Odată cu debuturile Roxanei Cotruș, Gabrielei Feceoru, Hristinei Doroftei și al enigmaticei Marion Bold, se poate vorbi de conturarea unei generații poetice târgumureșene tinere, una deja bine integrată în direcțiile noi din ansamblul românesc, stimulată fiind din plin de instituțiile literare cu relevanță națională Al. Cistelecan și „Vatra”. Acestor poete li se adaugă Flavia Adam și o putem observa venind promițător din urmă pe Georgiana Olaru. Nominalizările la premii importante din țară, prezența la cele mai relevante festivaluri și întruniri ale creatorilor români, precum și publicarea textelor în reviste prestigioase sau la edituri selective confirmă ideea închegării unui grup târgumureșean polifonic, unul până acum feminin, după cum se vede. La Târgu Mureș putem deci vorbi de existența unei „generații” în care poetele s-ar putea plânge în primul rând de lipsa „concurenței” masculine, nicidecum de faptul că poeții le-ar putea eclipsa injust ori le-ar putea confisca pe nedrept laurii. În acest context, local, îi revine lui Andrei Vornicu rolul de poet printre poete, căci prin volumul Scurtmetraje^* el se adaugă grupului mureșean care revendică locuri bine situate printre poeții tineri din ansamblul național.

De suflul generației e legată poezia lui Andrei Vornicu prin mai multe elemente. Unul dintre ele este inserția de realism biografic. Un biografism ce pare, pe de o parte, rememorare de experiențe cărora le poate fi recunoscut un grad mare, până la deplinătate, de autenticitate în poezii cum sunt Zăpada roșie de altădată, Tinitus, Toy Story Remix sau Alegere („Nu m-am priceput niciodată să fac bani, deși/ am încercat încă de mic// Când aveam vreo 10 ani/ la finele sordizilor și sălbaticilor/ ani ʼ90 ai României neo-comuniste/ în preajma Anului Nou se vindeau la discreție/ tuturor celor interesați o gamă de petarde/ rachete și artificii cu care în prezent/ s-ar putea umfla-n pene Vladimir și Kim și/ toți cei care au aspirații de-a detona/ la un moment dat planeta asta nenorocită// deși nu era deloc un fan al articolelor pirotehnice/ Tata mi-a adus dintr-o deplasare la București/ o plasă plină cu produse la care nici nu visai/ în micul nostru oraș transilvănean// În cele câteva zile premergătoare Anului Nou/ aproape întreg arsenalul care făcea/ spațiile claustrofobice dintre blocuri să bubuie/ s-a dat de la sine cunoștințelor de pe strada mea// Pe măsură ce Revelionul își semnala apropierea/ printr-o serie tot mai feroce de/ bubuituri, explozii luminoase și pocnete/ teancul de bancnote și mărunțișul de pe raftul/ din camera mea creștea exponențial, iar/ neașteptata și efemera prosperitate/ pe care-o trăiam pentru prima oară în viață/ la finele unui deceniu care mi-a lăsat familia/ pe drumuri și ne-a trimis într-o serie de chirii provizorii/ m-a scos din amorțeală și mi-a dat frâu liber/ la visat, la sperat și la proiectat cu ochii deschiși/ idealuri care se înălțau cu mult deasupra/ rachetelor chinezești care explodau pe cerul/ anemic și poros de iarnă” […] – Tinitus). E vorba aici de creații de expunere și deopotrivă de investigare a traumelor care transformă însăși viața celui care se exprimă în purgatoriu. Pe de altă parte, biografismul e mai susceptibil de grefe imaginative în scenariile erotice din creații ca Poate data viitoare ori Între ploi. Pe alocuri, imaginația se dezlănțuie până la întrezăriri suprarealiste, după cum se vede în următoarea secvență preluată din Capăt de linie: „Abia atunci se ațintesc și ochii lui/ spre mine, în timp ce/ stângul pare a-și disipa culoarea/ între două clipiri ca/ bătăile de aripi ale unui fluture care-și dă duhul/ ochiul drept nu e acolo/ în locul lui e-o gaură largă/ adâncă precum o traumă și/ întunecată ca noaptea de 22 decembrie// Gaura aia se tot lărgește/ o secundă și-a înghițit o parte din nas/ încă o secundă și-a înghițit ochiul/ o altă secundă și-a înghițit capul/ apoi geamul zgâriat/ lumina mâzgoasă și felinarele de-afară/ a înghițit garnitura de tramvai/ a înghițit hurducăielile/ călătorii din față/ vatmanul și panoul de comandă/ a înghițit șinele și firele de înaltă tensiune/ a înghițit stâlpii, trotuarul/ șoseaua și blocurile/ a înghițit întreaga lumină/ a tuturor farurilor, neoanelor/ reclamelor luminoase de la magazine/ mall-urile și LED-urile mașinilor tunate/ a înghițit biblioteci, terase, patinoare/ pușcării scaune electrice/ saloane de masaj și reiki/ a înghițit și Burj Khalifa/ Atlanticul, Cercul Polar și/bezna cosmică// Am rămas doar eu în întuneric și/ nu știam ce-ar trebui să fac”. Astfel de „fulguranțe imaginative” le consideră Al. Cistelecan, pe coperta a patra, „un manifest subversiv și clandestin al sensibilității împotriva notațiilor premeditat minimaliste”. Le văd însă nu neapărat involuntare („clandestine”), ci doar ivite și asumate din impulsul cuprinderii emoției cât mai aproape de complet în discurs, devreme ce tot sensibilitatea e încapsulată și în cele mai realiste și minimaliste pasaje narative, după cum se vede în unul din Zăpada roșie de altădată și în destule altele: „Când eram copil, în prag de Crăciun/ porcii erau tăiați în spatele blocului/ am stat în mai multe blocuri, dar peste tot/ povestea era aceeași/ dintr-o dată, un urlet prelung îmi sfredelea timpanele și/răsuna și răsuna și răsuna/ în varii modulații, în varii intensități și înălțimi/ minute în șir/ minute ca niște ore/ foarte lungi și/ îmi apăsam urechile cu palmele/ până îmi albeau încheieturile/ degeaba, fiindcă/ urletele răsunau și persistau oricum”. Seva traumatică detectabilă în pasajul realist-minimalist anterior alimentează, în grade diferite, toate poeziile din volum, constituind un alt element care îl leagă pe poet de bună parte din creatorii tineri ai momentului. Creația lui devine mărturie a ultragierii, a eșecurilor, spaimelor și, mai ales, a conștientizării neputinței de a exista fără suferință, a damnării. O suferință care, chiar dacă nevindecabilă prin poezie (cum constată Al. Cistelecan), pare, pe de altă parte ameliorabilă tocmai prin denunțarea inerțiilor mentalitare care, într-o anumită măsură, o întrețin. Prin aceasta mijește aderența față de militantismul politic al multor congeneri. Atâta doar că „militantismul” lui Andrei Vornicu e trecut prin filtrul scepticismului îndreptat împotriva propriei lucidități. Și e de-a dreptul fascinant acest paradox: cu cât mai mult scepticism față de propria luciditate, cu atât mai lucid și mai autoironic. Iar autoironia stârnită de constatarea propriilor fragilități și ezitări, surse de eșecuri erotice ori depresii, subminează, la rândul ei, același militantism. Elocvente în acest sens sunt mai ales poeziile Poate data viitoare și O stare de spirit .

Îl individualizează cel mai mult pe Andrei Vornicu construirea de scurtmetraje în versuri, reflex al formației sale teatrologice. Scenaristul și poetul lucrează mână în mână pentru a construi textul spectacol. Un demers artistic care, dacă nu anihilează suferința sau nu caută neapărat la capătul lui catharsisul, depune măcar mărturie despre confruntarea cu ea și, prin puterea de-a o mărturisi inserând registrul ludic în fondul tragic trăit intens, o ameliorează măcar, o face suportabilă.

Am încheiat lectura volumului cu regretul că, în ciuda prestigiului editurii, în volum au scăpat totuși neglijențe. Unele sunt doar mici incidente gramaticale, bunăoară „(…) iar/ în timp ce aceștia se dizolvă/ lichidul din seringi îl fac pe Respectiv/ din ce în ce mai concret”. Altele sunt prezente prin secvențe în care n-am găsit o noimă estetică situării aiurea ori lipsei virgulei în contexte în care e plasată și la locul ei, astfel încât să pot trata faptul ca licență poetică. Să zicem însă că n-am prins valul potrivit lecturii. Mi se pare însă o forțare prea mare plasarea în conștiința unui copil de 3 ani, într-un scenariu realist, termeni ca ireal, proiecții fantomatice, mitologie ori inocență, fie ei și narativizați, rememorați de vocea adultului: „Aveam trei ani și, la vârsta aia/ la care totul pare ireal, iar oamenii niște proiecții mai degrabă fantomatice/ am aflat că hipopotamii sunt ființe mitologice/ capabile să-ți înghită întreaga inocență”. Dincolo de ele, Scurtmetraje rămâne un volum remarcabil, în măsură să-l impună pe autor ca poet promițător.

___________________

^* Bistrița: Editura Charmides, 2022.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 36-38]