Studiile moderniste și corpusul modernist, astăzi, nu ar fi arătat la fel fără modelele de lectură furnizate de practicile pluridisciplinare din ultimii ani, care mobilizează studii culturale, (post)feministe, coloniale, sociologia sau antropologia, și fără ca, prin aceste practici, definirea modernității să nu parcurgă  trasee din perspectiva unor noi cartografii. Nu numai că o astfel de lectură a modernismului, la întretăierea dintre drumuri, e una care contemporaneizează și deci vitalizează un segment literar și artistic care părea clasicizat până la finalul secolului trecut, dar ne învață că fragmentele – textuale, materiale – din trecut pe care le privim astăzi sunt formele unei vieți ale cărei pulsații nu le-am perceput multă vreme.

Cartea lui Peter Adkins*, The Modernist Anthropocene: Nonhuman Life and Planetary Change in James Joyce, Virginia Woolf and Djuna Barnes, se înscrie în cadrele teoretice ale timpului nostru, în sensul în care privilegiează lectura modernității literare prin filtrul unei gândiri ecologice. Totodată, lucrarea reușește ceea ce studiile moderniste își propun deja de trei decade, și anume să intervină la nivelul unor obișnuințe critice, încetățenite în postbelicul occidental, arătând, așa cum afirma Stephen Ross la un moment dat, că putem căuta și identifica punctual (și) în modernitatea literară de acum o sută de ani ceea ce credem că n-am găsi decât astăzi. Dacă șarjăm înspre ideea unei lecturi etice, responsabile, care are în vedere și poziția socio-, dar poate mai ales geo-culturală a cercetătorului, și nu doar ecosistemul originar al obiectului de studiu, atunci afirmația lui Ross e cu atât mai justificată.

Citit în acord cu climatologia emergentă de la șarniera  dintre secolele al 19-lea și al 20-lea, Orlando (1928), de Virigina Woolf, nu ne vorbește, arată Adkins, despre un modernism psihologic, gândit ca evadare din social: până și ideea de a avea o cameră doar a ta (trimitere la eseul O cameră doar a ei/A Room of One’s Own, 1929, recent tradus în limba română), de altfel, „nu face pe cineva mai retras, ci, mai degrabă, oferă oportunitatea de a reflecta asupra realității mai mult decât umane în care trăim cu toții”. Nu ne vorbește, însă, nici despre modernism ca interfață a modernității socioculturale contemporane lui, ci despre un modernism polemic, gândit ca platformă dialogică, ca loc în care se negociază atât raportul literaturii cu lumea din afară, dar și modul în care lumea din afară își gândește și își fabrică cadre menite să închidă, să codeze realul. Pare scandalos astăzi, mai ales pentru galeria postmodernismului, care și-a pus toată nădejdea de legitimare în cercetarea unei categorii periodizante care astăzi se dovedește nesustenabilă, să spui că modernismul nu rămâne rece la lumea din afară și să arăți că reflexe ficționale care până nu demult erau fixate într-un canon postmodernist, încep, treptat, să se miște și să se deplaseze pe o axă temporală ea însăși tot mai elastică.

Orlando face parte dintr-o preocupare generațională, spune autorul, de a regândi ideile gata-primite despre climă și totodată de a pune variațiile climatice în legătură cu afectul și cu transformările care decurg de aici. Demersul se sprijină pe o metaforă cu multe continuări în teoria contemporană: aceea a unei psihologizări și estetizări a ceea ce se numește environment. Mediul înconjurător este în același timp un „aer de familie”; o atmosferă poate fi una de lucru, iar concordia poate fi numită un climat de înțelegere. Asistăm asltfel la o atmosferizare a socialului, dar și, convers, la o socializare/umanizare a atmosfericului. Lui Woolf ii revine, astfel, meritul, pe de-o parte, de a arăta,  cum „zidul de separație, ridicat la începutul modernității între istoriile naturale și cele umane, consolidat în secolul al 19-lea, nu mai este o opțiune viabilă” (Dipesh Chakrabarty, 2012), iar, pe de alta, de a blura granița dintre natură și cultură, în ciuda instituționalizării acesteia, de către știință mai ales, ca stindard al modernității, și de a arăta cum clima nu e doar un fenomen meteorologic, ci însăși materialul din care suntem (re)compuși. Orlando pune în discuție nu doar natura unui discurs despre mediu în acord cu literatura de secol 20, care caută să se distanțeze de aspirația romantică de a prezenta natura într-o „formă nemediată” – „Green in nature is one thing, green in literature another” −, dar pare că își modelează și transformă identitatea de gen – dinspre masculin înspre feminin – în relație cu „noul climat victorian”.

Cu alte cuvinte, o lectură a lui Orlando situată într-un contemporan asumat de către Peter Adkins ca factor gravitațional ne spune că nu e suficient doar să transferăm înspre modernism o practică de lectură pe care ne-am format-o și exersat-o în acord cu „teorificțiunile” care ne pot arunca în capcana unei lecturi unidirecționale a modernității – ca spațiu inceptiv al opoziției natură-cultură, în cazul de față – și care pot face deservicii unui modernism căruia i-am atribui astfel intenții și limitări pe care nu e  sigur că le-ar fi avut. Cum mai putem vorbi despre natură și despre cultură ca despre două drumuri paralele dacă un roman ca Orlando poate fi reluat astăzi ca literatură cli-fi (climate-fiction novel), tocmai pentru că ne vorbește în același timp despre climă ca despre o „materialitate contigentă”, prinsă în cuvânt și chestionată la fel cum, pe de altă parte, tot o astfel de materialitate se suprapune peste identitatea sexuală și de gen care ni se dezvăluie?

Capacitatea modernismului de a „perturba” o viziune despre lume luată drept etalon până la sfârșitul secolului al 19-lea e unul dintre motivele pentru care modernismul, astăzi, notează autorul, pe urmele lui Matthew Griffiths (2017), rămâne un punct de plecare nodal în retorica contemporană pe marginea schimbărilor produse în ultimii ani la nivel planetar. Astfel, Adkins demonstrează cum cerințele epocii în care trăim sunt în acord cu dimensiunea estetică, ontologică și, mai ales, etică a unor autori moderniști de prim rang ca Virgina Woolf, James Joyce și Djuna Barnes și cum aceștia pun primele baze a ceea ce se sugerează mai încolo sub numele de Antropocen. Antropocenul, înțeles nu numai ca „unitate de măsură geocronologică”, ci, mai degrabă, ca „prag cultural” care asumă forța agentului uman asupra schimbărilor planetare, are și el, la fel ca modernismul, de altfel, granițele mișcate. Modernist Anthropocene ne arată, în fond, că, dacă intenționăm să analizăm literatura modernistă în acord cu gândirea ecologică contemporană, Antropocenul  nu se intersectează istoric cu postmodernitatea și nu se așază  în descendența Holocenului, ci este intuit, printr-o creativitate lexicală care lucrează la confiniile imaginației estetice și cercetării științifice.

În fond, probabil această întoarcere spre sine a ființei care își chestionează propriul rol, identitatea, individuală și de grup, și totodată locul pe care-l ocupă alături și împreună cu alte animale sau/și cu nonumanul ține atât de Antropocen, cât și de modernitate. Cred că nu întâmplător interesul pe care James Joyce îl manifestă în Ulise pentru figura mitologică a lui Gea-Tellus (Gaia) poate fi plast astăzi într-un dialog cu tentativele de regândire a viului în Antropocen. Întâlnirea între Gaia lui James Lovelock, Gaia lui Bruno Latour și Gaia lui James Joyce, materializată în figura lui Molly, e posibilă astăzi nu neapărat pentru că moderniștii anticipează Antropocenul, după cum arată Peter Adkins, ci pentru că modernismul stabilește un raport de negociere cu o modernitate sistemică, care leagă, prin ficțiune, nu doar erele geologice, mitul cu realul profan, culturalul cu economicul, politicul cu tehnologia, dar și știința cu filosofia/psihologia. Dacă „ambiția realistă” a modernismului, așa cum notează Régis Salado (Modernité/Modernism, 2006), e de a elucida interiorul ființei, acest lucru are de-a face, în modernitatea de acum un secol, la fel ca și în cea de azi, de altfel, atât cu încercarea științei de a se oferi ca interfață între lumea naturală și cea umană și de a postula noi forme de adevăr pe care literatura le preia critic, cât și cu experimentele mai întâi din psihologie, apoi din psihanaliză, de radiografie a minții umane, experimente care sunt în primul rând lingvistice și pentru care literatura devine traducătorul privilegiat.

Astfel, dacă Djuna Barnes crede că discursul pe margineanaturii „naturalizeazăideile heterosexuale despre diferența sexuală”, aceasta construiește prin figura lui Wendell Ryder (1928) nu numai o sexualitate problematizantă, care amintește pe alocuri de Orlando (publicat în același an), dar arată și că „imaginația familială care reglează diferențele sexuale și imaginația ecologică care reglează relația omului cu lumea naturală sunt amestecate indisolubil”. Relaționalitatea aceasta, pusă în lumină de Antropocen și de discursul ecologic care-l însoțește, între ecosistemul familial și cel planetar, între modul în care microstructura familială influențează și e totodată influențată de macrostructura mundană, transpare, arată Adkins, în arborele genealogic al familiei Ryder (The Tree of Ryder), desenat de Djuna Barnes. Plasând la baza arborelui atât oamenii, cât și animalele, autoarea interoghează nu numai bariera dintre specii, dar și însăși ideea de genealogie. Conferind arborelui genealogic osatura unei diagrame evoluționiste, pe linia lui Darwin, Barnes propune „noi moduri de a reflecta asupra diferențelor sexuale, asupra structurilor familiale și asupra relației de rudenie dintre specii” și oferă, astfel, soluții pentru o regândire a lumii într-o rețea generativă a cărei dinamică pare să anticipeze buclele retroactive care alcătuiesc așa-zisul sistem planetar.

Țin să subliniez că marele merit al cărții lui Adkins nu e doar acela de a merge în inima canonului și de a arăta legăturile pe care o gândire ecologică le poate stabili astăzi, în mod direct, cu o estetică modernistă, ci și acela de a arăta un lucru mult mai subtil și adesea pierdut în vedere chiar și în (noile) studii moderniste: e vorba despre tendința moderniștilor de „a suspenda” opozițiile: între natură și cultură, între uman și nonuman, între masculin și feminin etc.

________________

* Peter Adkins, The Modernist Anthropocene. Nonhuman Life and Planetary Change in James Joyce, Virginia Woolf and Djuna Barnes, Edinburgh, Edinburgh University Press, 2022.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 39-40]