Pentru consumatorii de cultură din Tg. Mureș, numele lui Andrei Vornicu nu e necunoscut sau anonim, ci e unul din ce în ce mai vizibil și prezent, mai întâi prin activitatea sa jurnalistică,  de cronicar teatral sau de film, din cadrul unor cotidiene locale, dar și de pe platforme online sau din reviste literare de aici sau din țară, prin activitatea de coordonator, alături de Valentin  Covaciu, al proiectului ”Scriitori la școală”, prin cea de PR al Teatrului Național din Tg. Mureș. Deși a cochetat cu poezia de mult timp, publicând un prim grupaj liric încă din timpul liceului, scurtmetrajele apărute în 2022, la Editura Charmides, pot fi considerate adevăratul său debut în volum.

Poeme mature, scrise cu mână sigură, capabile să capteze peisaje interioare deseori devastate, deci traumatice, păstrate intacte în memoria afectivă a autorului lor, și care, privite în ansamblu, alcătuiesc o autobiografie lirică,  acestea se propun ca puncte de intensitate sporită, care sparg monotonia existenței cotidiene și o deschid spre alte dimensiuni. Viața îi apare ca un adversar pus pe farse, care îți oferă dușuri reci cam prea des, având cu certitudine farmecul și fascinația ei, ba chiar și o dispoziție ludică, dar aceasta cunoaște răsturnări terifiante de situație. Volumul este atent construit, cu o minuție de artizan, fiecare poem e la locul locul lui, întregul fiind compus din piese ce se îmbină firesc una în alta, asemenea unui puzzle. Imaginea finală este una a ciocnirilor repetate, începând din copilărie, cu viața sau Viața, cum o ortografiază deseori Andrei Vornicu, tocmai potențialul exploziv al fiecărei experiențe fiind cel care-i ordonează și dictează selecția.

Procesul anamnetic nu funcționează decât pe palierul angoaselor și al vulnerabilităților, iar prima angoasă este cea din poemul de deschidere, poate cel mai kafkian din întreg volumul, în care identitatea se vede pulverizată treptat de o societate excesiv de birocratizată, pentru care, dacă nu-ți poți dovedi existența prin documente, nu exiști. Personajului acestui poem cu pretext narativ, plasat pe un fundal realist, i se întâmplă o anomalie: nu se trezește gândac, ca în Metamorfoza, nici acuzat și urmărit, fără a-și cunoaște vreodată culpa, ca în Procesul, ci incapabil să-și probeze existența prin acte doveditoare, căci acestea îi dispar fără urmă, începând cu certificatul de naștere. Dar ce  este și mai bizar vine din lipsa oricărei evidențe a existenței sale când merge la primărie să solicite o copie: Femeia, iritată, a repetat toate procedurile degeaba / fiindcă nașterea lui nu era consemnată nicăieri / venirea sa pe lume părea o înscenare bine pusă la punct / sau o farsă de nepătruns și totuși / în ciuda evidențelor care indicau contrariul / El exista, era acolo (…) (pp. 7-8) Toți funcționarii, fără excepție, neagă că ar exista în bazele lor de date, iar dispariția buletinului, a contului bancar, faptul că nici iubita, nici colegii, nici vecinii nu-l mai recunosc, că nu-și mai găsește conturile pe rețelele de socializare, diplomele de studii, calificările, fotografiile tipărite sau digitale, îl fac să se îndoiască de propria existență în lume. Încălecând pe un cal de jucărie, ce se dovedește a fi un animal psihopomp, o călăuză spre lumea de dincolo, tânărul ”își simte corpul descompunându-se-n cuvinte” și astfel, dematerializat, se pierde printre stele. Desprins parcă dintr-un scenariu de coșmar, acest poem barochizant prin avalanșa de obiecte ce se înghesuie pe partitura lui, tehnică la care va recurge și în alte poeme, aruncă o mare umbră de îndoială asupra consistenței propriei existențe. Ultimul poem al volumului, construit ca o replică simetrică și contrastivă a primului, recurge la scenariul opus, dar tot atât de coșmaresc: o proliferare identitară excesivă, până în punctul în care toți rezidenții planetei vor deveni varietăți de Andrei Vornicu: În cele din urmă / ar putea mișuna / întreaga planetă de / Andrei Vornicu / îmbătați de armonie / coerență și / o doză de mister (…) (p. 81)

Între aceste două borne excesive, o implozie și o explozie, se consumă, totuși, o existență care nu e nici mai bună, nici mai rea, nici mai excentrică decât a altora, doar reacția sa la diferite vârste e cea care face diferența de intensități. Mici drame din copilărie – copilul-hoț care-i fură hipopotamul primit de la tată, pe la trei ani, petarda care-i explodează accidental în mână, pe la 6 ani, tăierea porcului înainte de Crăciun, în spatele blocului în anii ’90 și grohăielile îngrozitoare ale animalului în agonie, moartea unei găini, care se aruncă accidental sub roțile mașinii conduse de tată – îi trec prin fața ochilor, dar reacția maturului e diferită de cea a copilului sensibil și fragil de odinioară. Peste emoția brută, intensă – durere, frustrare, oroare, furie – se suprapune autoironia adultului călit, care nu se mai ia atât de în serios, nu se mai lasă copleșit de evenimente și le face față în felul său, recurgând la o echilibristică riscantă pe sfoara subțire dintre normalitate și alienare. În poeme precum Lumina de la capătul poemului, Celălalt chip, Cât pe ce, coarda crizei existențiale e atât de întinsă, încât nu mai lipsește decât foarte puțin până la ruperea ei și căderea definitivă în hăul disperării. Poetul știe bine teoria proceselor biochimice responsabile de starea noastră de fericire sau nefericire, enumeră cu voluptate termeni din neuroștiințe sau psihoterapie: oxitocină, dopamină, endorfine, serotonină, rețele neuronale, tipare de gândire defecte, anxiolitice și antinevralgice, dar tot detașarea autoironică, atât în viață, cât și în scris, rămâne plasa de salvare.  În Tinitus, după ce rememorează primul și ultimul său succes financiar, obținut prin vânzarea petardelor primite de la tată, vecinilor, ultima explodându-i accidental în mână, înțelege că o carieră de antreprenor nu i se potrivește. Mutat în interior, tinitusul existențial e semnul unei acumulări de energii care ar putea erupe la un moment dat, doar autoironia îmblânzind aceste impulsuri violente: Chiar dacă uneori simt impulsul de-a lansa rachete și / de-a proiecta grenade în stânga și-n dreapta  / sper în continuare că banii sunt pe drum, că / vor ajunge-n cele din urmă la mine ca / Revelionul ăla din urmă cu 20 de ani (…) (p.41)                                                                                                    

Poet atent și la mediul social, nu doar la tectonicile interioare, Andrei Vornicu e perfect conștient de contingentul sordid, instabil și descurajant al României postdecembriste, pentru care a fi artist echivalează cu ratarea, iar eticheta, odată pusă, tinde să devină destin. Tușe discrete, dar tăioase amintesc, în răstimpuri, de acest fundal cenușiu: ba se vorbește de un întuneric adânc ca ”noaptea de 22 decembrie” (Capăt de linie), ba se meditează asupra prosperității care ”aparține celor cu / multă credință și tot atâta tupeu” (Tinitus) sau se amintește ironic de ”minunata viață de / muritor în România neo-comunistă” (Tinitus) sau de uniformizarea grotescă a existențelor, într-o societate de consum, dusă până la anularea expresivității chipului (Față de mască).

Marea provocare a adultului rămâne înțelegerea iubirii, jocul cel mai complicat și mai imprevizibil dintre toate, dar cu miza existențială cea mai mare.  Scurtmetrajele copilăriei sunt întrerupte de contrapuncturi erotice, neocolite nici ele de fluidul discret al nesiguranței și fricii de eșec. Uneori chimia nu se produce (Poate data viitoare), alteori o mică ezitare anulează posibilitatea  intimității (Între ploi), deseori iubita e absentă, iar erotismul din camera alăturată devine contaminant (Cântecul girafei) sau nevoia comunicării cu ea sparge toate convențiile și legile fizicii și atunci miracolul se produce în sfârșit. Penultimul poem, un extraordinar imn al dragostei în vremea pandemiei, ca undă emisă de inimă, care străbate, cu viteza luminii, dacă nu cumva chiar ea e lumina, toate mediile posibile pentru a plana deasupra bătăii de inimă a iubitei, e de o intensitate erotică explozivă. Nu știu cine, la lecura poemului, nu ar simți frisonul erotic, loalaltă cu al iubitei: Bătaia mea de inimă planează preț de / câteva bătăi de inimă deasupra bătăii tale / apoi se lasă-n ea și bat deodată și / tu încremenești cu piaptănul în păr / cu mâna strângând ușor mânerul de plastic / scânteia aurie îți scapără în ochi și / printre buzele încă-ntredeschise evadează / un oftat prelung și vaporos / în aerul tău dens / de reverie / de vară și / de libertate (Semn de viață, p.77). O restitutio in integrum a vulnerabilității masculine, într-un volum de mare clasă și de neratat.

_________

*Andrei Vornicu, scurtmetraje, Editura Charmides, 2022, p. 82

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 33-34]