În Mare nostrum1, ultimul volum de poeme semnat de Romulus Bucur, tonalitățile iau o turnură irenică, mottoul volumului fiind un vers din Cimitirul marin: „Et quelle paix semble se concevoir / Și ce pace pare a se zămisli!” (Paul Valéry). Desigur, cunoscute fiind resursele ironice, parodice și uneori chiar cinice ale lui Romulus Bucur, aproape fără excepție dublate de umorul de calitate, tendința este aceea de a-l suspiciona pe poet (tot) de strategii agonice, tranșări ale idealismului și sentimentalismelor fără nicio milă. Să ne amintim numai de câteva versuri din penultimul volum de poezii, despre prieteni și singurătate (2020): „problema ta e că-ți dai / prea multă importanță / dacă bunică-ta și maică-ta / ar fi fost ucise în timpul / războiului & aruncate / în groapa comună ne-ai / fi scutit de lamentații de / depresiile unui tip fără de care lumea ar fi fost / în cel mai rău caz / la fel și dacă mă asculți pe mine / mai bine ascunde-te în colțul tău / ca o jucărie abandonată de / un copil plictisit plânge-ți / de milă sau și mai bine / fă economie de efort mimează / detașarea non-atașamentul / și alte chestii de soiul ăsta / că se poartă” (p. 16). Regăsim și în Mare nostrum aceeași adresare la persoana a doua, precum și o (auto)dedicație: „lui romulus bucur cel din vremea când a aflat cât cântărește cu adevărat cerneala pe hârtie: totul. sau nimic”. Această (auto)dedicație / explicitare nu vine, sub nicio formă, ca o surpriză. Surprinde, în schimb, asocierea „hiperrealistului” „calculat”2 romulus bucur cu onirismul.
În rândurile scrise în grabă pentru un cititor mai puțin grăbit, o introducere în structura, intențiile și tehnicalitățile volumului, pe care le devoalează cu generozitatea-i cunoscută prin care și-a răsfățat cititorii3 cu tot felul de ocheade după cortină, Romulus Bucur ne mărturisește că a visat o voce care i-a dictat poemul chipuri de flacără, caier de praf, poem (re)cunoscut prin care alege să-și deschidă volumul. Aflăm, de asemenea, că avem în față poeme care sunt „rescrieri, reluări tematice și imagistice”, în timp ce modelul revendicat & asumat este Florin Mugur.
Având în minte natura dialogală și transferurile de semnificație / stil ale poemelor lui Romulus Bucur în raport cu modelele sale americane, am numit – în altă parte4 – metoda de construcție a poetului optzecist egotism simbiotic – o tendință de a vorbi despre sine prin mijloacele altora. În acest ultim volum, deși nu lipsesc nici referințele livrești (de exemplu motto-urile au rol precis, deschizând o linie interpretativă și oferind o cheie de lectură atât în sensul dezvoltărilor ulterioare, cât și în cel al adeziunilor și identificărilor), nici cele ale culturii pop (Born to be Wild – Steppenwolf ș.a.), Romulus Bucur nu mai apelează la mijloacele / poemele altora, ci practică un soi de autofagie. Cartea este dedicată lui romulus bucur, de către romulus bucur (de azi), care îi scrie lui romulus bucur („cel din vremea când a aflat cât cântărește cerneala pe hârtie”) despre romi cel de ieri, de azi și de mâine. Apare și aici dedublarea vocilor cu care Romulus Bucur ne-a obișnuit, nu fără (auto)ironie: „Poate ar trebui să te cântărești / după ce scrii câte un poem” ( p. 63) sau, și mai simpatic, un soi de ping-pong al adresărilor și, în același timp, o descentrare a perspectivelor temporale: „într-o dimineață de august 1968 / nu mai ții minte data dar poți să verifici / ai făcut-o 21 august / te-a trezit difuzorul cu știrea că trupele / tratatului de la varșovia au invadat cehoslovacia / n-ai înțeles mai multe lucruri: / cu câteva zile înainte văzuseși / la televizor vizita lui ceaușescu / la praga / apoi dacă era televizor în casă / de ce nu era și radio / ți-ai explicat tu cumva mai târziu: / în timpul rebeliunii legionare / tata mare ca șef de post / confiscase o căruță de aparate / de radio din ceea ce în termeni / militari actuali s-ar numi / zona lui de responsabilitate / și o fi tras concluzia că radioul / e un obiect periculos” (p. 47).
Poemele rezultate în volum din rescrieri / reinventări, venind de la un maestru al simbiozei și al hipertextualității, reușesc să funcționeze autonom, oferind un material poetic de un „dinamism absolut”, plin de vitalitate5 (Octavian Soviany) atât pentru cititorul care, având experiența unor lecturi anterioare, va avea acces nu doar la tot felul de subtilități intertextuale și straturi succesive de semnificație, ci și la o evoluție a perspectivei, cât și pentru cititorul nefamiliarizat cu opera și poemele-sursă ale poetului. În stilul caracteristic, un poem poartă titlul cafele. vieți paralele, la care se adaugă următoarea notă de subsol: „ești conștient că ai mai folosit titlul, dar de ce nu ai recicla?” (p.70).
Ca notă generală, pe lângă transcenderea granițelor temporale și chiar spațiale, este prezentă și încercarea de a le șterge pe cele dintre imaginație, realitate (transcriere scripturală sau nu) și livresc, iar reinventarea și rescrierea vizează mai mult decât simple tehnici literare: „cafea și raki / amestecul perfect stai / pe terasă / singur sau cu cineva drag / nu contează / dacă în realitate / în memorie / în imaginație / nu contează că / ți se așază la masă / fără să-ți ceară cu adevărat voie / te abordează familiar e patronul / unui mic vas de pescuit e zorba ulise / nu contează e vesel familiar / ai mai spus-o repetiția însă intră în rețetă / din când în când e brusc gânditor / îți aduce / aminte de tata mare povestește / înțelegi pe sfert / îți imaginezi restul / devii brusc gânditor îți dorești / să uiți totul să reinventezi totul / să te ridici încet și direct / la cer de pe scaun sau / să / te cufunzi în fundul mării” (p. 72).
În există, dinamica dintre procesualitate și miza existențială a poemelor lui Romulus Bucur este și mai evident expusă: „citezi repetat reiei imagini poeme / trei versuri singure, acestea / de-un deceniu / cum trec dintr-un poem al meu în altul / și nu-și pot găsi / locul / nicăieri6 / încerci să exorcizezi un trecut / care ți s-a cocoțat pe umeri / îți strânge gâtul / între genunchi” (p. 62).
Volumul care face obiectul acestor exorcizări ale trecutului este împărțit în patru secțiuni: începutul, veriga lipsă, cafele (& alte obiceiuri rele), sfârșitul. Având în față această segmentare, nu putem să nu ne gândim la versul: „o viață măsurată în borcane de nes” și sursa lui „I have measured out my life with coffee spoons” (T.S. Eliot)7. Cele două poeme din începutul (chipuri de flacără, caier de praf și Adio. La Axiopolis) „generează”, de fapt, celelalte părți care vin ca împlinire a unei dorințe, o revedere cu „chipuri de flacără / ale celor dragi nemaivăzuți / de multă vreme (…) – ți-ai dorit-o / încă din copilărie – și să bați / la ușa bunicilor cât sunt încă / în viață …” (p. 11), o revedere și reconectare cu cei ce „Ca niște lumânări în ceață tremurând / bunicii strămoșii încet toți dispar / ar trebui ceva să rimeze amar sau barbar…” (p.15) în vederea împăcării cu propria-i (viitoare) dispariție. O întoarcere la origine(i). Multe dintre poemele din acest volum sunt rememorări, recuperări ale copilăriei / tinereții și ale relației (mai ales) cu figurile paterne din familie, deși nu lipsesc nici mama și mama-mare. Imaginarul este, însă, dominat de prezența lui tata mare. Romulus Bucur întreprinde un periplu într-un trecut care ia forma „prezentului etern” (p. 81), stimulat de anumite „alimente magice”, precum brânza cu roșii sau cafeaua (care „te leagă pe patruzeci de ani” (p. 75) fără lamentări, mistificări sau sentimentalisme, ci, mai degrabă, într-un mod surprinzător, melancolia este dublată de tandrețe: „la ghereta unde tata mare avea / un soi de slujbă / de paznic mergeai cu el / și cu mircea / jucați cărți rupeați câte o nuia / dintr-o tufă vă duelați pe câmp / într-o parte un braț al dunării / unde stăteau navele la iernat / în cealaltă un deal cenușiu / în fața lui vechea fabrică de ciment / din toate astea ai rămas tu să spui povestea” (p. 44).
Dacă în partea a treia a volumului atmosfera este una estivală, de dulci reverii, chiar de vacanță pe malurile Mediteranei, ultima secvență este una gravă, a bilanțurilor, una în care are loc acceptarea și împăcarea cu perspectiva pierderii (a persoanelor dragi, a copilăriei, a idealismului, a încrederii în puterea expiatoare și în eternitatea literaturii): „nu știi / să pierzi / oricum suporți tare greu asta / afișezi un zâmbet de conveniență / unii te cred stoic de fapt tu / cauți un colțișor unde / să te ascunzi / să plângi / să înjuri / să scrii / conform stereotipului care asociază / creativitatea cu trauma / o știi nu știi / nimic / în afară de a folosi / în exces cuvântul știi / tragi o linie între știi / ce crezi / că știi / pasul dintre / înțeleg și accept înseamnă / mai mult decât / a merge pe jos / până la alfa centauri …” (p. 111).
După rememorările și rescrierile trecutului, reconcilierile cu alții și cu propria persoană, metabolizarea pierderii vine cu realizarea că „e momentul zici / să începi să înveți / sublima artă / a uitării care / (ca orice artă) / nu se lasă aleasă te alege ea / te scufunzi în liniște încet / într-o apă vâscoasă tulbure…” (p. 102).
Prin Mare nostrum, departe de a-și uza formula poetică, Romulus Bucur demonstrează, încă o dată, că – vorba lui Soviany – este un clasic al optzecismului, de o forță, gingășie, actualitate și relevanță extraordinare.
________________________
1 Romulus Bucur, Mare nostrum, Tracus Arte, 2022, București.
2 Cosmin Ciotloș, https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/carte/dupa-patruzeci-de-ani-2255880.html.
3 Începând cu studiul Opus Caementicium (Ed. Universității Transilvania din Brașov, 2015), dar și cu alte articole / comunicări pe la conferințe.
4 Senida Poenariu, Reveriile Vestului. Lecturi americane în poezia optzecistă, Ed. Universității Transilvania din Brașov, 2022, Brașov, p. 182.
5 (https: / / http://www.observatorcultural.ro / articol / un-clasic-al-optzecismului / print / ).
6 Versurile sunt însoțite de următoarea notă de subsol: „Florin Mugur, din care ai mai citat, ca moto, în repetate rânduri”.
7 Romulus Bucur, Opus Caementicium, op. cit., p.15.
[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 29-31]
revistavatra.org 
Romulus Bucur este un exemplu perfect de poet optzecist care demonstrează că estetica ultimă a predecembrismului nu și-a epuizat toate virtualitățile. Din cauza insurgenței sistematice a douămiiștilor și a postdouămiiștilor, ar părea, unui observator superficial, că poezia optzecistă și-a încheiat socotelile cu istoria literară, fiind definitiv arondată postmodernismului. Iată însă că, măcar prin unii dintre cei activi în zona poetică, autorii avându-și epicentrul în Cenaclul de luni continuă să publice poezie, să însemne ceva distinct în noua lume simbolică, în definirea căreia digitalul este inovația despre care nici Mușina, nici Stratan, nici Coșovei nu intuiau că va deveni încă mai importantă ca viața.