Iulian Fruntașu nu este un poet prea cunoscut de cititorul basarabean, cu atât mai puțin unul răsfățat de critică. Știam că a debutat cu o oarecare gâlceavă. Poezia Țara mea, publicată în revista Vatra, în 1997, a produs unele reacții de scandal, pe de o parte imprecațiile vitriolate ale unor cititori mai conservatori (mulți dintre ei  patrioți  de meserie) și, pe de alta, entuziasmul rebelilor din tânără generație, puși pe jubilat la orice înjurătură. Analizată cu detașare, poezia în cauză nu este mai mult decât un exercițiu de frondă socială în vogă pe atunci. Mai exact, o replică descheiată la demagogia patriotardă, cu care o serie de scriitori au făcut carieră, punând pe răni care trebuiau tratate cu seriozitate o crustă festivistă. Dar mai curând, poate, s-ar cuveni văzut în textul respectiv un gest de revoltă la situația dezolantă a Republicii Moldova, țară (ori tzară?) incapabilă să-și asume demnitatea unei existențe decente: „stai la răscruce așteptând în van/ să vină cineva să te f***” e o declarație care nici nu mai lasă loc de comentarii. Dincolo de această miză nu are rost să căutăm în poezia buclucașă rostuiri literare. Acestea le găsim altundeva. În cărțile de poezie ale lui Iulian Fruntaşu, mai cu seamă în antologia Să fi fost totul o mare păcăleală?, apărută în 2016 la Editura Cartier. Citește în continuare →