Un melting pot e sintagma care definește cel mai bine debutul lui Bogdan-Alexandru Petcu din transcender (Charmides, 2022), un debut în care inteligența spumoasă, dublată de o privire incisivă, camuflează un umanist discret, aproape sub acoperire. Asta pentru că textele lui preferă aproape în mod exclusiv anularea amănuntului personal în favoarea notației cultural-științifice; anulat e, de fapt, impropriu spus, pentru că, se va vedea ceva mai încolo, e vorba aici de o politică conceptelor care până la urmă lucrează împotriva proiectului pe care și-l propune poetul și ajunge să obțină tocmai contrariul.

Revenind la miza asta de obscurizare a poemelor de care aminteam mai sus, care se face printr-o arhitectură ce merge mai degrabă într-o zonă austeră, de economie aproape totală a sentimentului, avea dreptate Bogdan Crețu atunci când spunea în „Observator cultural” că „De cele mai multe ori, trăirea este conceptualizată și transmisă în forme aparent reci, revizuite afectiv și mai ales retoric.” Așa se întâmplă cam peste tot în volum și nu de puține ori, poetul însuși își face apologia asta a sensibilității sale (aparent) epurate de confesiv, și o face cu multă autoironie și cu precizie: „Viața mea e o referință/ la conceptul de viață”, No Big Tragedies vs. „Sufletul meu,/ ca un pirat somalez cu o sensibilitate aparte,/ se ascunde în lanurile de cojones și/ caută să îmi sugereze că sunt aproape.”, Subliminal. Aici se poate vedea, deja, una din caracteristicile esențiale ale debutului ăstuia, și anume o luciditate aproape cronică prin care poetul își filtrează viziunile sale cu ricoșeu postuman („[…] Sunt rău pentru că văd,/ sunt rău că nu empatizez, sunt rău că/ o ard biografist, dar ies (pe unde văd locuri/ libere) din text […]”, Realități netede, neporoase). Cu atât mai importantă e ea pentru psihologia poetului cu cât ține și de o dexteritate a limbajului care animă peste tot placheta și care e „organizată” de către poet ca o sfidare la convenții de tot soiul.

Nu-i nimic nou pentru un debut să facă asta, dar „execuțiile” de aici lasă impresia că nu prea e loc de ezitări în poezia transcenderului, că ea ochește la ținte precise și că toată „coregrafia” asta anti-biografică, profund imersată în jocuri ideatice care îi maschează foarte bine punctele de sensibilitate, e, de fapt, o formă de protest. Se citește în câteva locuri în volum, dar poate cel mai bine în Corpuri și corpusculi, un text care deconstruiește gradual toată fațeta polizat-tehnică a volumului: „Trebuie să învăț să vorbesc,/ să deschid gura ca și cum aș vrea să respir./ Mulți corpusculi cu adaptabilitate lentă și/ multe cuvinte fără referințe concrete. Sunt tânăr,/ sănătos, poate asimptomatic. Voi fi cândva judecat/ pentru tot: pentru că-mi vine greu să păstrez/ distanțele sociale și să nu împrăștii salivă./ De câteva zile mă uit la actele mele și stau/ să le cântăresc, inventez unități de măsură/ în acord cu noile ideologii.// Mitologii personale în care nici dracu nu crede.// Întrerupe-mă!// Îmi place să văd teritoriul de-aproape,/ stepa și soarele rânced deasupra stânjeneilor./ Întrerupe-mă!/ Că tânjesc, deci obiectific prin sentiment,/ dar mi s-a spus că trebuie să tânjesc. De-asta,/ ca subiect doritor, îmi îngrop sentimentele în sfere mici/ de bălegar. O să eclozeze cândva și nu o să știu/ că mai sunt ale mele.// Întrerupe-mă!/ Că nu îmi place să mă simt vulnerabil./ Girafa e o speranță, zebra – realitate,/ cel puțin sub cerul meu de semne. Și vreau/ o girafă, explozii sexuale, incisivi dezvoltați,/ graminee să rod.// Tac./ Merg prin viață. Tac./ Mă gândesc la chestii și să nu crezi că/ asta mă face o ființă profundă.// Întrerupe-mă! Că iubesc cezura,/ de-asta multe pleacă din mine și nu se întoarce/ nimic. Nu mă pot apăra, nu mă poți apăra./ Aș vrea să plouă și să adorm.” E o atitudine profund manifestă aici, prin care poemele se iau la trântă cu opoziția, indiferent de ce înseamnă ea (că-i Sistemul, în general, felul în care merge lumea, adică, sau, mai interesant, propriile limite & neputințe, de care poetul e foarte conștient). Cred că ăsta e un gest fundamental pentru poezia asta, care funcționează destul de mult într-un regim de frondă, de provocare a reacției, ca un semn al exclamării ce atrage atenția asupra derapajelor atât personale, cât și sociale, mai ales că țin de o componentă destul de semnificativă a poemelor – aceea a dinamitării convențiilor de azi, înțelese în sens larg.

Pentru un astfel de obiectiv înalt, soluția poemelor lui Bogdan-Alexandru Petcu e aceea a stilizării Istoriei, prin prizarea unui discurs science în care e loc de multă creativitate a demitizării, pe lângă o consistență cerebrală evidentă. Poetul discută despre glaciațiune, istoria ADN-ului și epoca Edo și pandemie, între altele, cu aerul unui observator detașat și vag amuzat, în același timp (un „savant postbeatnic pe metamfetamină”, cum îl numește Ștefan Manasia pe coperta a IV-a) și cu o forță detractoare în general îndreptată spre orice formă de absolutism, până într-acolo de specializată încât frizează chiar și ierarhiile literare la un moment dat (Breadʼs Poets Society), nu doar pe cele (post)umane. E o linie a marginalității cultivată cu interes peste tot în volum, în orice caz, și, mai mult decât atât, o încercare de autodepreciere cu scopul de a puncta glisadele necontrolate din jur, dar care sfârșește prin a le traduce tocmai pe cele personale, în mici momente de vagă confesiune (extrem de fină, nu-și permite altfel poetul), pe care versurile o traduc destul de bine, dacă nu chiar perfect lizibil, cum se întâmplă în Cel care privește: „Tributar ca un râu neînsemnat,/ mă strecor printre oameni și lucruri./ Prefer non-umanul.// Am crescut printre obiecte/ cărora nu le prindeam sensul ori definiția./ Erau multe lucruri și tot atâtea suflete/ chinuite în jur. Într-un sat mic/ din care au plecat rând pe rând/ toți prietenii de atunci.// Acum încerc să fiu blând,/ dar nu știu cu cine. Îmi place mult/ ceața din Tărărași. Anulează tot ce e/ diafan, respectiv transparent.// Rămân doar ochiul celui care privește/ și soarele undeva.”. Așa încât îmi pare că toată încercarea asta a lui Bogdan-Alexandru Petcu de a se delimita de orice intenție prea intimă pentru a se dedica exercițiilor lui de observație witty (multe referințe culturale aici) e, până la urmă, o tentativă de deținere a controlului, mai ales pe fondul alienant al viziunilor transcenderului.

În orice caz, o consemnare metodică a ei și-o biografie postepidermică ce rezultă de aici, pe care poetul o scrie cu multă pricepere și cu o decență umană, în ciuda proiectului său trans-, dedat unor strategeme ceva mai rafinate, de deghizaj emoțional.

___________________

* Bogdan-Alexandru Petcu, transcender, Editura Charmides, Bistrița, 2022

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 38-39]