limbă română cu cei de limbă rusă, care își traduc reciproc poemele, prozele. Ilustrativă, în acest sens, este activitatea scriitorilor de limbă rusă Serghei Evstratiev și Liuba Felcher. Nu am sesizat vreun dialog de acest gen cu scriitorii, câți îi avem, de limbă găgăuză sau bulgară.  

6.

Și în lumea literară din Republica Moldova, ca oriunde, se fac resimțite tendințele și provocările societății contemporane. Teoriile de gen, ideile neomarxiste/ neocomuniste, care se impun tot mai mult în ultimele decenii, reverberează și în scrisul unor autori tineri, în special, al celor cu studii în Occident. Cred că actul de creație nu poate fi protejat de intruziunea unor asemenea politici, că este la latitudinea fiecăruia care scrie să se identifice într-un anumit fel, dar sunt împotriva oricăror instrumentalizări de ordin politic a esteticii, teritoriu autonom și intangibil, destinat doar simțirii pure. Să se fi uitat, oare, atât de curând, efectele devastatoare ale politicului asupra literaturii române? „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”, ar exclama cineva.

7.

Actualmente, discursul literar și cel critic din Basarabia, cu unele excepții, înaintează în sensul timpului pe care îl trăim, dar mi-aș dori să devină cât mai curând mult mai reformiste și, în virtutea spiritului competitiv, mai conectate la ritmurile firești ale întregii literaturi române.

*

Gheorghe ERIZANU

1.

Literatura română este o literatură foarte tânără. Iar basarabenii au participat cu scrierile lor la crearea literaturii române, chiar dacă Basarabia a fost vândută lui Kutuzov de către Manuc-Bei la 1812. În a doua jumătate a secolului XIX, la apariția României pe harta politică a lumii, literatura română era scrisă și de basarabeni sau scriitori care au locuit sau au avut moșii prin Basarabia: Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Constantin Negruzzi, Alecu Russo, Constantin Stamati, Alecu Donici, Constantin Stamati-Ciurea. Și lista poate fi continuată cu nume mai puțin cunoscute literaturii din Regat până la Constantin Stere. Nu știu dacă e un avantaj al locului, dar scriitorii basarabeni au fost implicați plenar și în viața politică. De la revoluția greacă din 1821, când Chișinăul îi avea ca rezidenți pe aproape toți prinții Balcanilor, până la pașoptiștii care au creat România modernă. Modelul scriitorului basarabean, dacă vorbim de basarabenism, ca un termen convențional, atunci îl putem vedea în atitudinea lui Hașdeu față de „junimiștii” lui Maiorescu sau în atitudinea filogermanului Stere față de majoritatea confraților din București, care erau de partea Antantei. Înțeleg că întrebarea Dvs. se referă, mai degrabă, la perioada postbelică, căci în interbelic literatura română din Basarabia n-a trecut peste o frontieră politică. Pe atunci, scriitorii din Regat căutau mai mult specificul basarabean decât, poate cu excepția lui Nicolai Costenco (care după 1940 a făcut 15 ani de GULAG), scriitorii din Chișinău sau Cetatea Albă. Și fac trimitere la „Rusoaica” lui Gib I. Mihăescu sau proza scurtă a lui Radu Tudoran. A fost o încercare de a rupe literatura română în două, în cea din Basarabia și cea din România, de către regimul sovietic în anii ʼ50 ai secolului trecut. Atunci în Basarabia s-au dat lupte crâncene, nu doar literare, dintre scriitorii din Basarabia și exponenții scriitorilor proletcultiști care au supraviețuit terorii staliniste din RASSM (Tiraspol). Printr-o încăpățânare basarabeană, șmecherie provincială și noroc românesc scriitorii basarabeni au ieșit învingători în acel front lingvistic și literar. Unii dintre ei au plătit scump cu propriul talent, acceptând pactul cu diavolul (Andrei Lupan fiind cel mai reprezentativ dintre ei). Lovitura hotărâtoare, totuși, a fost dată prin operele literare. În 1966, la Chișinău, apăreau patru romane, perfect sincronizate cu literatura română și europeană, care au salvat limba și literatura română din Basarabia: „Povara bunătății noastre” de Ion Druță (romanul țăranului basarabean în rupturile tectonice politice ale secolului XX), „Singur în fața dragostei” de Aureliu Busuioc (romanul intelectual și al intelectualului basarabean; Druță și Busuioc și-au luat țăranii și intelectualii ca și Marin Preda și Petru Dumitriu la București), „Povestea cu cocoșul roșu” de Vasile Vasilache (romanul absurdului) și „Zbor frânt” de Vladimir Beșleagă (roman existențial). Iar peste doi ani, în 1968, la Chișinău, apărea volumul de poeme „Numele tău” de Grigore Vieru, care, programatic, s-a alineat literaturii române. Avea poeme dedicate lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Dacă ne uităm în istoria literaturii române, atunci marile opere ale scriitorilor șaizeciști români au apărut, de asemenea, în deceniul șase. Oricât de mult am vrea, la București sau la Moscova, să apropiem literatura română din Basarabia de literatura rusă, literatura română din Basarabia a fost mult mai aproape și s-a vrut contopită în literatura română de la București. Iar specificul basarabean poate fi găsit, mai degrabă, în romanele lui Paul Goma: o încăpățânare naivă, fatalistă și dreaptă în fața „miștourilor” istoriei. Dintre toți scriitorii români cred că Paul Goma este cel mai basarabean.

2.

Diferit. Nicolae Manolescu ignoră și deformează complet literatura basarabeană, expediind-o în două rânduri în „Istoria critică a literaturii”. Alexandru Mușina vorbea cu mare drag despre literatura română din Basarabia. El credea că literatura română va deveni viguroasă și va reuși în familia literaturilor europene prin basarabeni. Generația tânără de critici este destul de atentă cu literatura contemporană din Basarabia. Mai ales că astăzi nu contează unde locuiești și unde se află geografic editura care te scoate. Basarabenii nu au avut luptele interne dintre Iași și București, Cluj și București, Brașov și București. Cred că basarabenii, mai ales după efortul de sincronizare depus de generația ʼ80, nu au complexe în fața centrului. Basarabenii nici nu au privit literatura română cu un centru la București. Efortul de sincronizare, care cred că a fost încheiat și sper că definitiv, în anii 2000, a fost dintre Chișinău și literatura română, fără toponime concrete.

3.

Cred că am răspuns parțial mai devreme. Poate câteva nuanțe. Până în anii 2000 scriitorii basarabeni aveau un complex al limbii față de scriitorii „de peste Prut”. Era și firesc: de două generații româna din Basarabia era izolată de româna-mamă (același lucru se întâmplă acum cu scriitorii ruși din Chișinău față de Moscova, limba e un organism viu și evoluează). Dar acest complex a avut și un avantaj: toți scriitorii basarabeni au avut noroc de redactorii de carte, care erau conectați și erau foarte atenți la limba română. Astfel, astăzi, noi avem una dintre cele mai bune școli de redactori. Adevărul e că au îmbătrânit și s-au împuținat. Apoi, după 2000, scriitorii basarabeni și-au etalat cunoștințele în limba rusă în scrierile lor. Au transformat un handicap în avantaj. Deja nu se mai rușinau ca predecesorii lor. A se vedea textele lui Alexandru și Mihail Vakulovski, Savatie Baștovoi sau poeții tineri. Dintre scriitorii generației precedente, făcând excepția proletcultiștilor ortodocși, doar Ion Druță utiliza în proza sa rusisme. Ceilalți le-au evitat cu religiozitate. Poate au rămas unele calchieri din rusă, din cauza încăpățânării scriitorului, care nu au acceptat corectura redactorului, s-au strecurat pe alocuri. După 90 au fost corectate și la Vieru, și la Busuioc.

4.

Europenismul și autohtonismul de la Chișinău sunt altele decât la București. Toți autohtoniștii de la Chișinău se cred europeniști. Și noțiunea de „autohtonist” e alta, mai nobilă. Sunt „unioniști”, care înseamnă implicit și „europeniști”. Nu poți fi autohtonist în județul Vaslui. Cel puțin trebuie să faci călătoria pe drumul voievodal al lui Ștefan cel Mare până la Suceava sau Cetatea Albă, ca să te poți raporta la curentul autohtonist. În Republica Moldova raportul autohton – european e mai degrabă politic decât ideologic. Termenii au fost înlocuiți cu „unionist – statalist”, ultima noțiune fiind și ea deformată: „statalist” însemnând și adeptul vectorului rus. Din punct de vedere politic majoritatea covârșitoare a scriitorilor din Republica Moldova sunt unioniști. Și se cred europeniști. Din punct de vedere ideologic, autohtonismul printre scriitorii noștri, este, după mine, majoritar și el. Există și o explicație istorică. Și firească. Autohtonismul înseamnă și poziționarea ca adversar al imperialismului rus. Autohtonismul lui Grigore Vieru a fost nuanțat și are alte explicații decât autohtonismul lui Adrian Păunescu. Și nu are nimic cu AUR-ul lui George Simion, chiar dacă ședința de constituire a AUR-ului basarabean a avut loc în sediul Uniunii Scriitorilor din Moldova (denumirea oficială, care a rămas din obișnuință așa, nu cred că sunt pretenții față de Moldova istorică). Tragedia din Ucraina a temperat ideologia autohtonistă. Și a muțit lumea de aici. Mai ales în primăvara anului trecut. Războiul era foarte aproape de noi. Și nimeni nu știa dacă vom fi ocupați sau nu. Dar sunt voci care vorbesc despre pământurile românești din Ucraina și azi. Nu sunt atât de agresive ca ale lui Șoșoacă. Nu cred că veți găsi printre scriitorii din Republica Moldova adepți ai Rusiei. Societatea îi are. Vorba lui Goșu, Basarabia e o chestiune complicată. Conflictele ideologice dintre scriitorii autohtoniști și europeniști vor apărea și se vor acutiza odată cu reformele care vor fi implementate de președintele Maia Sandu și guvernul Recean. Le vom vedea destul de repede.

5.

A fost o relație foarte bună în anii 1989. Cei mai importanți scriitori ruși de atunci au susținut reformele gorbacioviste și ruperea Republicii Moldova de imperiu. Revista „Kodrî” („Codrii”) a lui Iuri Grekov, uneori, era și mai incisivă decât „Basarabia” lui Dumitru Matcovschi. În anii ʼ90 elitele de limbă rusă au părăsit Republica Moldova pentru Rusia, Canada, SUA, Georgia sau Israel. Lorcenkov, cel mai cunoscut tânăr scriitor rus din Republica Moldova, s-a stabilit în Canada. Exploatează tematica basarabeană, dar este mai cunoscut în Rusia și în lume decât aici. Nu-mi dau seama care va fi cariera lui literară în Rusia actuală, unde își scotea cărțile și lua marile premii. Nicolai Lilin, născut la Tighina, a scris direct în italiană despre experiența sa din pușcăriile siberiene. Posibil că a fost un proiect editorial mai degrabă decât o ambiție și o carieră de scriitor, căci după „Urkas!” s-a stins ca scriitor. Actuala literatură rusă din Republica Moldova s-a retras în propriul ghetou literar. Înainte de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, o bună parte dintre ei, erau adepții „lumii ruse”. Orice încercare de discuție cu ei se încheia cu Tratatul de la Munchen din 1937. Poate eu nu am fost cel mai norocos. Cu siguranță, acest război va schimba literatura rusă din Republica Moldova, dacă va mai fi.

6.

Editura Cartier a publicat cărțile lui George Bălan „Celălalt eros” și „Iubirea interzisă. Romanul unui tabu” în 2001, după ce a fost refuzat de casele editoriale mai mari de pe piața noastră de carte. Pe atunci nu dădea bine la publicul român. „Dezintegrare” de Sașa Zare, din câte știu, e scrisă de o basarabeancă și semnată cu un pseudonim reușit (apropos, sunt personaj insignifiant în roman). În 2001 nici George Bălan nu era gata să-și pună numele pe copertă. A venit cu un pseudonim. L-am convins să apară cu numele său. Dintre ultimele proiecte editoriale, pot menționa cele trei volume din antologia „Un secol de poezie română scrisă de femei” de Alina Purcaru și Paula Erizanu, volumele de poeme „nu e dragoste” de Adi Schiop și „Cât mai multă splendoare” de Alina Purcaru sau romanul „Kaulas” de Gelu Diaconu. Avem, de asemenea, Zizek în portofoliul literar sau romanele anarhiste ale celui mai în vogă scriitor ucrainean al momentului, Serhii Jadan. Dar cred că o literatură matură are nevoie și de „Imperiul Binelui” de Philip Morey, și de romanele lui Ayn Rand. Raportul meu la aceste aspecte: sunt deschis, îmi asum consecințele și cred că merităm să ne maturizăm, să nuanțăm, să acceptăm diversitatea. Nu există adevăr unic și suprem. Lumea literară din Republica Moldova e diversă. Dar majoritatea e autohtonistă.

7.

Eu nu am avut complexul literaturii basarabene. Nu sunt nici adeptul antologiilor bănățene sau ardelene. De la 1995 Editura Cartier a lucrat în câmpul literaturii române și a publicat scriitori din Brașov, Bălți, Tg. Mureș, Paris, Pădurea Neagră, București, Iași, Sibiu, Timișoara sau Chișinău. Cred și sper că acest război de lângă noi va schimba limbajul literaturii. Cred în literatura română. Cred că avem un potențial imens de export. Sper să reușim până vine inteligența artificială peste noi.

*

Iulian FRUNTAȘU

1.

Literatura din Basarabia este, prin definiție, o literatură a marginalului, inclusiv din motivele menționate de dumneavoastră. Aceasta nu reprezintă un handicap, dimpotrivă – o oportunitate. Suprapunerea și renegocierea perpetuă a identităților scoate la suprafață lucruri foarte interesante despre caracterul uman. În orice borderland există un stres etnolingvistic care restructurează realitatea socială în funcție de puterea de rezistență. Un aspect suplimentar este legat de dezrădăcinarea lumii rurale și transformarea țăranilor de ieri în orășeni (la Chișinău) sau în alte orașe europene și nord-americane, rata de emigrare fiind foarte mare, cu niște costuri sociale exorbitante, cum ar fi copiii lăsați în urmă fără grijă, bătrânii lăsați să moară în singurătate. Nu știu dacă acest război civil nedeclarat a fost necesar, dar, având în vedere decalajul între lumea postmodernă și ruralitatea postsovietică, este greu să ne imaginăm că a fost posibil să fi avut o elită națională capabilă să gestioneze tranziția cu mai puține suferințe în ultimii treizeci de ani.

Tinerii citesc mai puțin în rusă și tot mai mult în limba engleză, e o evoluție care ține de generații. Bine, nu sunt tânăr, dar citesc și eu literatura anglo-americană în original. Mai citesc în original literatura scrisă în sârbo-croată, deoarece am lucrat mulți ani în fosta Iugoslavie. Acesta ar fi un specific basarabean: simbioza între marginal, cu inflexiuni postsovietice, și deschiderea către lume.

2.

Perspectiva centralistă este de o predictibilitate ușor jenantă, deoarece arată anumite frustrări ascunse în psihicul național. România nu este o țară modernă și hibele statului-națiune îi dau bătaie de cap în multe privințe. Sunt sigur că țara va reuși să reducă decalajul de modernitate și atunci, reprezentând o cultură care se înscrie în civilizația europeană, va renunța la centralism, și nu doar în privința literaturii. Cred că trebuie să mai avem puțină răbdare, înțelegând de ce România este altfel și astfel.

3.

Eu unul nu am complexe de niciun fel și nici nu le-am observat din partea altora. Poate, se simt inferiori scriitorii basarabeni în etate, care nu au reușit, din anumite considerente, să se sincronizeze cu literatura română și cea europeană.

Altfel, ar fi bine să existe mai multe proiecte literare care să implice scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului. Câteva există deja, așa cum sunt, cu interesele comerciale ale organizatorilor, dar e bine că sunt. Ar fi interesante și proiecte trilaterale, cu ucrainenii, de exemplu. Mai mulți ani în urmă, îmi aduc aminte, British Council a organizat un sejur al scriitorilor români și britanici cu autocarul pe traseul București-Oradea, recitaluri în toate orașele, întâlniri cu cititorii etc. – a fost, pur și simplu, una dintre cele mai fascinante experiențe literare! Complexele, oricare ar fi ele, apar din cauza ignoranței, iar asemenea inițiative ar conduce la cunoașterea reciprocă.

4.

Opțiunea europeană nu este găselnița doamnei Sandu, ci a reprezentat idealul basarabenilor de la declararea independenței Republicii Moldova. Să nu uităm că voluntarii moldoveni au luptat în 1992 împotriva armatei ruse nu doar pentru a-și apăra casele și familiile, dar și pentru acest deziderat, chiar dacă în momentul respectiv nu au existat istorici care să fi teoretizat un impuls firesc de a ne desprinde de lumea rusă și de a face parte din civilizația europeană. Reușitele actualei guvernări privind obținerea statutului de candidat pentru aderarea la UE se bazează pe spiritul indestructibil al luptătorilor basarabeni și al copiilor lor, dar și pe sacrificiul soldaților ucraineni morți la Severodonețk, Lisiceansk și Bahmut.   

Nu cred că putem vorbi despre autohtonism în cazul Basarabiei. La nivel ideologic există un moldovenism, de sorginte rusă, care pedalează pe ideea unei identități etnolingvistice distincte de cea românească. Forțele politice în cauză – Partidul Socialiștilor, Partidul Comuniștilor și Partidul Șor – vor întâmpina cu flori tancurile rusești dacă Rusiei îi va reuși să ocupe din nou Basarabia, însă nu există scriitori angajați să le ofere o anumită credibilitate intelectuală. Există artiști care cântă la evenimentele lor, dar ei cântă oricui care plătește.

5.

Experiența diferă, în funcție de vârstă și de implicare, dar altfel, da, trăim în lumi paralele. Scriitorii ruși nu au învățat, cu mici excepții, limba română. Atunci când au făcut-o, în perioada URSS, i-au tradus pe scriitorii moldoveni în limba rusă. Acum nu doar interesul respectiv lipsește, ci și limba rusă degradează în Rusia, inclusiv din cauza limbajului de gopnik utilizat de Putin și de miniștrii săi. Rușii din Basarabia nu au acces la înalta cultură rusă și, probabil, în vreo 20-30 de ani, vor fi asimilați. Autorii mai inteligenți de limbă rusă, de la Artur Aristakisean până la Vladimir Lorcenkov, au emigrat din Moldova. Alte minorități naționale au fost rusificate în timpul URSS și nu cred că au șansa să revină la limbile lor decât printr-un efort major. 

În acest context, vreau să menționez o întâlnire a lui Ivan Vârâpaev, unul dintre cei mai buni dramaturgi europeni actuali, de expresie rusă, stabilit de mulți ani la Varșovia, cu actorii Teatrului Rus „A.P. Cehov” și cu alte persoane interesate. Vârâpaev, care vorbește fluent poloneza, a accentuat că este absolut necesar ca fiecare să cunoască limba țării în care se află de mult timp. Aceasta i-a întristat puțin pe actorii și intelectualii ruși prezenți, însă când dramaturgul i-a sfătuit să scoată „Rus” și „Cehov” din numele teatrului și să creeze în loc o platformă teatrală multiculturală, atunci chiar le-a picat fisa. Dacă eu urcam pe scenă și sugeram aceste lucruri, aș fi fost etichetat drept „naționalist român”, dar așa au stat actorii ruși, plouați, până la sfârșitul întâlnirii – nu au avut curaj să obiecteze celui mai important dramaturg contemporan de limbă rusă. Atunci am înțeles că nu vor fi în stare să-i urmeze sfaturile, deoarece au fost educați într-o lume rusocentrică, cu accente șovine.

6.

Sunt niște tendințe lăudabile atunci când vorbim despre autori talentați, precum Adrian Șchiop sau Sașa Zare. Altfel, e o problemă dacă discursul progresist este monopolizat de scriitori slabi sau de „activiști de canapea”, preocupați de semnalarea virtuților proprii. Scriitorii și intelectualii, în general, reprezintă o clasă privilegiată, care deseori apropriază cultural și emoțional suferințele amărâților, fără să fi avut experiențele respective sau, cel puțin, să le fi cercetat minuțios. „American Dirt” de Jeanine Cummins e un caz notoriu în acest sens. Pe de altă parte, avem cărți precum „Evicted: Poverty and Profit in the American City” (o carte pe care o recomand) de Matthew Desmond, profesor de sociologie de la Universitatea Princeton, care a studiat, ani la rând, pe teren vulnerabilitatea americanilor în contextul affordable housing. Bine, una e ficțiune și alta nu, însă cert este faptul că nu există progresism în afara acțiunii directe, radicale chiar. Dacă scriitorii vor „suferi” în fața laptopului de dragul poporului, fără să fi mers în mijlocul acestuia, ca narodnicii secolului al XIX-lea, efectul instrumentalizării politice va fi foarte modest. Am prieteni intelectuali în California care, în pofida progresismului declarat, se pronunță împotriva social housing în vecinătate. Poartă tricouri cu inscripția „Woke”, dar fără a cere consiliului local să schimbe băncile din grădina publică (la mijloc au o bară, ca o balustradă, să nu permită oamenilor străzii să doarmă acolo) și tot așa. Dacă ipocrizia dreptei, cu ideea că neoliberalismul îi va face pe toți liberi și bogați, nu trezește decât amuzament, ipocrizia stângii, cu disonanța sa cognitivă, împinge oamenii săraci și needucați spre un populism de dreapta, uneori violent, cum a arătat asediul Capitoliului.

În Republica Moldova lumea literară acceptă agenda progresistă în funcție de vârstă, educație și experiența interacțiunii cu alte culturi liberale.

7.

Mi-ar fi plăcut ca literatura să nu rămână atât de mult în urma schimbărilor radicale prin care a trecut societatea în ultimii 30 de ani. Există foarte mult „material” neexplorat, iar experiențele individuale și colective dintr-o tranziție interminabilă încă urmează a fi puse în valoare. Atunci poate va fi posibil de normalizat, cel puțin parțial, suferințele legate de dezrădăcinare.

Literatura din Basarabia întotdeauna va avea un loc important în literatura română, însă sunt necesare și eforturi concrete, evident, legate de varii proiecte comune, de crearea pieței unice a cărții etc.

*

Rodica GOTCA

1.

Specificul basarabean este mai degrabă o nuanță a unei literaturi zonale, a unei părți componente a literaturii române (așa cum este cea din Banat ori Maramureș), dar căreia i se oferă mai multă atenție deoarece e cumva pe cont propriu și nu a avut mereu parte de fuziunea directă cu marea literatură română. „De dincolo de Prut” s-a mers mereu spre literatura română, deși, nu pot spune că nu au fost făcute și mișcări reciproce (de exemplu, cartea mea de debut a apărut la editura Eikon din România). Nuanțele specifice, pe lângă cele enumerate, țin și de independența scriitorilor basarabeni, care parcă scriu în mai multe registre (unul prezent în literatura română și altul cu un caracter mult mai local, chiar folcloric, aș spune); independență la limita unei singurătăți, poate chiar singularități – tot o modalitate de a individualiza textele apărute la Chișinău.

Ca și tânără scriitoare, abia ieșită cumva în atenția spațiului literar basarabean, am perceput afirmarea în cadrul literaturii din România ca pe o confirmare a calității mele de scriitoare de literatură română (ceea pare a fi o inițiere în comunitate). Dat fiind faptul că aparțin generației marcate de internet și tehnologii, nu mai văd deja o evidentă conturare a unui specific basarabean pe fundalul literaturii române – între literaturile de pe malurile Prutului s-au diluat granițele datorită vitezei cu care ne scriem și ne citim, cu care colaborăm și facem proiecte literare și științifice.

2.

„Frumusețea e în ochii privitorului” spunea la sf. s. XIX Margaret W. Hungerford, idee care se referă și la adevăr, la modul în care, în s. XXI, este prezentată literatura basarabeană în contextul celei române. Doar un autor frustrat de propriile insuccese, ar spune că este neglijat de studiile literare din România. Centralismul de care pomeniți este perimat, în mare parte, deoarece publicații precum „Poezia Românească după 1945” de Ion Pop (ca să vorbesc de o apariție editorială recentă) infirmă faptul că scriitorii basarabeni ar fi lăsați cumva în afara literaturii române; chiar și interviul de față este un argument în favoarea situării pe același plan a scriitorilor din România și Basarabia. Istoriografia ține de „povestea” creată de un context politic, dar asta deja e o „poveste” veche, care nu a deformat nici-un scriitor valoros, poate doar l-a motivat să exceleze pentru a fi observat.

3.

Complexele sunt maladia celor care, ori se supraapreciază, ori se subapreciază, fapt observabil și în mediul literar, totuși aceste „medii” nu sunt separate de Prut, ci de cultură, educație, moralitate și alte aspecte ce ar defini o personalitate, nu un spațiul geografic ori politic. Privirile de jos în sus și viceversa produc o oarecare distanță, răceală și atât. Un scriitor valoros și conștient de propria-i valoare nu se intimidează de o atitudine și nici nu se poziționează mai sus ori mai jos față de o grupare/ mișcare literară, el își face „munca” și se integrează în acel plan literar în care se simte la locul său, în contextul potrivit (cât clișeic n-ar suna, dar „la locul potrivit, în vremea potrivită”).

4.

Balanța viziunilor politice din Republica Moldova seamănă mai mult cu o morișcă, care se rotește continuu, mișcată de găști opoziționiste. Basarabenii nu au avut o părere comună (niciodată, ăsta e cuvântul groaznic spre care mă duce incursiunea imaginară în politicile de aici), de asta și se mai simt adieri de optici diferite și din scriitură. Totuși, lupte la „tăișul peniței” nu se prea observă, iar o bună parte dintre scriitori preferă să se abțină în a-și exprima opinia față de opțiunile politice ale guvernării. Scriitorul nu e un propagandist, e un „oftalmolog” care oferă societății „lentila” cu dioptria potrivită pentru a vedea realitatea.

5.

Scriitorii basarabeni sunt destul de interesați de tot felul de colaborări, de proiecte, activități care implică ieșirea din zona geografică, lingvistică, etnică etc. Internetul oferă posibilități inimaginabile de a realiza proiecte de creație cu scriitori din Franța, SUA, Rusia, Grecia ș.a. fără a depune mare efort, fără a întâmpina rezistență și fără a investi altceva decât timp. Efectele acestor relații se observă prin interșanjabilitatea operelor mediată de traducere, prin apariția diferitor antologii (tematice, generaționiste etc.), prin dezvoltarea unor proiecte ce îmbină literatura cu arte precum pictura/ sculptura/ muzica, prin promovarea literaturii digitale (care tinde să anuleze lumile paralele marcate de hotarele geo-politice). 

6.

Scoaterea de sub „7 peceți” a subiectelor tabuizate intens e doar un semn al evoluției (alta e cum sunt scoase și cum apar în literatură). A vorbi despre o poziție, ba chiar a o promova e un fapt firesc pentru orice proces de creație, darămite pentru scriitură, însă a insista asupra unei viziuni, asupra unei apartenențe e deja prea mult (asta ar fi limita pe care un scriitor care se respectă pe sine și care își respectă cititorii nu ar trece-o).Creația și critica din Republica Moldova privește destul de lucid aceste tendințe, se poziționează (poate mai precaut și distant uneori, dar) adecvat, încercând o reactualizare a principiilor estetice, care ar permite interpretului și creatorului să continue să vadă frumosul/ arta și să aibă un instrumentar adecvat pentru a îndrăzni să vorbească în cunoștință de cauză despre realitatea pe care o trăim, o scriem și o citim.

7.

Literatura din Basarabia se dezvoltă activ, anunță despre sine destul de concludent și se afirmă ca o direcție artistică destul de bine conturată în cadrul literaturii române. Vreau să văd doar un viitor prosper pentru ceea ce se scrie în Basarabia, să știu că critica și creația se bucură de un spațiu încurajator, favorabil (pe cât se poate) și de o perspectivă – motivația veritabilă pentru cei care au îndrăznit a păși pe acest teren nisipos.

[Vatra, nr. 3-4/2023, pp. 62-71]