Andrei Pleşu – 75. Evocări, interpretări, portrete |

Argument

În acest an, criticul şi istoricul de artă, eseistul, filosoful, profesorul universitar Andrei Pleşu, una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti, împlineşte 75 de ani. Cărţile sale sunt mărturia unui parcurs exemplar, de la teoria şi istoria artei, la etică sau teologie. Reflecția asupra artei plastice (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), reflecţia etică (Minima moralia), examinarea temelor esenţiale ale religiei (Parabolele lui Iisus, Despre îngeri), interpretarea convulsiilor unei societăţi neaşezate (Chipuri şi măști ale tranziției, Comedii la porțile Orientului) rezumă unitatea în diversitate a unei conştiinţe în mod fundamental interogative şi dubitative. Există un farmec indiscernabil al omului şi al scrierilor sale. Un farmec provenit din mobilitate şi disponibilitate, din amenitate şi vocaţie a dialogului, din subtila carismă a prezenţei purtătoare de sens şi de bunătate şi din disciplina rafinată a unei inteligenţe empatice. Esenţială pentru destinul lui Andrei Pleşu este vocaţia fondatoare, concretizată în înfiinţarea institutului de studii avansate „New Europe College”, remarcabilă instituţie de educaţie şi de cultură autentică şi a revistei „Dilema veche”, una dintre publicaţiile noastre de anvergură şi prestigiu. Andrei Pleşu a fost ministru al Culturii şi ministru al Afacerilor Externe. A primit premii şi distincţii importante. Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti şi străine, dovezi certe de recunoaştere, este deopotrivă grav şi ludic, este empatic, relaxat, bine dispus în arhitectura unei lumi complicate. Într-un autoportret sumar regăsim toate aceste contraste din care e făurită alchimia unui destin singular: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «rețeta» mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.

Fără să eludeze dramatismul şi paradoxurile unei lumi aflate sub tirania limitelor şi a exceselor de tot felul, Andrei Pleşu şi-a asumat condiţia intervalului ca emblemă a propriului demers intelectual. Un interval al moderaţiei, al decenţei, al dialogului şi echilibrului, ce exclude tranşanţa şi repudiază exclusivismul, certitudinile ideologiei sau convingerile rigide rostite prea apăsat. Un interval al credinţei ca smerenie şi căutare, din care sunt evacuate intoleranţa, superstiţiile, dogmele apăsătoare. Eseistul preferă, s-a spus, aserţiunii, interogaţia, certitudinii, reflecţia dubitativă, într-o scriitură elegantă, rafinată, graţioasă, ce cultivă plăcerea de a gândi şi de a scrie în deplină libertate interioară. Cărţile lui Andrei Pleşu abordează teme, concepte, opere, epoci şi moravuri, într-un spirit lucid şi suplu, autorul demascând adesea iluzii, imposturi şi mistificări, oferindu-ne, totodată, sugestii ale unei etici subtextuale. Dosarul tematic aniversar al revistei „Vatra” consacrat lui Andrei Pleşu îşi propune să releve dimensiunile majore ale omului, filosofului, istoricului şi criticului de artă, ale eseistului şi profesorului cu vocaţie fondatoare. Textele ce urmează fixează trăsături şi forme de conduită, evocă generozitatea, firescul şi bunătatea, inventariază particularităţi ale cărţilor şi ideilor, redau dinamica unei gândiri disponibile şi exigente, edificând un portret în palimpsest al unuia dintre cei mai importanţi cărturari ai noştri. Le mulţumim foarte mult tuturor colaboratorilor noştri la acest dosar tematic pentru contribuţiile lor substanţiale. La mulţi ani, cu sănătate, cu inspiraţie, bucurii şi noi împliniri, Domnule Andrei Pleşu!

Iulian Boldea

Dialog cu Andrei Pleşu „Dacă în fața ta stă un om care are convingeri absolute, orice dialog e imposibil”

— Despre dreapta judecată, pentru că este un termen teologic, dar se impune și în exercițiul nostru cotidian, cetățeni fiind, oameni politici, oameni publici. Cum obții această dreaptă judecată, această socotință?

— Cred că nu ai garanții. Smintirea începe când deții dreapta judecată și o exerciți. Această certitudine că ești cel care are judecata dreaptă e riscantă. Sigur că nici nu poți să rămâi un fel de gelatină, care mereu se îndoiește, are dubii, are tatonări, trebuie să ai niște opțiuni. Eu îl invoc mereu pe Părintele Benedict Ghiuș în privința asta, care avea un fel de a vorbi caracteristic și, după mine, o intuiție perfectă tocmai în dreapta judecată. Nu spunea nimic fără să înceapă cu „cred că…”. Cred că orice-l întrebai, de la întrebări de viață cotidiană până la întrebări grave nu avea aerul că deține certitudinea și cred că face parte din definiția credinței această combinație paradoxală între convingere și încredere, pe de-o parte, și un fel de a lăsă deschisă posibilitatea să greșești. Pe mine cel mai mult mă deranjează oamenii care sunt instalați într-un beton al opiniei proprii. Cu ăștia nu se poate dialoga, nu poți dialoga cu inși care au convingeri 100%. Dacă în fața ta stă un om care are convingeri absolute orice dialog e imposibil. E și o problema de idolatrie. Încrederea în dreapta judecată proprie poate să devină o formă periculoasă de sminteală și de slavă deșartă, iar încrederea în judecata toată a altcuiva e o formă de idolatrie.

— Trăim în modernitate și aici lucrurile se complică pentru că sarcina intelectualului diferă de la o epoca la alta. John Adams, care a fost avocat de meserie, dar și al doilea președinte al Statelor Unite, spunea: „Eu studiez arta războiului și politica pentru ca fii mei să poată studia matematica și fizica și pentru ca nepoții mei să poată studia și artele plastice”. E aici o formulare interesantă pentru că epoca istorică în care trăim solicită un anumit tip de sacrificiu. Îți dai un anumit număr de ani vieții publice, ați făcut-o și dumneavoastră. Te poți întoarce după aceea în bibliotecă, dar nu e corect să aproximăm condiția în România actuală suficient de precară încât să nu poți pretinde că ai dreptul de la destin să te ocupi doar de Platon în timp ce instituțiile arată cum arată, în timp ce bacalaureatul e căzut de 60% din tineri. Adică trebuie să te dedici, cum a făcut-o și Spiru Haret.

— Da, e o problemă veche. L-ai pomenit pe Spiru Haret, dar putem face o listă lungă cu intelectuali de calibru, care veniți înapoi în țară după studii în străinătate au lăsat baltă cercetarea. Cazul clasic pentru mine e Titu Maiorescu care își ia titluri în Germania și putea să facă un neo-kantianism și a venit aici și făcea manuale de logică pentru liceu. Eu spun că un intelectual nu-și poate lua ca scop de viață să facă politică. Poate episodic să se lase mobilizat sau să intervină, dar un intelectual care optează definitiv pentru o carieră politică încetează să mai fie intelectual. Eu o spun tot timpul: un intelectual e cineva care vrea să înțeleagă lumea, un politician e cineva care vrea să schimbe lumea. Sunt două activități complet diferite. Eu cred că politicul trebuie să fie slujit ori de tehnicieni, oameni care-și fac din asta o specialitate, care au o țintă pragmatică, dar că în momentul în care faci din asta scopul vieții tale rămâi expertul eventual foarte bun care ai devenit, dar nu mai faci parte din categoria din care ai plecat. Eu nu am experiențe bune cu intelectualii din România după `89, îmi pare rău s-o spun. Înainte de ʼ89 nici nu mai vorbesc. Intelectualul măcar atât trebuie să fie: să fie un om cu judecată calmă, dar intelectualii transpirați nu-s buni. Eu m-am izbit tot timpul în acești 20 de ani de intelectuali transpirați. Asta nu mai e atitudine de intelectual, asta e atitudine de activist și eu m-am săturat de activiști în general și dacă ești activist trebuie să fii activist pe o convingere și pe o idee nu pe un om sau pe un partid.

— Și totuși suntem la Colegiul Nouă Europa, unii dintre cei mai brilianți absolvenți care au trecut pe aici au încercat să mai împrospăteze rândurile unor oameni politici. Ce șansă le dați?

— Am avut momente când i-am încurajat în speranța că se naște un front de mentalitate diferită și de reprezentativitate diferită care va schimbă culoarea scenei politice. Nu s-a întâmplat asta. S-au întâmplat alte două lucruri: pe de-o parte unii din ei au fost absorbiți de asta și, pe de altă parte, au fost absorbiți de mâlul politic. Și mai e o problemă: intelectualii nu coagulează. Văd diferențele mai degrabă între ei și atunci nici nu pot face un grup compact de presiune în care să se impună și, în condițiile astea, ei își pierd jumătate din forță.

— Asta e o discuție interesantă pentru că unii intelectuali cred că meritele lor academice se convertesc automat în posibile merite electorale. Asta e o iluzie, nu?

— Este o copilărie.

— Și ce trebuie ei să facă să depășească acest complex, pentru că e un complex meritocratic: „Mi se cuvine, până la urmă. Uitați lista mea de publicații, lista mea cu diplome, trebuie să mă votați”.

— Trebuie să li se atragă atenția că ce trebuie să se obțină de la ei nu e o catedră. Ei trebuie să obțină o funcție publică care are alt metabolism și care stârnește alt tip de așteptări decât un concurs pentru o catedră.

— Drama intelectualului este că el trebuie să părăsească biblioteca și spațiul privilegiat de conversație cu marile spirite, de la Platon la Jung, și trebuie să coboare în stradă pentru a vorbi cu baba Rada și cu Fănică de la sculărie. E chemat să găsească punțile care lipsesc pentru că el însuși e rupt. De altfel, făcea cineva o observație că noi trăim totuși segregaţi. Medicii știu breasla lor, profesorii universitari știu oamenii din mediul lor, însă dacă îl întreb pe un om „Spune-mi și mie ce prieten cu un handicap fizic ai, câți nebuni, câți parașutiști cunoști?” el nu prea ştie ce să răspundă . Nu comunicăm suficient, e o problemă a societății românești inadecvarea asta, incapacitatea de a depăși granițele unei bresle sau ale unei clase sociale?

— Da, însă aici nu aș face totuși un reproș publicului pentru că așa trăim. Trăiește fiecare în nișa lui și nu întotdeauna ai ocazia să fii disponibil. Contează iarăși personalitatea liderului, a intelectualului care vrea să se angajeze. Aș adăuga la firesc, la un talent de a te comportă firesc aș adăuga autenticitatea angajării, adică să nu fie o șmecherie faptul că te duci la piață și vorbești și spui cum e: bonjour popor „cum e, bade, cu chestiile astea? din ce parte ești? aaa! frumos acolo am fost și eu, extraordinar” e ieftin, chiar dacă prinde uneori. Chiar când te duci în piață să te duci punându-ţi înainte întrebarea de ce o faci și de ce o faci în beneficiul tău și de ce faci tu acel gest și să găsești argumentul care să-ţi dea autenticitate când îl faci și argumentul, și asta e al treilea lucru necesar, este retragerea eului. Domnule, nu reușești să ajungi la celălalt dacă ești umflat de tine însuți. Nu ajungi la nimic dacă ești axat pe el. Nu ajungi nici la Dumnezeu, nici la iubire, la nimic. La noi majoritatea sunt foarte egolatri, iar în mod special intelectualii au boala asta, pentru că intelectualul asta e, un expert al eului propriu, este un megafon al eului. Intelectualul este cineva care cântă tot timpul la această orgă, care e eul propriu. În mod subliminal, electoratul simte această inflație și o respinge, nu cred că poate avea succes la niciun electorat în lume unul care defilează prin față electoratului sub formă de statuie.

— Să recapitulăm. Ați spus așa: un lider autentic trebuie să aibă darul limbilor sau firescul, trebuie să fie autentic, deci spontan și autentic și să aibă o bună doză de uitare de sine. Asta spune puțin și despre carisma omului politic. Carisma e legată de virtutea curajului. Cum poate fi ea exercitată? Când trebuie ea activată? Cum poate fi ea obținută?

— Aș spune întâi și întâi că trebuie să ai curajul să pierzi. E foarte important și e un curaj care lipsește masiv. În general, toți au curajul să fie învingători, dar puțini sunt care au curajul să facă lucruri care să pună în pericol reușita personală. Un guvern bun e un guvern care nu se ocupă de alegerile următoare. Asta a făcut în Polonia și a picat, dar după ce a făcut ce era de făcut. Când a venit Churchill și a spus discursul celebru „Va aduc numai rele”, acela este un politician curajos. La fel, oameni care au curaj în plan internațional, dar nu obrăznicie. Reagan a avut curaj când a fost lângă Gorbaciov. Există și fenomene de teribilitate inutilă, dar firește trebuie să spun că în primele luni ale mandatului Băsescu eu am avut sentimentul că e un om de curaj, adică dacă apăreau niște inși la poarta Cotroceniului instinctul lui prim era „mă duc la ei”.

— Aș vrea să ne apropiem și de o tema mai generală. Va întrebam la începutul discuției noastre despre dreapta socotință că o virtute. A fi om de dreapta înseamnă să cauți și această virtute a discernământului? Mă gândeam la Horia Bernea care v-a fost un foarte apropiat prieten.

— Eu nu cred că discernământul e o virtute confiscată de dreapta. Eu cred că și unul de stânga dacă e în toate mințile își pune problema discernământului și eu cred că există și oameni de stânga care funcționează și pe baza de discernământ. Omul de dreapta e, din punctul meu de vedere, ce știm toți că este. Este un om mai legat de tradiție decât alții și e un om care e mai conștient de ce se pierde când ceva se câștigă, ca să vorbesc cu termenii lui Horia-Roman Patapievici, decât de ce se câștigă. Omul de dreapta e mai așezat, cu toate avantajele și dezavantajele. E și o chestiune de fire, pentru că Horia Bernea era de dreapta prin natura lui. Partea simpatică la el, de pildă, ca om de dreapta, era iubirea lui pentru tradiții, atașamentul lui pentru mersul țărănesc, pentru credință, pentru tot ceea ce înseamnă o acumulare și în meseria lui. El, pentru a fi pictorul care a fost, întâi a devorat tone de artă vizuală. Știa toate muzeele pe care le putea vedea într-un fel profesionist. Omul de dreapta e un om care trăiește masiv din acumulări. Adică el n-ar fi pictorul curajos care a fost în anii `60 dacă n-ar fi văzut. Toate muzeele sunt în fiecare imagine a lui. Dacă e să pun un defect care rezultă e că el spunea „Domnule, mie îmi plac instituțiile și nu vreau să mă leg de nicio instituție. Îmi place mai mult ideea de instituție decât felul în care funcționează”. Dacă intrai cu el într-o dispută pe problema Bisericii, care e o instituție, spunea „Domnule, mie îmi place instituția asta și-mi plac toate instituțiile”. Aici avea un discurs de boier reacționar, însă era un om extrem de autentic și un om pus pe treaba. El făcea ce spunea. Eu îți spun cinstit că eu m-am radicalizat spre dreapta mai ales din cauza stângii. Mi se par atât de imaturi, de agitați cei de la stânga încât mă rebifez în mod spontan.

— Cu alte cuvinte, trebuie să nu fii nici de dreapta, nici de stânga, ci inteligent.

— În general, când dau mâna dau mâna cu dreapta, când salut salut cu dreapta, când mă închin mă închin cu dreapta, când scriu scriu cu dreapta. E foarte greu să fii de stânga în condițiile astea.

— A fi de dreapta înseamnă să ai și sentimentul apartenenței la tradiție, la memorie, dar înseamnă și apartenenţa la un loc. Ce locuri frumoase din România vă odihnesc?

— România e o țară foarte frumoasă și sunt multe locuri în care mă simt bine. Mă simt bine în Bucovina, m-am simțit bine în tinerețe la o mănăstire, Mănăstirea Celic-Dere, în Dobrogea, unde am și scris lucrarea de licență și e un loc minunat. Mă odihnește și Păltinișul și orice loc în care pot să îmi văd de interogația mea. Orice loc oricât de frumos în care sunt obligat să prestez sau sunt într-o rețea de socializare excesivă deocamdată mă obosește. Aș vrea să revin asupra ideii de apartenență, fiindcă am în cap două parabole pe tema asta. Sunt trei lucruri care sunt esențiale ca să înțelegi pe ce lume ești și să recepționezi un mesaj corect. Unul din ele este că trebuie să ai o dimensiune a filialităţii, care nu e o înrudire, e vorba de o apartenență, să recunoști o autoritate. Autoritatea e un cuvânt cu o ereditate foarte proastă în lumea modernă și asta reintră și în discuția cu dreapta. Pentru dreapta cuvântul autoritate are autoritate, pentru lumea de azi, cuvântul autoritate e suspect, e o nedreptate subînțeleasă. Autoritatea e abuzivă, fie că e a bărbatului contra femeii, a bărbatului asupra copilului, autoritatea nu e în regulă. Ori dacă nu ai un raport bun cu ideea de autoritate ești prost așezat, cu specificarea că autoritatea cea mai semnificativă este autoritatea care acceptă să se pună în discuție pe ea însăși și să se anuleze. Iisus Hristos este acest tip de autoritate. Răstignirea este exercițiul autorității de a asuma neputința. E o autoritate pe care o alegi în mod liber și pe care o imiți prin faptul că și tu, la rândul tău, ești gata să-ţi pui la rândul tău autoritatea în dezbatere.

— Autoritatea înseamnă și să fii autor.

— Și o altă chestie este că trebuie să ai un anumit dialog cu ideea de moștenire. Eu așa citesc parabola lucrătorilor nevrednici ai viei, unde lucrătorii vor să-i lichideze pe aceia pentru a lua ei moștenirea. Or, uzurpând o moștenire o pierzi, iar fără moștenire ești sărac.

Colegiul Noua Europă, august 2010

Interviu realizat de Mihail Neamţu

Victor Ieronim Stoichiţă

Andrei Pleșu – 25/ 75

Acum câteva decenii, la invitația neuitatului Marian Papahagi, mă hazardasem la schițarea unui sumar portret al lui Andrei Pleșu. Abia trecuserăm cu toții pragul a 30 de ani. L-am recitit recent, mulțumită strădaniei lui Iulian Boldea, care a reușit să-l recupereze din arhivele revistei „Echinox”, cu sentimentul unei stranii călătorii în timp. Iată ce scriam atunci: „Numele lui Andrei Pleșu este de mult timp bine-cunoscut celor atenți la fenomenul cultural contemporan. A debutat de timpuriu, la vârsta de 25 de ani, cu o carte care, dincolo de atributele vârstei, vădea efervescența unui spirit de o acuitate ieșită din comun. Călătorie în lumea formelor (București, Ed. Meridiane, 1974) nu era doar cartea unui tânăr absolvent al secției de Istoria şi Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice din București, ci şi o solidă promisiune făcută culturii românești. Critica, Istoria de artă şi filosofia culturii își împleteau căile de investigare ale fenomenului artistic și cultural într-un mănunchi de eseuri, reunite, toate, sub semnul unui înalt comandament moral. Promisiunea pe care ne-o făcea autorul în această primă carte a sa privea «o existență culturală autentică». Nu cred că greșesc atunci când afirm că tema dominantă a cărții este dată de întrebarea fundamentală «care sînt șansele împlinirii spirituale şi existențiale ale făuritorului de cultură?». Critica de artă, suntem lăsați să înțelegem, corespunde întotdeauna unui anumit «mod de a fi». Important este în primul rând acest al doilea termen al problemei, primul prinzând viață şi autenticitate în funcție de rezolvarea atitudinii existențiale. O reconsiderare a sferei esteticului de felul celei propuse de Pleșu pare a deveni necesară în vederea cuprinderii «întregului teritoriu al vieții»: «un studiu despre bucurie, un tratat despre melancolie sau unul despre visare, acestea ar fi așadar, studii de estetică adevărată. Am naivitatea – scria autorul – să le consider posibile şi demne de înfăptuit.»”

Desigur, eram pe atunci, amândoi, foarte tineri, dar nu aș schimba astăzi nici o iotă din cele scrise acolo. În pofida distanței îl recunosc în aceste rânduri atât pe Andrei, cât şi admirația nedezmințită pe care i-o purtam deja acum aproape o jumătate de veac. Pleșu și-a ținut pe deplin promisiunea făcută la 25 de ani și acum, în pragul aniversării a 75 de ani de viață: o privire retrospectivă dezvăluie statornicia unui proiect existențial, intuit pe atunci, adeverit acum. Nu numai că nu s-a lăsat ademenit de ispitele unei anumite superficialități a discursului pur estetic, ci mult mai mult. S-a îndepărtat de istoria artei pentru a reveni la ea îmbogățit, cum se spune, de „experiență vieții”. Cartea lui de debut se poate reciti acum ca un fel de prolog al unui parcurs care l-a purtat pe autor în domenii aparent îndepărtate de prima lui vocație. Pitoresc şi melancolie din 1980 (o variantă sui generis a „tratatului despre melancolie”, visat la 25 de ani) propunea o împlinire a unui anumit fel de a concepe istoria artei şi depășirea unei discipline șovăitoare în numele unei tipologii a imaginarului naturii în care se înfruntau Orientul si Occidentul. Reflecția etică (Minima moralia, 1988), studiul marilor teme ale religiei (Parabolele lui Iisus, 2012; Despre îngeri, 2003), comentariul incisiv al zbuciumărilor şi rătăcirilor unei societăți în căutare de sine (Chipuri şi măști ale tranziției, 1996; Comedii la porțile Orientului, 2005) sunt pietre de hotar ale unui parcurs, impozant tocmai prin diversitatea lui.

Un astfel de drum nu putea ocoli meandrele angajamentul public, dar mi se pare că Andrei Pleșu a reușit sa găsească și aici cea mai potrivită formă, capabilă de a da stabilitate şi noblețe tranzitoriului: întemeierea unei Școli. Colegiul Noua Europă este, cred, înfăptuirea la superlativ a unui crez şi opera unei „existențe culturale autentice”.

Valentina Sandu-Dediu

Harul discret al edificării

„Muzica e necenzurabilă. Pentru că nu exprimă nimic univoc.

A spune despre o melodie că e injurioasă, calomnioasă, servilă etc.

e a face simple metafore. În realitate, melodia dă numai fundalul

unei teze posibile, niciodată teza însăși.”

(Andrei Pleșu, 1989, în Note, stări, zile, Humanitas 2010)

Despre muzică, Andrei Pleșu a scris doar puține rânduri, sporadic. În schimb, a făcut muzică în compania lui Johnny Răducanu: din vremurile întunecate și lipsite de speranță ale anului 1989 rămâne o înregistrare de la Tescani, unde exilatul Andrei Pleșu, cu timbrul său baritonal inconfundabil – cald, modulat expresiv și cu umor pe fiecare detaliu de limbă (română, franceză, italiană…) – se joacă secondat cu chef de pian. Talentul muzical și actoricesc se întrezărește fără emfază dar cu mult farmec și, pentru ascultătorul de azi, nu mai e nicio surpriză că Andrei Pleșu și-a împrumutat vocea ulterior pentru numeroase audiobook-uri.

Din profilul său, afinitățile muzicale reprezintă doar o părticică, și nu cea mai importantă; pentru mine, însă, una care adaugă o culoare caldă și nonconformistă filosofului, scriitorului, istoricului de artă, întemeietorului de instituții. De fapt, despre ultima ipostază am de gând să vorbesc, ca o portavoce a Colegiului Noua Europă, Institut de studii avansate unic în România, fondat în 1994 de Andrei Pleșu, dintr-o intuiție care a convins imediat personalități europene: îl voi numi aici doar pe strălucitul sociolog Wolf Lepenies, pe atunci rectorul Wissenschaftskolleg zu Berlin.

Ideile de bază, imprimate programatic de fondatorul NEC (New Europe College) timp de două decenii, nu au fost vreodată definite în termenii limbajului strategic actual al managementului cultural, dar au devenit practic strategii de management. E vorba în primul rând de crearea unei elite culturale într-o Românie postcomunistă, dar și într-o lume unde nu mai e mereu political correct să vorbești despre elite. Cred că trebuie explicat exact la ce se referă Andrei Pleșu atunci când definește elita (Din vorbă-n vorbă, Humanitas 2013): „suma celor mai buni profesioniști dintr-un domeniu dat, (…) elita se definește prin faptul că are onoarea de a-și face bine treaba. (…) Elita e esențialmente slujitoare, are mai mult de dat decât de primit. Cine se supără pe elite își decapitează prin asta modelele, exigențele, superlativele.” (p. 351, 363).

Eu cred că cel mai dificil lucru este să păstrezi astăzi ființa și spiritul NEC, așa cum au fost gândite de fondatorul său. Am observat cum s-a clădit excelența aici: continuu, constant, fără limite sau salturi, fără țeluri declarate programatic și apoi bifate, ci cu inteligență și inventivitate, cu discretă conștiință a lucrului bine făcut. Crearea unei elite culturale în România postcomunistă cu ajutorul NEC nu poate fi azi contestată de nimeni: dintre bursierii Colegiului s-au ales, rând pe rând, rectori de instituții de învățământ superior, prorectori, decani, secretari de stat, miniștri. Asemenea reprezentanți ai elitelor sunt cei mai vizibili public, dar nu ne putem limita la ei: unii dintre scriitorii de top ai României, dintre istoricii, sociologii, antropologii, filosofii, teologii, arhitecții, istoricii de artă și chiar muzicologii săi au trecut prin experiența NEC.

Însă lumea s-a schimbat în ultimii ani, și nu întotdeauna așa cum ne-am fi dorit-o. Temele propuse de candidații la bursele NEC se acomodează cu preferințele instituțiilor finanțatoare din lume, ceea ce îngrădește uneori libertatea de a te juca într-o Castalie cu mărgele de sticlă. Pe de altă parte, creativitatea noilor serii de bursieri NEC adaugă sare și piper la ingredientele propriilor cercetări, și tocmai asemenea condimente sunt apreciate (în procesul de selecție) de membrii Consiliului academic NEC, cu doze optime de seriozitate și nonconformism.

Modelul european a constituit inițial orizontul spre care a privit cu intensitate Andrei Pleșu în configurarea proiectelor NEC. Grație finanțărilor venite în cea mai mare parte din Elveția și Germania, NEC și-a putut păstra libertatea, de aceea rămânând și astăzi, după aproape 30 de ani, un institut cu profil aparte în România.

Dialogul interdisciplinar între bursieri, cu deferență și politețe pentru interlocutor, comunicareaîntreei și staff-ul NEC provin din însăși atitudinea de lucru imprimată de la începuturi: „să fim dinamici, maleabili, imprevizibili. Să ne păstrăm independența, onoarea și umorul.” (Din vorbă-n vorbă, p. 139-140). Am încercat, toți cei care am rămas la NEC, să ne vedem de treabă „ritmic și destins”, „să adăugăm mereu hărniciei buna dispoziție.” (Din vorbă-n vorbă, p. 264). Atunci când asistam la diverse sărbători NEC, discursurile lui Andrei Pleșu cu acele ocazii întotdeauna mă fascinau, mă emoționau, îmi produceau o enormă admirație. Așteptam cu sufletul la gură micile portrete schițate staff-ului NEC, cu inimitabilă eleganță, cu naturalețe și umor. Recitindu-le acum, mi-am dat seama că esența instituției se definește prin termenul de garanție nelimitat al acestor tușe.

Pe la NEC trec, în medie, cam 35 de bursieri anual, li se adaugă cercetătorii angajați în proiecte și, astfel, comunitatea internațională NEC numără, în cei aproape 30 de ani de existență, peste 1000 de membri. Lor le sunt destinate prelegeri ale unor prestigioși profesori invitați, ateliere, conferințe, simpozioane internaționale cu un loc bine precizat în viața academică românească, și – ne place să credem – nu doar grație covrigilor și vinului oferit prin tradiție în încheierea lor. Le stă la dispoziție o bibliotecă consistentă și prestigioasă, de peste 40 000 de titluri, alcătuită cu mult devotament și cu fonduri arhivistice inedite (André Scrima, Dan Slușanschi, Marin Tarangul și altele), ba chiar și o colecție impresionantă, unică, de peste 18 000 de cd-uri. Lăsată Colegiului de Virgil Ierunca, aceasta a oferit, de-a lungul timpului, înregistrări la care au apelat Radio France și (din 2018) Radio România Muzical.

Iată pretextul de a încheia tot în notă muzicală, amintindu-mi ce scrie Andrei Pleșu (din același an 1989) despre esența muzicii și despre felul în care și-o imaginează pe de o parte compozitorul, pe de alta ascultătorul: „de ambele părți se tatonează și asta, în mod paradoxal, pornind de la o materie organizată matematic! Ce concluzii sunt de tras? Că între rigoare extremă și sentiment există o secretă afinitate? Că emoția are o structură infinit mai complexă decât conceptul? Că rigoarea unui enunț logic e naivă față de aceea a unui fragment orchestrat? Sau, poate, mai ales, că rigoarea e mai imprecisă în efectul ei ultim decât mișcarea aproximativă a gândirii libere. Delirezi speculativ și obții un «sistem», o alcătuire țeapănă. Construiești riguros – ca muzicienii – și obții o nebuloasă.” (Note, stări, zile). Cam așa simțim noi azi la NEC – împreună cu mine, pe aceeași baricadă, inteligenta, intuitiva și generoasa Lelia Ciobotariu –, pendulând între sistem și nebuloasă, între instinct artistic și logică managerială, încercând să nu pierdem pe drum umorul și muzica.

_______________

*Valentina Sandu-Dediu este profesor universitar, muzicolog, Rector NEC din 2014.

Andrei Cornea

Schiță de portret

Sunt unele personalități de valoare (culturale, științifice, sportive, politice etc.) despre care aproape că n-ai de spus ceva semnificativ (în afara momentelor ocazionale când eulogia e de rigoare), dacă faci abstracție de domeniul lor strict de realizare, de „operă”. Acești oameni sunt aproape cu totul sorbiți de profesia căreia – cum bine se spune – i s-au dedicat, adică i-au închinat totul – puterile, aspectul fizic, felul exprimării, biografia în general. S-au „predat” vocației respective în asemenea măsură, încât operele rezultate au metabolizat aproape întreg restul. A rezultat o anumită unilateralitate – valoroasă de altfel pe planul realizării: omul și opera – de obicei unilaterală și ea, dar foarte „focusată” – ajung aproape indistincți. (Profesorul Iancu Fischer, strălucit filolog clasic și profesor la Universitatea București, comemorat de curând, când s-au făcut douăzeci de ani de la moarte, era o astfel de personalitate, în mod exemplar.)

La cealaltă extremă, există personalitățile unde opera – în sens clasic, de recoltă de realizări concrete, măsurabile, deținând „copy-write” sau un substitut – este mai curând subțire, unde personajul dominator a înghițit-o de fapt mare parte. Omul e totul aici și influența lui majoră se manifestă carismatic asupra contemporanilor, prin viață și cât timp e în viață. Ce rămâne „obiectivat” după moartea lui, dacă este totuși ceva (la limită personajul nu scrie nimic, precum Socrate) e un „rest”, adică ceva destul de derizoriu.

Andrei Pleșu nu aparține nici primei, nici celei de-a doua categorii. Sau mai exact, împrumută din ambele și le depășește pe ambele. La el opera – multifațetată ea însăși – coexistă cu persoana și niciuna n-o fagocitează pe cealaltă; și ambele, opera cu toate aspectele ei și persoana, sunt reunite într-un întreg rotund și armonios care, cu adevărat, deși compus din părți admirabile fiecare, este totuși mai mult decât suma acestor părți.

Care sunt aceste părți? Să le amintim, fie și în treacăt: Andrei Pleșu e istoric de artă la „bază” (Al său volum de tinerețe Pitoresc și melancolie se citește încă cu folos, iar recenta republicare în volum a trecutelor sale conferințe despre artă poate fi pentru publicul mai tânăr o revelație.) El este însă, în primul rând, un moralist de prim rang, în sensul francez al cuvântului (și nu mă refer numai la volumul său Minima moralia, ci la cam toate volumele sale, inclusiv la cel despre parabolele lui Isus), servit de cel care cred că este printre primii doi-trei cei mai străluciți eseiști din toate timpurile ai literaturii române și probabil cel dintâi dintre cei activi în ultimele trei-patru decenii. Avem în el un observator fără pereche al comportamentului nostru public, iar editorialele sale din Dilema au descris cu adevărat tipologia morală a vremurilor noastre. Are în plus rețeta unui umor care, după ce înțeapă dureros și apt inflamările pasiunilor politice și naționale, ne vindecă homeopatic de excesul de tristețe servindu-ne o poțiune de melancolie superioară. Pe de altă parte, în substructura de rezistență a textului său stă întotdeauna un desăvârșit erudit, știind să navigheze cu mare folos pentru cititor prin oceanul religiilor și al misticii orientale și occidentale. Nu-l vom uita nici pe conferențiarul plin de har, a cărui simplă prezență pe o scenă naște emoție și participare din partea publicului. Andrei Pleșu – să nu uităm nici asta – a fost și un om de curaj, persecutat pentru opiniile sale exprimate public de regimul comunist, dat afară în două rânduri din institutul unde lucra și exilat la Tescani. Nu au fost mulți ca el în acele timpuri, azi aproape uitate în adevărul lor sinistru, dar în schimb privite de mulți cu o tâmpă nostalgie. Dar el are și o altfel de operă – instituțională, atât de dificil de edificat și de susținut în România de azi: mă refer la Colegiul Noua Europă, un centru de studii avansate care, de decenii, oferă granturi tinerilor cercetători în domeniul umanistic și al științelor sociale, și a cărui bibliotecă e o bijuterie. Și mă refer, în egală măsură, la revista Dilema (fie ea „veche” sau nu), care, dincolo de schimbarea generațiilor de contributori, continuă să reflecte și să exprime multifațetat, după trei decenii de apariție săptămânală, forma mentis a întemeietorului său: dilema înțeleasă nu atât ca metodă a unui scepticism de bază, ci mai curând ca amânare înțeleaptă, fie și un pic diletantă, a soluției facile și la modă. Dar nu e de prisos să evoc și prezența lui în administrația de stat, în trei rânduri: ministru al Culturii în primul guvern de după 1990, ministru de Externe în anii Convenției Democrate și consilier al lui Traian Băsescu. Închis în „turnul de fildeș” Pleșu? Nici vorbă!

Rotunjimea personalității sale la care m-am referit se vede și în aceea că perspectiva lui asupra condiției umane în general și cu felul său propriu de a se plasa în câmpul dezbaterilor și al confruntărilor se suprapun aproape cu totul: Omul în general, crede el, e mai întotdeauna în interval sub raport existențial și mai ales etic. („Problema intervalului mi-a apărut ca inevitabilă și când m-am apucat, cu mulți ani în urmă, să scriu un text de etică… Cineva care nu se află în condiția itineranței, care nu se plasează în dinamica unui parcurs existențial, nu are nevoie de etică.” (Despre îngeri,p. 21) Dar Andrei Pleșu însuși se vede pe sine și se situează public, în regulă generală, ca un ins în interval, solicitat în zadar de extreme:refuză cu înțelepciune să opteze definitiv între putere și opoziție, între mistică și rațiune, între expertiză doctă și publicistică, între implicare politică și privire critică, între deschiderea spre modernitatea tehnologică și admirația pentru tradiție, ca și între aspirația spre empireu și un blând epicureism. De aici probabil i se trage și dispoziția jovial-serioasă, fuga de încruntarea pedantă și pretins atotștiutoare, refuzul de a atrage atenția prin sentențiozitate și pripeală ideologică. Fiindcă culege sistematic fructele din interval, a tins mereu să nu fie „aliniat” corespunzător, după o părere destul de răspândită. Pentru credincioși e suspect de erezie, iar pentru agnostici e vinovat de a fi credincios.

Dar ceea ce mi se pare că leagă și rotunjește personalitatea și opera sa de moralist este, mai mult ca orice, stilul lui – inegalabil, de o rară bogăție și forță: l-aș numi „pictural”, adesea amplu, ornat aproape voluptuos, dar lovind precis, fără cruțare, fie și cu mănuși albe. Adeseori caracterizează ceea ce-și propune prin acumulare: „Rezultă că viciul e efectul unui exces de ospitalitate. Devii gazdă pentru tot felul de musafiri nepoftiți, așa cum te umpli de purici, ploșnițe, căpușe și viermi.” (Despre frumusețea uitată a vieții, p 123). Alteori, umorul irumpe, stârnind un râs homeric, prin oximoron: „Am văzut odată pe inenarabilul OTV, o doamnă specializată în teoria și practica clismei, ambele expuse frugal, cam în patru ore, sub privirile ghiduș-somnolente ale patronului Diaconescu.” (ibidem, p.143) Stilul lui Pleșu asociază în chip intenționat termeni vulgari cu alții „elevați”, potențându-i astfel pe ambii: „Scuipatul a devenit o formă de dialog, datul la gioale – o metodă.” (Ibidem, 181). Și ce-ar mai fi de spus despre această efigie admirabilă a jocului puterii și opoziției de la noi – ce-i drept, mai veche, dar de neclintit în veac – realizată printr-un splendid chiasm? „Guvernul moare dar nu se predă. Opoziția se predă, dar nu moare.” (Chipuri și măști ale tranziției, p.94). Adesea alăturările insolite produc ilaritate și, prin ea, cumva stilul funcționează cathartic, în pofida conținutului deloc îmbucurător: „Domnul Funar – fără adversari în imediat – își caută adversari istorici pe măsura tenebrosului său temperament: se anunță o ciocnire cu Matei Corvin sub privirea indecisă a lui Avram Iancu devenit membru de partid… Pe fundalul acestei nervoase adunări, românii suspină și ungurii fierb. Domnul Funar hamletizează: Cluj-Napoca sau Napoca-Cluj? Sau poate doar Napoca? În niciun caz doar Cluj! E ceasul marilor hotărâri.” (ibidem, p.95.) Cine și-ar mai aminti azi de Funar? Cine își va mai aminti de el mâine? Nimeni și nu-i pagubă. Dar el supraviețuiește, ca un fel de simbol al unor vremuri aspre, în caricatura de mai sus.

Cel mai sumar portret al lui Andrei Pleșu n-ar fi totuși întreg, dacă n-am aminti și de inamicii lui. Căci dacă valoarea cuiva se poate deduce și din numărul de dușmani pe care îi are, Andrei Pleșu ocupă o poziție de top. Într-adevăr, omul a fost și este bălăcărit în chip imund, gros, insistent, continuu, în ziare, reviste, cărți, la televiziuni, deopotrivă ale puterii și opoziției, și, în ultimul timp, pe Facebook. A stârnit uri demente mai ales printre cei care nu l-au citit. Au fost și critici resentimentari „subțiri”, care i-au reproșat că e depășit, irelevant, prea conservator. Alții, mai din topor, l-au acuzat că a vândut țara. Alții – că a fost băsist. Alții l-au atacat, fiindcă n-a scris articole ISI. Alții – că e mistic și a scris despre îngeri. Alții – că nu-i bun creștin, dovadă felul în care ar fi scris despre Isus Cristos. Etcetera. Să recunoaștem totuși că, într-un fel, și-a făcut-o „cu mâna lui”. Nu l-au urât chiar fără motiv. Când, obosit de „actualitate”, scârbit de „cotidian”, Pleșu s-a apucat să scrie un text ca cel de mai jos, nu se poate aștepta să fie cruțat nu doar de cei în cauză, dar și de cei – mulți – care le seamănă leit:

„Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă. Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sachelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat.” (Despre frumusețea uitată a vieții, p. 79). Perfect!

Dar să privim lucrurile și din partea cealaltă: Va să zică Pleșu îți refuză existența autentică în acest fel. Cum îi demonstrezi că se înșeală? Cu fapta n-ai cum demonstra că exiști, căci e derizorie, cu opera – n-ai așa ceva, cu gândul – nu, căci se înrudește cu neantul, cu îndoiala, ca Descartes – n-ai nici din astea de niciun fel. Atunci îți rămâne măcar ura, căci numai ea e din toată ființa, garantând astfel că ființa ta are totuși un fel de realitate perversă. A-l urî din tot sufletul și ființa pe Pleșu (ca și pe alți câțiva intelectuali, Liiceanu, Patapievici, Mihăieș etc.) a devenit de ceva vreme, așadar, un fel de defulare a unei nații deficitare: acordă certificat de existență.

Teodor Baconschi

O monogramă emblematică

Ca orice personalitate solid amplasată într-un destin, Andrei Pleșu suscită admirația iubitoare a celor ce-l iau drept model și antipatia posacă a celor care ar fi vrut să-l urmeze, fără să reușească. Mediocritatea – mereu însoțită cu impostura – poate păcăli (până la un punct) pe oricine, într-un ocean de indiferență. Omul de cultură hărăzit e în schimb un catalizator inoxidabil, pentru că fixează termenii propriei biografii într-o cheie comunitară și universal-umană, dincolo de mode, ideologii și conjuncturi mai mult sau mai puțin (ne)favorabile. Dacă operăm cu acest criteriu, Andrei Pleșu bifează toate „căsuțele”: cu alura sa spătoasă, de atlet al performanței ideatice, și figura sa viril brunetă, de tenor armean, cu (auto)ironia sa mordantă și un formidabil gust al disproporției grăitoare, domnia sa farmecă de cinci decenii mica lume românească (și pe cea mai largă), combinând într-o irepetabilă formulă carisma prezenței „scenice”, creativitatea senină, talentul formulei memorabile și acel umor existențial fără de care supraviețuirea „la porțile Orientului” devine improbabilă.

Când privesc spațiul cultural, îmi plac nemijlocit oamenii pe a căror carte de vizită e suficient să figureze un patronim, altfel spus, cei care nu se „recomandă” prin efemere funcții publice și calpe ornamente academice, pentru simplul motiv că au înfăptuit destule lucruri notoriu durabile pentru a-și permite supremul lux al modestiei reale, și mă refer aici la cea pe care o practicau mai cu seamă monarhii… Andrei Pleșu aparține acestei deloc numeroase categorii, pentru că a rămas el însuși, mai presus de cărțile și de „prestațiile” sale instituționale, în convulsiva noastră „tranziție” post-totalitară. Atunci când numele cuiva nu coincide cu prestigiul aferent, strădaniile de a-l galvaniza prin artificii de pompă socială rămân (până la urmă) ridicole. Omul de seamă patronează suma subalternă a faptelor de care s-a învrednicit…

Aminteam admirația iubitoare a celor ce-l iau pe Andrei Pleșu drept model. Nu strică, fie și în prezentul context aniversar (când nimeni dintre contributorii acestui număr de revistă nu se apucă să-l minimalizeze pe sărbătorit) o evaluare pe cât posibil obiectivă a trăsăturilor sale exemplare. Prima dintre ele privește fertila carență a narcisismului. Dragostea exagerată față de propria imagine blochează evoluția interioară și trădează o paradoxală ură de sine, capabilă să compromită deopotrivă experiența smereniei și elanul vital. Andrei Pleșu n-ar fi reușit să-i ajute pe alții atât de natural și să fie atât de autentic generos, dacă n-ar fi trăit cu sentimentul propriilor limite și cu fecundele incertitudini ale gândului lucid. Visându-se odinioară actor dramatic, domnia sa a locuit theatrum mundi cu gesturi ludice, uneori histrionice, și s-a profilat ca protagonist, fără să se ia în serios ca instanță omniscientă: a rămas fidel unui ethos socratic, practicând cultul moderației „dilematice”. Într-o societate isteric-partizană (cum e România post-comunistă), libertatea îndoielii metodice a produs nu puține enervări pretins moralizatoare, dovedindu-se totuși acea sigură cale spre acel dram de înțelepciune (pedant numită philosophia perennis).

A doua trăsătură eminentă ține de ceea ce aș numi gnoza ca sacerdoțiu. Cunoașterea (așadar căutarea adevărului) și mântuirea (deci eliberarea din condiția muritoare) sunt indisociabile, chiar dacă norma agnostică a postmodernității tinde să le separe, când nu izbutește să le antagonizeze. Andrei Pleșu nu a citit și scris de amorul artei, ci (așa cum spunea Baudelaire, definind civilizația) pentru a diminua urmele păcatului originar. De îndată ce premisele erudiției și asceza „culturii înalte” marchează etapele unui itinerarium mentis in Deum, dicțiunea ideilor evită ornamentul calofil și primește o detentă capabilă să înfrângă gravitația, pentru a celebra misterul ireductibil al Ființei supreme. Nu este filosofia religiei cel mai neglijat pleonasm?

Aș adăuga la „blazonul” celui ce ne este îndrăgit magistru și dimensiunea patriotismului, ca stare de spirit europeană. Confruntat, asemenea altor intelectuali de prim plan, cu o realitate locală desfigurată când de comunism, când de sechelele sale tragicomice, Andrei Pleșu ar fi putut emigra sau alege un soi de amarnic exil interior, numai că a preferat să reziste fără patos, cu nădejde și bună dispoziție, cu răbdare constructivă și simțul propriei misiuni, acasă, într-o țară pe cât de frumoasă și plină de resurse creative, pe atât de curent batjocorită prin contraselecție și mitocănie. Opțiunea respectivă s-a sprijinit, cred, pe intuiția că nu vom încremeni într-un primitivism (a cărui perpetuare frizează eșecul istoric), ci ne vom identifica tot mai convingător profilul continental distinct, dacă elita autohtonă lucrează cu tenacitate în această direcție. New Europe College a livrat României o asemenea elită, convinsă – inclusiv prin dialogul cu „omologii” din alte state ex-comuniste – că „partea noastră de lume” are drept zestre nu doar hazul absurd al disperării, ci și un viitor plauzibil, după ce-și va fi depășit, laborios și cu puțin noroc, interminabila „criză de creștere”. Prin tot ce reprezintă în universul bibliotecii și ce continuă să întreprindă la nivelul reflexului civic, Andrei Pleșu ne-a apropiat decisiv de vocația noastră veritabilă, dovedindu-ne că bucuria de a trăi inteligent, sub zodia unui umanism creștin deopotrivă discret și tonic, nu e o fantasmă provincială, ci o datorie binecuvântată.

Ins echipat cu un șarm simultan declinat în registrul salonului interbelic și în tensiunea hermeneutică a unui „diletantism” polimatic, Andrei Pleșu – spiritus rector al generației din care fac parte – împlinește, iată, 75 de ani: prea mult pentru cruzimea insidioasă cu care trece timpul și prea puțin în raport cu dorința noastră de a zăbovi laolaltă, oricât ne va îngădui Cel ce este… Schițând aici o afectuoasă îmbrățișare, îi urez domnului Andrei Pleșu o senectute radioasă, de care nu ne vom jena să profităm!

Cu Ion Frunzetti şi Nichita Stănescu

Ioana Bot

„A gândi până la capăt”

„Pentru a le rezista, trebuie să rămâi viu, reactiv, neînregimentabil. Și să-ți păstrezi umorul.” (Andrei Pleșu¹)

Deși este unul dintre autorii ale căror cărți le-am citit cu pasiune încă din adolescență, deși din paginile sale mi-am luat, adesea, în vremurile de restriște (care NU s-au încheiat odată cu dictatura comunistă), mi-am luat, spuneam, resursele și argumentele unei rezistențe discrete, în mine însămi („Cultură sau politică? Nu știu. Dar, dacă se poate, nu cultură cu orice preț și nu politică cu orice preț. Nici a fi cuminte, nici a te răzvrăti n-au sens, dacă trebuie să le obții pierzându-ți sufletul”²; cam așa ceva – și altele, multe, mie despre mine vorbindu-mi…), cu toate acestea, Andrei Pleșu nu a fost profesorul meu, în sensul propriu, de mentorat răbduriu și riscant, al cuvântului. Ne-am cunoscut prea târziu pentru a mai construi o asemenea relație, dar – cu o implicită bucurie, a fiecăruia – am reușit să devenim partenerii unui dialog substanțial, pe teme asupra cărora descopeream (mirați mai întâi, apoi convinși că așa trebuie să fie) puncte de vedere comune.

Privite din afară, multe asemenea teme ale discuțiilor noastre (începute în cele mai umile momente ale unei zile, altminteri solemne, sau suspendate de imperativele unor programe cu adevărat importante, care ne despărțeau prea repede…) nu au, de fapt, nimic extraordinar. Am definit astfel, oftând, normalitatea omenească, la finalul neoficial, adâncit în noapte, al unui cocktail de la New Europe College, șezând amândoi osteniți pe primele trepte din melcul scării mari. Sau – am dezvoltat un cod de priviri complice despre cartea din mână, în biblioteca aceluiași New Europe College (încă o descoperire de lectură esențială, neștiută de vânătorii modelor și trendurilor intello ale vremurilor noastre!). Am ascultat, tot astfel, anecdote minore despre lumea largă și importantă, și, ca orice anecdote, însuși minoratul lor mi-a deschis calea către sensurile majore, ale unei etici fundamentale, împărtășite. Bucuria împărtășirii cred că îmi definește aceste amintiri. Dar nu vreau, acum, la ceas aniversar, să intru în detaliile acestor amintiri, pentru că ele nu fac parte din fața noastră cea de către lume.

Aș vrea să evoc, în schimb, calitatea lui Andrei Pleșu de a însoți, activ și implicat, construcția unui gând. A unei ipoteze, a unui proiect (care poate fi la fel de bine un proiect de cercetare, cum a făcut-o cu mine, în 1998, cu ocazia primei mele burse la New Europe College, sau un proiect de viață lungă, cum iarăși mă știu însoțită de el, de la o distanță amical-zâmbitoare…), nașterea unei idei. Fie că o face prin implicare personală, dovedind că marii profesori sunt cei capabili de a „moși nașterea ideii”, fie că o face prin ceea ce scrie, Andrei Pleșu este capabil de a configura și de a ex-pune, arătând vederii tuturor și punând în centrul unei discuții, deopotrivă, ideile născânde, interogațiile prime ale spiritului. Pentru a reuși o asemenea, fericită, „însoțire”, el are, deopotrivă, capacitatea de a ridica reflecția și darul ales de a se retrage în fundalul scenei, pentru ca altcineva să reflecteze. În oricare din ipostazele acestea, Andrei Pleșu, ca și scrierile lui, fac dovada unei rezistențe la efort și a unei pasiuni pentru puterea gândului pe care o egalează modestia însăși a respectivei „retrageri în plan secund”.

În ce mă privește, poate că e rezultatul unei tinereți intelectuale complicate (trăite în vicisitudinile ultimelor decenii ceaușiste, și apoi în haosul primilor ani de „după”), poate că e consecința eticii profesorului care sunt eu însămi (de mai bine de patru decenii, deja), dar consider că această calitate este o dimensiune fundamentală în portretul celui aniversat astăzi. Primatul ei nu trebuie să ne mire, dacă… l-am citit cu atenție. Pentru că el face, în repetate rânduri, elogiul capacității individului de a „gândi până la capăt”, ca singura modalitate care ne poate feri de cântecele de sirenă ale ideologiilor de tot felul („Dar se poate scăpa de ideologii? Și dacă da, cum? Nu am pretenția să vă pun la dispoziție un rețetar infailibil, care să garanteze o protecție totală împotriva pericolului. Aș fi bucuros dacă aș reuși măcar să vă fac atenți asupra existenței lui. În rest, soluțiile sunt mai curând de bun-simț și depind de corecta diagnosticare a bolii…”³). Așa se întâmplă în Despre bucurie în Est și în Vest…, una dintre cărțile mele favorite atunci când vreau să îmi îndulcesc înfrângerile, și unde Andrei Pleșu pledează pentru „efortul de a gândi lucrurile până la capăt, dincolo de evidența de primă instanță, fără scurtături și pripeli logice sau sentimentale. Așadar, nu pur și simplu Denken, ci Weiterdenken. Ideologiile sunt corespondentul – în plan intelectual – al deprinderii de a mânca repede și de a digera numai parțial ceea ce mănânci. Fast-food și junk-food. Ele par «științifice» și «funcționale», dar în realitate reduc viața organică a spiritului la o mecanică monotonie. Ideologiile sunt gândire birocratizată…”⁴.

În acest cerc de referințe modelatoare și discuții purtate cât pe pagini de carte, cât în (tot mai pripite) întâlniri în melcul acelorași scări din New Europe College, vă propun, la aniversarea lui Andrei Pleșu de acum, un fragment din paginile care deschid cea mai recentă carte a sa (Capodopere în dialog, 2023) și cu care îmi însoțesc mie însămi, în lunile din urmă, reflecția asupra crizei științelor umaniste, de la noi și de pretutindeni de fapt (chiar dacă „de la noi” e mai dureros pentru că… logica apropierii cămășii de corp ne doare prima). Splendidă, cartea aceasta de dialoguri cu capodoperele artei universale se deschide cu o profesiune de credință, de fapt. Despre arta de a dialoga cu toți cei ce își deschid spiritul spre tine, despre esențiala capacitate a științei (iar nu a imitațiunilor sale, fie ele unele de succes global) de a fi inteligibilă tuturor celor care o caută spre a o întreba despre neliniștile lor. În respectiva pledoarie din Cuvântul pregătitor, mi se vădește Andrei Pleșu, cel pe care încercam să îl evoc aici, întreg: un spirit înalt, deschis spre reflecția celuilalt, invitând la dialog, îngrijorat de imposturi intelectuale și intuind (cu o claritate pe care numai autoironia o potențează, ferind-o de tragisme definitive) pericolele vremurilor ce ni s-au dat. Reproduc, în încheiere, cele câteva rânduri a căror claritate critică îmi însoțește gândurile către o destinație reflexivă pe care mulți dintre cititorii revistei „Vatra” (universitari, critici și istorici literari, cercetători „cu norme-n fișa postului…”) o vor recunoaște. Andrei Pleșu observă, pe bună dreptate, cum anume „…asupra tipăriturilor de tot soiul a început să bântuie un fel de singurătate fudulă. A apărut «cartea de specialitate», cartea care nu mai pretinde a fi citită, ci consultată, cartea-instrument, în care, de obicei, e vorba despre o sumedenie de alte cărți mai mult decât despre experiențe trăite și reflectate în nemijlocirea luxuriantă a vieții. Cărțile nu mai sunt cărți, ci «lucrări», iar autorii lor, departe de a mai accepta statutul (frivol…) al «scriitorului» (sau al «eseistului»), devin – cu un cuvânt deopotrivă pretențios și vag – «cercetători». Iar în sprijinul acestei noi categorii culturale au apărut de îndată câteva «dogme» ajutătoare. De pildă, dogma ierarhizării drastice a publicului cititor. Nu poți mulțumi pe toată lumea – se spune. Orice autor se adresează, prin urmare, unui anumit public, optând, de la bun început, pentru un nivel de accesibilitate adecvat, în mod exclusiv, publicului vizat. Dar acesta nu e decât un poncif, invocat, cu stângăcie, în slujba unei cauze precare”. Și critica sa urmează respectivul diagnostic cu un răspuns valorând cât o declarație de principii, în lumea dezbaterilor intelectuale: „Preferăm să scriem în întâmpinarea celor care caută un interlocutor pentru interogația proprie, să scriem pentru a le întreține interogația, nu pentru a-i plictisi cu pedanterii academice, cu etalarea pompoasă a unor «finețuri» de nișă…”⁵. Până la capăt.

__________

1 Andrei Pleșu, Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri, București, Humanitas, 2009, p. 134.

² Id, Jurnalul de la Tescani, București, Humanitas, 1993, p. 80-81.

³ Id., Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri, București, Humanitas, 2009, p. 132

⁴ Ibidem, p. 133.

⁵ Id., Capodopere în dialog, București, Humanitas, 2023, p. 5-6.

Alex. Ștefănescu

Scrisul ca răsfăț

Andrei Pleșu a făcut parte, alături de Gabriel Liiceanu, din grupul restrâns de tineri de formarea intelectuală a cărora s-a ocupat Constantin Noica. Sub influenţa acestuia, şi-a depăşit condiţia de specialist în istoria şi teoria artei și a devenit un filosof al culturii, un moralist, un om de opinie. Erudiţia, umorul, cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, spectaculoasa sa libertate de gândire i-au determinat pe reprezentanţii autorităţilor comuniste să-l considere incontrolabil şi suspect. În 1989 a fost detaşat forţat ca bibliotecar-muzeograf la Casa Memorială „George Enescu” din Tescani, judeţul Bacău (la peste 300 de kilometri distanţă de Bucureşti).

După 22 decembrie 1989, s-a întors triumfător în capitală, adus de valul revoluţiei. A fost ministru al culturii (1990-1991) şi ministru al afacerilor externe (1997-1999). Și a devenit un personaj charismatic al vieții publice.Aparițiile sale la televizor sunt talk-show-uri, în înțelesul propriu al expresiei. Iar textele pe care le publică sunt, în mod similar, spectacole stilistice. Ca şi Nichita Stănescu în poezie, Andrei Pleşu recurge, în eseistică, la un mod de a-şi construi frazele care îl ia mereu prin surprindere pe cititor. Dacă o frază se întrerupe la sfârşitul unei pagini, nimeni nu poate ghici cum va continua ea pe pagina următoare.

Dorinţa de a capta mereu atenţia celor din jur (vestigiu – psihanalizabil – al unui statut de copil răsfăţat) îl face pe eseist să considere mai important modul cum comunică decât ceea ce comunică. El nu vrea să-i transporte pe cititori, ci să-i păstreze lângă sine. Andrei Pleşu nu caută, obsesiv, „cuvântul ce exprimă adevărul”. Pe el îl interesează cuvântul care farmecă.

Cărţile lui Andrei Pleşu sunt marginalii, glose, adnotări, nu lucrări fundamentale. În aceste scrieri ostentativ minore el se simte în largul său (aşa cum se simţea, probabil, Bobby Fischer când, fără să-şi decline identitatea, juca şah cu necunoscuţi întâlniţi în parcuri). Eseistul face risipă – nu paradă – de erudiţie. Şi cheltuieşte, cu o uşurinţă princiară, mari resurse de inteligenţă pentru a rezolva probleme care nu preocupă cu adevărat aproape pe nimeni.

Având ca model posibil falsul tratat de vânătoare al lui Alexandru Odobescu, scrierile lui sunt false tratate – de istoria artei, de etică, de teosofie. Eseistul se interesează de chestiunea sexului îngerilor nu numai la figurat, ci şi la propriu. Un întreg capitol din volumul Limba păsărilor, 1994 se referă la îngeri, iar cartea ulterioară publicată de Andrei Pleşu este un „tratat” de angelologie.

Scrierea care poate fi considerată cartea sa de vizită, Minima moralia, 1988, a aterizat graţioasă şi ineficientă în terifianta realitate a dictaturii comuniste, ca un aerostat în craterul unui vulcan în plină erupţie. Chiar dacă facem abstracţie de contextul istoric, nu putem să nu observăm că din cuprinsul ei lipseşte o reevaluare radicală, dramatică a ideii de moralitate. Ni se oferă, în schimb, o diafană dantelărie eseistică, pe care nu putem să o privim decât cu încântare, dacă acceptăm regula jocului propusă de autor.

Cu foarte mare interes a fost aşteptată apariţia Jurnalului de Tescani, care s-a produs, în sfârşit, în 1993, dar i-a dezamăgit pe cititorii incapabili să adopte cu mobilitate regimul de lectură propus de autor. Raportat la anvergura intelectuală a lui Andrei Pleşu, la aureola de erou pe care i-a conferit-o expulzarea sa din Bucureşti în ultimul an al dictaturii ceauşiste, Jurnalul de la Tescani ni se înfăţişează ca o jucărie extrasă dintre dărâmături după un cutremur. Nu ne vine să credem că într-un moment dramatic al istoriei, aflat în exil în propria lui ţară, un mare om de cultură aşterne într-un caiet asemenea însemnări, grațioase, flagrant apolitice: „Norii sunt carnaţia cerului. Fără ei – şi, noaptea, fără stele – cerul e o rece nedeterminare, o abstracţiune. Dar, cu navigaţia lor lentă, norii îl transformă într-o vietate: îi dau relief şi biografie, după cum dau relief şi biografie pământului, modelând lumina care vine de sus.” etc.

Dacă însă găsim unghiul de lectură adecvat – aşa cum ne schimbăm poziţia ca să scăpăm de reflexele care ne stânjenesc când privim un tablou –, dacă uităm motivele de deznădejde pe care le avem în viața de fiecare zi, descoperim, surprinşi, încântaţi, frumuseţea literară a cărţii. Nu este vorba de însemnări de jurnal, ci de poeme diafane, de stări de graţie ale gândirii care transformă realitatea înconjurătoare într-o coregrafie vaporoasă. Andrei Pleșu vine parcă dintr-un viitor îndepărtat când în România oamenii vor trăi bine și fără griji, iar intelectualii se vor putea juca și răsfăța în voie.

Cristian Preda

Un student îi cere unui ministru să țină un curs

L-am văzut pentru prima dată pe Andrei Pleșu în carne și oase în ianuarie 1990. Era ministrul Culturii și venise la sala Dalles, pentru lansarea albumului de caricaturi al lui Mihai Stănescu, intitulat „Acum nu e momentul”. Ajunsesem acolo pentru că ardeam de nerăbdare să cumpăr un exemplar din respectivul album: Stănescu îmi făcuse, cu câțiva ani mai devreme, un desen pe caietul de matematică, când mersesem la expoziția deschisă de el, pentru câteva zile, la Galeriile Eforie. Elev de liceu, mă regăsisem singur în sala de expoziție, iar caricaturistul mi-a făcut cadou nu un simplu autograf, ci un chip zâmbăreț. În primele zile din 1990, lumea venise puhoi să-l întâlnească, iar Stănescu a povestit mai târziu că a semnat autografe pe toate cele 5000 de exemplare cu care venise și care s-au dovedit a fi insuficiente¹. Nu am reușit nici eu să cumpăr unul dintre ele. În schimb, am putut să mă apropii de Andrei Pleșu și să-i spun că, precum mai mulți colegi de-ai mei de facultate, mi-ar plăcea să ne fie profesor. Ce-i drept, discutasem mult, în ultimele zile din decembrie și imediat după Anul Nou, ce profesori ar trebui să predea în școală. Erau adunări revoluționare, în care s-au făcut „liste negre”, pe care erau trecuți indezirabilii, inclusiv unii care nu le erau pe plac studenților fiindcă fuseseră severi, nu întrucât ar fi fost politruci. Se alcătuiau, însă, și „liste albe”, cu cei pe care ni-i doream ca profesori. Iar numele cel mai des pronunțate erau Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Vieru. Unii dintre colegi le descoperiseră citind Epistolarul, volum în care apărea și profesorul nostru de Estetică, Ion Ianoși. Acesta nu pomenise la cursuri despre corespondenții săi, dar ne sugerase unora dintre noi să citim și cărțile sau traducerile semnate de cei cu care el însuși schimbase scrisori. Pe unii îi citisem deja: un volum de eseuri al lui Cioran circula sub formă de fotocopie între colegi, iar articolele sale, ca și cele ale lui Noica, apucasem să le citesc la Biblioteca Academiei, într-un stagiu de practică în care ni s-a dat voie să cerem cărți în sala specială. Pe Noica ni-l recomandase, încă din vremea stagiului militar, colegul Miron Beteg, azi secretar de redacție la Familia și care la sfârșitul anilor ’80 organiza în mansarda sa din apropierea străzii Mântuleasa lungi dezbateri filosofice pornind de la cărțile lui Noica apărute în ultimii ani ai regimului comunist. Pe Sorin Vieru îl cunoscusem la Institutul de Filosofie, fiindcă făceam multă logică. Despre traducerile lui Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu se vorbea pe tăcute mereu. Cel mai mult mă impresionase, însă, lectura micii cărți publicate de către Andrei Pleșu în 1988. Dacă unele dintre volumele discipolilor lui Noica se înrudeau cu cursurile ținute de profesori precum Gh. Vlăduțescu ori Mircea Flonta, Minima moralia a lui Pleșu nu avea nimic în comun cu ceea ce ni se predase la cursul de etică. Pentru orele respective, în clasă venise un lector care încercase să ne convingă că există o etică a geto-dacilor care a traversat secolele până în vremea PCR. Eram năuci. Îl botezasem pe respectivul „tovarășul Burebista”. Așa că, atunci când am citit volumul lui Pleșu și am dat peste fraza „Povestea lui Robinson Crusoe e povestea cuiva care se vede constrâns să reflecteze asupra eticului, în condiția absenței lui «celălalt»”², am înțeles că și despre această materie se poate vorbi serios în România acelor vremuri. În același volum, îmi atrăsese atenția, pe de altă parte, trimiterea la Ioan Scărarul în capitolul despre darul lacrimilor. Ajunsesem la acel autor traducând din Cusanus, la sugestia prietenului Vlad Niculescu³. „Veniți să ne vorbiți despre etica lui Robinson și despre Scărarul! Până acum ni s-au ținut cursuri despre morala geto-dacilor” – astea sunt cuvintele pe care i le-am spus lui Andrei Pleșu, în mulțimea zgomotoasă care venise la lansarea cărții lui Mihai Stănescu. Ministrul s-a uitat la mine cu blândețe și, zâmbind, a răspuns: „Mi-ar plăcea”. Peste câteva săptămâni, el a ținut o primă conferință într-unul din amfiteatrele de la Drept. Sala era arhiplină. Veniseră acolo nu doar studenți și profesori, ci și tot felul de alți oameni. Abia am reușit să intru. Mai țin minte doar atât: cuvintele rostite de Andrei Pleșu m-au făcut să simt că începuse cu adevărat o nouă lume.

_______

¹ Mărturia apare într-un interviu din 2008: https://revistatango.ro/mihai-stanescu-casatoriile-mele-tin-cam-sase-ani-iar-amorurile-sase-luni-152 [site consultat pe 18 iunie 2023].

² Andrei Pleșu, Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, [București], 1988, p. 122.

³ Peste ani, Pleșu îl așeza pe Scărarul în compania lui Cusanus ca autori ai „inimii care vede” – v. Andrei Pleșu, Despre inimă și alte eseuri, Humanitas, București, 2017, p. 25.

Sever Voinescu

Descoperindu-l pe dl. Andrei Pleșu

Americanii au o vorbă care, tradusă cuvânt cu cuvânt, ar veni cam așa: măsura unui om constă în numărul de vieți pe care le-a atins. Știu, e un clișeu, dar clișeele spun adesea adevărul. Într-o traducere care exprimă, poate, mai bine spiritul vorbei americane, s-ar spune că măsura unui om constă în cât bine face, dar nu la modul general, vag, impersonal, ci cât de mult bine face în viețile concrete ale semenilor. Cu bucurie și recunoștință scriu aici despre dl Andrei Pleșu, cu ocazia împlinirii unei vârste care impune un jubileu, căci sunt unul dintre cei cărora domnia-sa le-a făcut mult bine. Depun astfel o mărturie care, mă încăpățânez să cred, este importantă despre măsura d-lui Andrei Pleșu.

Nu demult, într-un cadru colocvial, părintele Iustin Marchiș, duhovnic foarte apropiat de dl Pleșu, mi-a spus: „Tu ești ucenicul lui Andrei Pleșu și ești subiectiv în ceea ce-l privește.” Sigur că sunt. Și „ucenic” și subiectiv. Dar asta nu înseamnă că ceea ce mărturisesc e mai puțin adevărat. Mi se pare că acesta este un moment potrivit să mărturisesc nu pentru că aniversările ar include vreo obligație a unor socoteli de viață (socoteala bine-rău se cere a fi făcută în fiecare zi, de nu cumva în fiecare ceas), ci pentru că perspectivele se schimbă cu vârsta și, astfel, măsura omului se schimbă. Cu vârsta, creștem sau descreștem, omenește vorbind. Pe de altă parte, pe măsură ce înaintăm în viață, prioritățile se schimbă (încă un clișeu adevărat!). Pe măsură ce înaintăm în vârstă, căutăm în lume și în ceilalți lucruri diferite, ne interesează altceva, avem nevoie de altceva, dar avem și ochiul nostru devine mai experimentat și privirea mai nuanțată. Părerea mea este că, pe măsură ce îmbătrânim, ne interesează lucruri din ce în ce mai importante, sfârșind prin a fi interesați de lucrul cel mai important. Simetric cu această dinamică a interesului spre tot mai important ni se dezvoltă și percepțiile în aceeași direcție. Eu simt asta. Însușiri omenești care mă câștigau cu totul cu câteva decenii în urmă, pe care le căutam febril în jur spre a mă apropia de ele, îmi par acum futile. Azi sunt impresionat de lucruri peste care treceam ușor acum 15 ani sau acum 25 de ani sau acum 35 de ani. Spun 35 de ani, pentru că eu îl cunosc pe dl Pleșu de vreo 35 de ani. Dânsul mă cunoaște pe mine de vreo 27-28 de ani.

Profit acum de ocazie, ca să spun câte ceva despre ceea ce am descoperit eu privindu-l pe dl Pleșu în tot acest timp, de atât de aproape pe cât mi-a îngăduit destinul.

Aveam 16-17 ani, în România tristă a anilor 80. Un profesor mi-a vorbit despre Jurnalul de la Păltiniș. Am găsit cartea și am citit-o. Erau detalii pe care nu le înțelegeam, dar chiar și așa am avut, de la prima lectură, convingerea că am înțeles totul și eram fascinat. Când, mult mai târziu, am recitit Jurnalul… și nici un pasaj nu mi s-a mai părut obscur, mi-am dat seama că, într-adevăr, înțelesesem totul de la prima lectură. Alți prieteni au citit la rândul lor Jurnalul de la Păltiniș și, comentându-l, ne-am dat seama că am sfârșit prin a avea, fiecare, personaje favorite. Nu trecusem demult de vârsta Celor trei mușchetari și eram încă obișnuiți să avem personaje „cu care țineam” în cărțile pe care le citeam. Dintre păltinișeni, mie, de la bun început, mi-a plăcut cel mai mult personajul Andrei Pleșu. Cu el „țineam”. Nu cu diaristul, nu cu Noica, nu cu ceilalți. Simțeam cumva că mă potriveam cu el, deși la vârsta aceea conturul îmi era atât de fragil și mă „lipeam” imediat ba de unul, ba de altul. Să fi fost instinctul, orb dar vizionar totuși, al destinului meu viitor? Habar n-am. Notez, doar, ca atare acest moment.

Așadar, înainte de a ști orice altceva despre dânsul, pentru mine dl Andrei Pleșu a fost personajul preferat al unei cărți admirabile. Instinctul meu a fost confirmat imediat. L-am întrebat pe tatăl meu dacă a auzit de Andrei Pleșu. Tata era un ascultător compulsiv al postului de radio „Europa Liberă” (EL). Pentru tata, EL era criteriul absolut. Dacă zicea EL de cineva de bine, era bun, dacă zicea de rău, era rău. Mi-a spus că Andrei Pleșu e bun, pentru că EL, și mai ales „Monica”, zice de bine. M-am bucurat că EL zice de bine despre personajul meu favorit.

Cred că un an mai târziu, într-o librărie din centrul orașului meu, printre cărțile cu Ceaușescu care umpleau locul, am găsit într-un colț al unei lungi tejghele un teanc de cărțulii mici, cu copertă albă, care prin cumințenia aparenței și titlu păreau a fi cu totul altceva: Minima moralia de Andrei Pleșu. Câțiva lei. Am cumpărat-o pe loc. Am citit-o cu nesaț și, imediat ce am terminat-o, am început s-o recitesc, de data asta ca să subliniez și să adnotez. A fost, pentru mine, una dintre primele întâlniri cu nivelul cel mai înalt al inteligenței speculative. Stilul suplu, scrierea coregrafică, dexteritatea elegantă cu care sunt manevrate și folosite mari repere culturale m-au cucerit. Azi îmi dau seama că, moralmente vorbind, acea cărțulie m-a influențat enorm; aproape la fel de mult pe cât m-au influențat unele pasaje evanghelice, patericale și filocalice. În orice caz, dintre autorii precreștini sau postcreștini „seculari”, nici anticii, nici Kant, nici Montaigne și cu atât mai puțin eticienii relativiști postmoderni, nu m-au influențat atât de mult în modul în care mă uit și azi la semenii mei și la mine însumi pe cât a făcut-o Minima moralia. Atunci, l-am cunoscut pe dl Andrei Pleșu ca autorși a devenit unul dintre autorii de top în clasamentul meu personal. Așa a rămas până azi și, acum o știm bine, nu doar pentru mine. Suntem foarte mulți admiratori ai autorului Andrei Pleșu, pe bună dreptate. Faptul că este unul dintre cei mai căutați autori și conferențiari ai ultimilor 30 de ani este o dovadă.

II.

În 1993 a apărut revista „Dilema”. Încă de când se zvonise doar că va apărea „revista lui Pleșu” luasem decizia că trebuie să scriu și eu la „Dilema”. Un timp, am trimis texte scrise de mână, prin poștă. Am fost publicat de fiecare dată. Apoi, redacția a început să-mi solicite texte cu diverse teme care se potriveau formației mele. Apoi, am fost invitat să țin o rubrică. Apoi, a venit vremea să-l cunosc pe fondatorul revistei. S-a întâmplat prin 1995. Tita Chiper, unul dintre oamenii fundamentali ai primei generații de dilematici, ne-a făcut cunoștință. Am schimbat câteva vorbe atunci. Eu, emoționat, dl. Pleșu, binedispus. Mi-a lăudat textele și atunci am fost impresionat pentru că am detectat în cuvintele dânsului ceva mai mult decât complimentele șablon menite să încurajeze unui începător. Am simțit una dintre acele însușiri care, de când mă știu, mă impresionează cel mai mult când o descopăr și care, aveam să îmi dau seama mai târziu, aproape domină profilul psihologic al d-lui Pleșu: generozitatea. Azi știu (atunci nu știam) că exact de asta aveam nevoie în acel moment al vieții mele, de generozitatea și de încrederea cuiva pe care-l prețuiam în acest vast și ambiguu câmp al literelor și ideilor, pe care mă avântam și eu, cu toată tinerețea mea. Au urmat alte ocazii în care, abia cunoscându-mă personal, dl Pleșu m-a girat. Mi-amintesc de una, la Sibiu, prin 1996, într-un colocviu în care m-a așezat direct alături de domnia-sa într-un panel cu imense figuri intelectuale precum Timothy Garton Ash sau Peter Gross (era acolo și Adam Michnik?) să-mi dau cu părerea despre tranziția post-comunistă. Cine eram eu să dezbat public problemele post-comunismului cu acești oameni? Mi-amintesc de acea școală de vară de la Predeal, tot cam pe-atunci, în care a invitat vreo 15 tineri „de perspectivă” din diferite domenii să citească Platon sub îndrumarea sa și a lui Sorin Vieru timp de două săptămâni. Acolo și atunci am descoperit că, în adânc, biografiile familiilor noastre au un punct comun în acel orășel acum devastat de subdezvoltare, dar mitic în imaginarul copilăriilor noastre, Turnu Măgurele. Mi-amintesc, tot din acei ani, de modul în care mi-a făcut cunoștință cu Horia-Roman Patapievici sau cu părintele André Scrima. Cum mă prezenta acestor oameni pe care eu eram dornic să-i cunosc – flatant și, din nou, girându-mă. Atunci și în câte alte ocazii, de fiecare dată, girându-mă…

III.

Au urmat anii diplomatici. Dl. Pleșu, abia numit ministru de externe, m-a chemat să fiu secretar general al Ministerului. Aici, m-a cucerit cu altceva: cu forța firescului său. Am cunoscut foarte bine o grămadă de oameni care au avut funcții înalte în statul român. Dintre cele mai înalte. Pe unii dintre aceștia i-am cunoscut bine înainte de a avea funcția, în timp ce aveau funcția și după ce nu au mai avut funcția. Nu există nici unul care să fi trecut prin acest roller-coaster și să nu se fi schimbat. Funcția mare îndoaie omul, îl modifică, îl deformează. Cel aflat în funcție nu mai are multe în comun cu cel care era înainte de avea funcția. Iar după ce o pierde, se schimbă iarăși: cel de după funcție nu mai e cel care avea funcția, care oricum nu mai era cel de dinainte de funcție. Am putut vedea de-aproape (uneori cu durere, căci pe episoade scurte unele dintre prieteniile mele au avut de suferit din cauza acestor modificări) cum omul se ondulează sub funcție ca bara de oțel expusă la temperaturi de cuptor incandescent. Astăzi, sunt sigur că experiența existențială a funcției mari e prea puternică pentru aproape toți oamenii. Ei bine, cunosc un singur om despre care pot spune că a fost egal cu sine înainte de funcție, în timpul funcției și după funcție: este dl Andrei Pleșu. Nu doar că funcția nu l-a schimbat deloc, dar a încercat, cu tact și finețe, să schimbe el cumva funcția după sine. A încercat și a reușit să dea funcției din calitățile sale (inteligență, farmec, tact, umor, subtilitate culturală), cred, tocmai ca să se ferească să preia dânsul ceva din caracteristicile funcției. Ca să te ții tare într-o funcție, trebuie să-i dai mai mult decât îi iei. Și ce greu e, când funcțiile mari au atâtea de oferit! De aceea a fost dl Andrei Pleșu, un ministru de externe cum nu mai avusesem și nici nu vom mai fi avut după. Cum de a reușit asta? Îl priveam adesea în timpul întâlnirilor oficiale cu omologi sau cu șefi de guverne ori de state, îl priveam adesea în ședințele interne din Minister, și îmi dădeam seama că cel care ascultă și vorbește nu era „ministrul”, ci mai degrabă autorul Andrei Pleșu. Cum de a reușit să fie egal cu sine, același în toate demnitățile pe care le-a onorat? Odată în acei ani de la Minister, cu ton patern, mi-a spus: „Sever, orice funcție mai mare sau mai mică vei avea, ține minte un sfat: tot ce vei face, fă cu maximă seriozitate, dar păstrează mereu în tine un zâmbet interior. Fii serios, ia în serios treaba pe care o ai de făcut, dar nu te lua pe tine în serios. Asta nu trebuie să vadă nimeni, dar când ești într-un moment de culme în cariera ta și ești singur în baie, în fața oglinzii, privește-te și râzi un pic de tine!” A fost unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit în viață.

IV.

Acum 15 ani, când dl. Pleșu a împlinit 60 de ani, câțiva discipoli au întocmit o Festschrift. Am contribuit atunci și eu, cu un text în care am vorbit despre câteva mari realizări ale vieții dlui Pleșu mai puțin pomenite. Printre altele, scriam atunci despre această extraordinară însușire a sa: când stai de vorbă mai pe îndelete cu dl. Pleșu, te simți cel mai deștept om din lume, fiind convins că stai de vorbă cu cel mai deștept om din lume. Între noi fie vorba, cred că acest talent omenesc extraordinar explică în mare parte de ce dl. Pleșu este bombardat din toate părțile cu invitații „personale”, „la mese”. Spuneam că este printre cei mai căutați autori și conferențiari. La fel, dl. Pleșu este printre cei mai căutați convivi. Îți face atât de multă plăcere să stai cu domnia-sa la masă! Să spui prin oraș că ai luat masa cu Andrei Pleșu nu e doar un fel de fală că ai stat într-un cadru personal cu o celebritate intelectuală, ci e un moment pe care-l evoci pentru că te-ai simțit în nori, ai simțit cât de deștept ești, fără să fii neapărat.

În orice caz, scrierile și farmecul personal al dlui Pleșu seduc imediat și, pe nedrept, umbresc ceva ce mie mi se părea a fi esențial în destinul său, anume vocația fondatoare. În cultura română, lucrează intens instituții majore fondate de dl. Pleșu precum Muzeul Țăranului Român, Colegiul „Noua Europă”, revista „Dilema veche”. Tot despre vocația sa fondatoare vorbesc existența Institutului Diplomatic Român (la fondare se chema Academia Diplomatică), dar și acele câteva instituții de cultură națională, precum Festivalul „George Enescu” sau corul „Madrigal”, care au supraviețuit unor momente de impas în care însăşi existența lor era pusă sub semnul întrebării cu sprijinul decisiv dat de dl. Pleșu. Vocația fondatoare este prea rară printre intelectualii valahi, ca să nu fie apăsat menționată când se vorbește despre dl. Pleșu. Mențin cu totul observațiile pe care le făceam acum 15 ani. Dar, între timp, am băgat de seamă o altă însușire a dlui Pleșu care acum, la senectute, îmi pare că-l domină cu totul. Și pe care, la vârsta mea, am ajuns să o consider nu neapărat mai importantă decât toate celelalte, dar încununarea lor.

E o însușire care, poate, se sprijină pe celelalte: pe farmec, pe inteligență, pe erudiție, pe talent, pe generozitate, pe capacitatea de păstra propriul firesc indiferent de împrejurări, pe vocația sa fondatoare. Acum, îmi dau seama cât de mult bine a făcut dl. Pleșu celor din jur. Sunt mulți oameni care, dacă sunt onești, pot depune mărturie pentru binele primit de la dl. Pleșu. Eu știu câteva zeci, dar sunt cu siguranță mai mulți. Cariere întregi s-au construit cu sprijinul său: fie că a fost o recomandare esențială într-un anumit moment, fie că a fost o susținere de lungă durată (inclusiv financiară, prin burse sau finanțări care au permis multor intelectuali să se dedice liniștiți unui proiect important ori să călătorească pentru studii), fie că a fost o numire direct făcută de domnia-sa, când putea face numiri. Cei mai mulți dintre aceștia îi sunt recunoscători și îl prețuiesc. Însă, nu despre ei vreau să vorbesc. Mi se pare că ceea ce-l definește acum pe dl. Pleșu este o anume persistență în a face bine, deși i se răspunde cu rău.

Există încă acel intelectual detestat de toți din pricina unui caracter infect. Tipul este un amestec de hipercompetență și impostură cum rar există. Balzac ar fi fost fascinat de acest personaj. Un creier foarte performant învelit într-un caracter de jigodie, o erudiție impresionantă cu un suflet de turnător perpetuu. Un intelectual pe care nimeni nu-l mai frecventa după ce biografia sa „pe cai mari” a fost ruptă când i s-a dezvăluit public o imensă, șocantă impostură. Au urmat și alte dezvăluiri cel puțin neplăcute. Anii au trecut, dar puțini îl frecventează și azi. Căzut în antipatie cvasigenerală, izolat, blamat, ocolit, s-a întâlnit întâmplător cu dl. Pleșu, care l-a întrebat ce mai face. A fost emoționat că cineva se oprește să-l mai întrebe așa ceva. Dl. Pleșu a fost impresionat de emoția lui. Apreciindu-i calitățile și trecând peste defectele omului, l-a ajutat cumva să reintre cât de cât într-un circuit anume. L-a sprijinit în multe feluri, ani de zile. În acest timp, un uitat a scris un tom imens în care a înjurat sinistru pe „intelectualii lui Băsescu”, iar ținta predilectă a fost dl. Pleșu. O mizerie! O infamie! Ei bine, la un târg de carte, cine a participat la lansarea tomului, vorbind elogios? Chiar ipochimenul. Dl. Pleșu a trecut peste și a continuat să-l ajute. Mai știți în România de azi ceva similar? Eu, nu.

Mai nou, dl. Pleșu este tot mai atașat unui alt mod de a face bine. Continuând să sprijine viitorul multora, se folosește de propria notorietate, de propria celebritate aș spune, ca să scoată din uitare pe alții. Așa cum s-a ocupat tot timpul să scoată la lumină pe unii, acuma se luptă împotriva uitării unor oameni remarcabili pe care i-a cunoscut. A devenit, aș spune, preocuparea lui de senectute. „Sever, am cunoscut oameni extraordinari, relevanți pentru lumea de azi, dar uitați. Trebuie să ne amintim de ei, să-i citim, să-i frecventăm. Ei sunt patrimoniul nostru spiritual, ei sunt istoria noastră culturală, pe umerii lor am ajuns astăzi unde am ajuns”. Nu e vorba, desigur, de Constantin Noica, de Alexandru Paleologu sau de Nicolae Steinhardt, oameni esențiali în formarea d-lui Pleșu. Aceștia sunt deja stabilizați în primul rând al memoriei noastre culturale. E vorba despre foștii lui profesori Ion Frunzetti, Eugen Schileru sau Edgar Papu, e vorba despre Alexandru Mironescu, e vorba despre pleiada de artiști plastici și critici de artă pe care dl. Pleșu îi evocă în Ochiul și lucrurile, e vorba despre părintele Adrian Făgețeanu, printre alții. Dl. Pleșu crede că uitarea celor merituoși e nedreaptă. Prea greu se mai găsesc azi oameni de talia acestora, ca să îi uităm pe ei. Dl. Pleșu le face lor un bine, scoțându-i din neantul în care capricioasa memorie colectivă i-a aruncat, dar și nouă ne face un bine, spunându-ne că suntem, culturalmente, mai bogați decât am crede.

VI.

Există, pesemne, o anumită bază filozofică a bunătății. Ești bun doar dacă felul tău de a înțelege omenescul te predispune unui subtil efort de solidarizare cu căderile lui inevitabile, pentru a-i prețui înălțările. În cultura europeană, doar antropologia creștină furnizează arsenalul de argumente în stare să mobilizeze acest gen de efort: identifici căderea, te delimitezi de ea, dar ești solidar cu cel care cade, pentru înălțarea sa. Dl. Pleșu este, în acest sens, un creștin autentic. În plus, adeziunea sa la viziunea creștină asupra omului este însoțită de speranța în Hristos. Pe aceste două temeiuri solide, dl. Pleșu pune în discuție toate celelalte, se îndoiește de ele, le chestionează substanța. Scrie, adesea, aspru despre instituția bisericească și despre ierarhii ei, dar cât de inspirat scrie despre îngeri, despre limba păsărilor sau despre parabolele hristice. Dl. Pleșu crede știind că Dumnezeu ajută necredinței sale.

În ceea ce mă privește, după tot timpul petrecut în preajma d-lui Pleșu, am ajuns la concluzia că e foarte important să fii deștept, să fii talentat, să fii harnic, să lucrezi, să fii admirat, dar că toate acestea sunt nimic dacă nu ești în stare să faci bine în jur.

Mulțumesc și la mulți ani, domnule profesor!

Adrian Papahagi

Etica intervalului

Andrei Pleșu a debutat ca istoric și critic de artă. Patru volume publicate între 1974 și 1986 (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Francesco Guardi, Ochiul și lucrurile) l-au consacrat înainte de 1989 în lumea rarefiată a intelectualilor care își găseau în artele frumoase refugiul din calea realității hidoase. Totuși, se justifică Andrei Pleșu retrospectiv, „formația mea intelectuală nu a demarat sub semnul vizualității; […] mi se întâmpla să umblu în minte mai curând cu un vers, cu o idee, cu o melodie decât cu o imagine” (Ochiul și lucrurile, reed. Humanitas, 2023, p. 5).

Ultima carte publicată de Andrei Pleșu sub comunism (Minima moralia, Cartea românească, 1988) marchează însă un vertiginos volte face, iar hermeneutul imaginii se dezvăluie ceea ce de fapt toți știau că este – gânditor, și mai exact moralist. „Nu oferim cititorului, în cele ce urmează, un tratat, fie și minimal, de etică. Ci doar o suită de observații rapide, născute în marginile unui teritoriu în care autorul a fost adus nu prin pricepere profesională, ci prin împrejurările de tot soiul, ale vieții zilnice…”, se scuză autorul (p. 7). Căutarea acestor minima moralia se rezumă la întrebarea: „Cum se supraviețuiește, decent, în interval” (p. 8). Alt ucenic al lui Constantin Noica alesese dramatismul limitei; Andrei Pleșu a preferat însă intervalul. Sublimul sau abjecția din tragedii, sau sfințenia și depravarea totală, în logică creștină, nu sunt subiectele moderatului Andrei Pleșu, străin prin temperament de exaltările romantice sau de moralismul încruntat. Minima moralia nu înseamnă însă minimalism etic, nici îndemn spre mediocritate morală, căci „omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale” (p. 147). Domnul Pleșu e moralist, nu moralizator, căci îi repugnă „asumarea competenței morale” și „tendința de a judeca tranșant lumea și oamenii”, în care vede gesturi tipice ale „obtuzității spirituale” (p. 13).

Tema decenței e de altfel prezentă în filigranul majorității volumelor inspirate de actualitatea românească, publicate la Editura Humanitas din anii ’90 până astăzi (Chipuri și măști ale tranziției, 1996; Obscenitatea publică, 2004; Comèdii la porțile Orientului, 2005; Note, stări, zile, 2010; Neliniști vechi și noi, 2016; Pe mâna cui suntem?, 2018). Tot moralist se dovedește Andrei Pleșu în dialogurile cu Gabriel Liiceanu, deși uneori discuția glisează spre întrebările ultime ale metafizicii și teologiei, cum ar fi speranța, iubirea, moartea sau destinul (Dialoguri de duminică, 2015; Despre destin, 2020).

Scriind Despre îngeri (2003) și Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste (2012), Andrei Pleșu se vădește în cele din urmă teolog. Nimic mai firesc decât acest parcurs de la estetică la etică, iar de-acolo spre teologie. Din nou, autorul pare să se scuze pentru îndrăzneală: „Sunt perfect conștient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumțios, insuficient „îmbisericit” și, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici și spații religioase din afara creștinismului. Pentru cruciații secularizării și, în general, pentru spiritul vremii, voi face, dimpotrivă, figură de «reacționar», sensibil, în mod inexplicabil, la texte și idei revolute.” (Parabolele lui Iisus, p. 8). Iată-l din nou pe Andrei Pleșu în intervalul moderației, al credinței-căutare, al decenței, prins între cei ce știu în detaliu ce vrea Dumnezeu și cei convinși că Dumnezeu nu există. Andrei Pleșu se apropie de Scriptură cu decență și smerenie: nu caută un Iisus al lui, sau un Iisus al filozofilor, ci Îl descoperă pe Iisus al nostru, al tuturor creștinilor, în chiar cuvintele Sale.

După cum am văzut, la începutul cărților citate, Andrei Pleșu se scuză că nu e întrutotul istoric de artă, filozof sau teolog. În realitate, evită rigorile specializării, dar nu din carență, ci din preaplin. Estetul e moralist, moralistul e creștin, iar teologul nu refuză lumea formelor. Închiderea îi repugnă la fel de mult ca extremele și certitudinile ideologiei. Hermeneutica și credința lui Andrei Pleșu nu sunt asertive, ci interogative. Indiferent dacă interpretează imaginea, manifestările umanului în literatură și în viața reală, sau textul Scripturii, estetul, moralistul și teologul sunt inseparabili. Ce definește stilul celor trei hermeneuți care-și dau întâlnire în persoana lui Andrei Pleșu este grația – și nu mă refer doar la eleganța scriiturii, ci la generozitatea și compasiunea care sunt roade și atribute ale harului. Grația, în înțelegerea Simonei Weil, ca opus al greutății bolovănoase și al gravității sentențioase. Ca să ilustrez, în puținul spațiu care îmi rămâne, ceea ce mai mult am sugerat până aici voi analiza trei momente ale acestei hermeneutici: capitolele despre Rafael, despre Falstaff și despre Parabola fiului rătăcitor.

Rafael, pictorul madonelor, al pruncilor și al îngerilor căzuți pe gânduri, îl încântă pe Pleșu din aceleași motive pentru care le displăcea romanticilor și altor moderni, mai exact pentru „lipsa «fatalității», a delirului creator” (Ochiul și lucrurile, p. 240). Rafael nu este pe gustul „acelei categorii a publicului pentru care frecventarea artelor face parte din specia «senzațiilor tari»” (p. 240). El „opune demonismului genial firescul genialității” (p. 241). Spre deosebire de alți artiști italieni pomeniți de Vasari în Viețile lui, cuprinși de „nu știu ce nebunie și sălbăticie”, Rafael e „între puținele mari spirite europene născute spre a oferi modelul unei creativități solare, perfect integrate lumii și iradiind o vitală senzație de fericire” (p. 248). Citind aceste rânduri înțelegi că diurnul Pleșu preferă poza rafaelită cuminte dramatismului impostației caravagiolești. Seninătatea lui Rafael se înscrise în logica tihnei contemplative, ea convine ochiului generos, care mângâie iubitor lucrurile, și a lucrurilor care nu rănesc ochiul. Echilibrul, decența, moderația caracterizează firea și gândirea, stilul și gustul lui Andrei Pleșu.

Cu aceeași generozitate îl citește pe Falstaff (ce-i drept, mâncăul fanfaron își seduce aproape invariabil audiența și criticii). Pleșu înțelege că, pentru a deveni gloriosul Henric al V-lea, învingătorul de la Azincourt, prințul Hal trebuie să-l renege pe Falstaff. Totuși, cuvintele împroșcate monosilabic de tânărul monarh în biserica încoronării, I know thee not, old man, scandează cea mai teribilă repudiere din opera lui Shakespeare. Aceasta e dureroasă și pentru Hal, care știe că regalitatea îl obligă să renunțe la umanitatea pe care o întrupează Falstaff: banish plump Jack and banish all the world! Regele îl reneagă pe Falstaff în logica maxima moralia, dar Pleșu îl acceptă și vede în el mon semblable, mon frère, în lumina minima moralia, căci Falstaff nu e doar materia, pântecul, viciul, lașitatea, nocturnul opuse spiritului, minții, virtuții, eroismului și diurnului, ci ocupă cu făptura sa colosală întreg intervalul dintre sublim și demonic în care se manifestă cel mai adesea umanul: „Nu se poate imagina o etică într-un univers al luminii omogene. Eticul însoțește lumina deficientă: e epifenomenul unei lumi umbrite, e, așadar, o teorie a clarobscurului. Cele două margini între care se mișcă Falstaff, pungașul vulgar și regele triumfător, rămân în afara scenei etice. Numai Falstaff e născător de problematică morală, de dispută, de șovăire între bine și rău, între zi și noapte, între flux și reflux” (Minima moralia, p. 57). Din nou, Andrei Pleșu nu glorifică și nu excomunică; intervalul îl interesează mai mult decât culmile și abisurile: „Falstaff însuși – și odată cu el întreaga umanitate – stă sub aceeași legendă. Etica e îndreptarul fiului risipitor, un îndreptar inactual pentru păcătosul nerecuperabil, și inutil pentru fiul cuminte, rămas acasă” (p. 57).

Despre fiul risipitor scrie pe larg domnul Pleșu în Parabolele lui Iisus. „Risipa de risipire” a fiului care-și cheltuiește partea de avere în desfrânare nu cere prea multe comentarii; de fapt, Mântuitorul vrea să pună sub ochii fariseilor celelalte specii ale risipei: „risipa de cumințenie” acrită și resentimentară a fiului destoinic, care se răzvrătește atunci când tatăl face „risipă de iubire”. „O dată mai mult, gândirea în alb-negru a eticului devenit ideologie e suspendată de discursul hristic” (p. 265). Fiul cuminte „confundă viața credinței cu o pură birocrație etică și rituală. «Ortodoxia» cu «ortopraxia».” (p. 265) Tatăl nu așteaptă în prag, ci fuge în întâmpinarea fiului risipitor, îl primește și îl onorează înainte chiar ca acesta să-și ceară iertare, acceptă jumătatea de drum a fiului pierdut de la conștiința păcatului spre mântuire, și parcurge el restul. Ce lipsește virtuții fiului e suplinit de credința, speranța și iubirea tatălui. Nu ni se spune dacă fiul risipitor s-a îndreptat, sau dacă după o vreme s-a dedat din nou desfrâului; habar n-avem dacă fiul cel cuminte, smintit de ură în fața risipei de iertare și dragoste a tatălui, adică șocat de acțiunea harului, nu devine un nou Cain. Tot ce știm e că nu rigiditatea lipsită de imaginație morală a ortopraxiei, ci gratuitatea harului mântuiește lumea.

Acest soi de înțelegere sugerează că Andrei Pleșu a scris nu o dată aflându-se el însuși sub efectul harului, spre ciuda multor rigoriști încruntați, care cred că „boieria minții” o conferă proximitatea puterii politice, dar și spre admirația celor care se bucură că împart cu dânsul intervalul.

Cu IPS Andrei, la Conferinţa Întâlniri formative de o viaţă.

Ioan Alexandru Tofan

Cum se scrie un text. O lecție a Domnului Andrei Pleșu

În 2012 am candidat pentru bursele oferite de Colegiul „Noua Europă”. După interviu am primit prin poștă o politicoasă, scurtă și fermă scrisoare de respingere. În josul paginii, Domnul Andrei Pleșu adăugase însă cu pixul câteva rânduri în care spunea că i-a plăcut proiectul și mă îndemna să îl caut în septembrie, cu speranța că se va găsi o finanțare suplimentară pentru mine. S-a găsit până la urmă, dar nu asta vreau să spun. În anii care au trecut de atunci, micul text din josul paginii mi-a fost ca admiterea la o școală de scriitură. Un suport pentru exigență suplimentară privitoare la modul în care urma să vorbesc despre filosofie. Mereu mă întrebam: „ce ar spune Domnul Pleșu despre textul la care lucrez?”. Dacă reușeam să dau un răspuns cât de cât îmbucurător, trimiteam textul spre a fi publicat. Dacă nu, nu. Ne-am văzut și am vorbit de multe ori de atunci, dar efectul pe care l-au avut cele câteva rânduri nu a fost depășit de nicio întâlnire ulterioară.

În patru puncte, pot să rezum felul în care am învățat să scriu, astfel încât să nu îl dezamăgesc pe Domnul Pleșu. Nu știu dacă am reușit, dar lecția trebuie menționată aici.

Mai întâi, am învățat să scriu „pentru public”, în accepțiunea pe care o dă termenului în ultima sa carte, Capodopere în dialog: „scrisul e un act de cordialitate și de politețe. Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină, pentru care orice lectură de la magazinul ilustrat în sus e fastidioasă, dar și dincolo de profesionalismul maniacal al savantului de carieră”. Cum se face așa ceva? Am aflat citindu-i cărțile și articolele de deschidere din Dilema veche, dar găsind și într-un alt text o sugestie binefăcătoare: scriind din interiorul unui „diletantism” înțeles etimologic de către Heinrich Zimmer în Regele și cadavrul, adică al unei plăceri care însoțește cunoașterea și vorbirea despre cunoaștere. Astfel se produce o scriitură precum aceea despre care vorbește Domnul Andrei Pleșu, una care se adresează interogației și nu enunțului. Încercând să învăț să scriu astfel, am învățat să scriu cu poftă, cu plăcere, ca o formă de taifas cu cititorul de la care sunt atât de multe lucruri de învățat.

Mai apoi, ca un corolar al celor de mai sus, am încercat să scriu despre lucruri importante. Acest fapt se poate traduce într-o regulă a sincerității, a scrisului care își propune să meargă spre inima lucrurilor și nu se hrănește doar din propria lui formulare. Publicul despre care am amintit mai sus („nespecialistul pasionat, cultivat și inteligent”, cum îl definește Domnul Pleșu) este mult mai greu de cucerit decât unul „specializat”. Pe ultimul îl poți mulțumi rapid cu două-trei savante și subtile distincții terminologice. Primul caută însă probleme și fragmente de viață pe care să le aspire înăuntrul său. Ceea ce merită a fi scris este, așadar, împletit intim cu această viață. Întâlnirile și colocviile de la minunatul Colegiu „Noua Europă” sau articolele pe care am avut șansa să le public în Dilema veche au fost o lecție despre felul în care nu merită să spui ceva dacă nu se naște în tine o întrebare pe care o pui „publicului”, tocmai pentru a afla un răspuns de la el.

Un astfel de scris este prin natura lui inactual și nedefinitiv. Nu e o rușine să te întrebi, într-un articol de 7000 de semne, care este sensul lumii. Și nici să închei fără a trage concluzii, cum de altfel se încheie toate filosofiile scrise pe pământ, nu în ceruri (cum este, desigur, cazul lui Hegel și al interlocutorului său transcendent). Neterminarea face parte din natura gândirii aflate, cum spunea Constantin Noica, „pe cale”. Dar ea are o țesătură specifică și o fragilitate care îi dau miez și culoare. Intermediarul, spațiul despre care a vorbit atât de mult Domnul Pleșu, își etalează dinamismul, ritmurile și culorile între actualitatea oarbă a capătului de jos al drumului și gustul metalic al răspunsurilor definitive aflate la capătul de sus. Între cele două, în neîmplinirea orientată vectorial, stă întrebarea despre care merită să scrii o viață întreagă.

În fine, o lecție oarecum legată de cele de mai sus pe care am învățat-o de la Domnul Pleșu a fost să nu vorbesc despre idei fără a vorbi despre oamenii care le-au gândit sau rostit. Citeam la un moment dat despre experiența spirituală în textele lui Andrei Scrima și Domnul Pleșu m-a îndemnat să îi caut pe prietenii Părintelui, câți au mai rămas, să stau la taifas și, în final, să transform monografia la care lucram într-un eseu biografic. Asta a făcut ca o cercetare tehnică despre o serie de concepte fenomenologice, cum o vedeam eu la început, să se transforme într-o aventură spirituală în sine și într-un drum pe care l-am parcurs împreună cu cel despre care scriam. Nu l-am întâlnit niciodată pe Părintele Scrima, dar la sfârșitul „cercetării” mele mi s-a făcut dor de el. Cred că pentru această stranie întâlnire cu un prieten necunoscut îi sunt dator Domnului Pleșu care, cum spunea într-un interviu, obișnuia în tinerețe să caute întâlniri cu oameni excepționali. Constantin Noica a remarcat odată că îi colecționa „ca într-un insectar”.

În urmă cu puțin timp, am început să citesc textele lui Marin Tarangul, despre care Domnul Pleșu mi-a vorbit în treacăt la un moment dat. Și ce poveste am găsit acolo, ascunsă în cuvintele marelui prieten! Abia aștept să scriu despre el, să scriu „pentru public”, astfel încât răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o încă din 2012 să fie unul dătător de curaj.

Codrin Liviu Cuțitaru

Un altfel de supererou

În anii optzeci, ca adolescent al epocii ceaușiste, asemenea colegilor mei de generație, eram preocupat de supereroi. Supereroii vremii, se înțelege, (mult) mai rudimentari decât invincibilii din industria hollywoodiană de astăzi, dar, oricum, supereroi. Un fel de protopărinți ai feericelor creaturi ale prezentului. Ei pătrundeau în viața noastră fie prin intermediul unor pelicule cinematografice cenzurate, fie, ocult, prin filmele de pe casetele video ori prin benzile desenate aduse din Apus. Câțiva ani m-am lăsat fascinat de acești zei ai imaginarului american modern, precum Spiderman, Superman și Batman și de variantele lor europene mai potolite – de tipul lui Docteur Justice – sau de cele asiatice, din galeria călugărilor Shaolin. Mai târziu, prin clasa a X-a, pe la 16 ani, am descoperit în biblioteca familiei o carte neobișnuită, care, din motive inexplicabile (întrucât nu avea nimic spectaculos în titlu ori pe copertă), m-a determinat să o deschid. E vorba despre Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu. Epifania (în sens absolut joycean, adică nu doar „deșteptător”, „revelator”, ci de-a dreptul „inițiatic”, „formator”) a fost completă. Am citit-o cu pasiune (mai ales atunci când eram convins că o înțeleg, deși nu o înțelegeam), umplând pagini întregi de caiet dictando cu notițe și comentarii. De Noica auzisem, firește, dar cine erau acei tineri intelectuali din jurul lui, atât de inteligenți și de culți? De unde răsăriseră? Unde se școliseră? Și cine era acest magician al dezacordului savant (dezacord cu însuși magistrul Noica), Andrei Pleșu pe numele lui, care dezvăluia o claritate a minții și exprimării cum nu vedeai la inșii cenușii aflați în lumina reflectoarelor la timpul respectiv, robii limbajului de lemn, monotoni, șterși, trași la indigo și, fatalmente, neinteresanți? Supereroii mei s-au schimbat abrupt și irevocabil. Numele lor deveniseră Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Mutația mi-a produs, neașteptat, și primul impuls de gândire critică. Mi-am zis, îmi amintesc cu exactitate, că, în vreme ce circarii hollywoodieni zburători și confrații lor de oțel din școlile de Kung fu ale Orientului rămâneau niște supereroi ai trupului (volens-nolens perisabili), discipolii lui Noica se dovedeau, fără putință de tăgadă, niște supereroi ai spiritului (id est eterni). Am devenit fan-ul lor neobosit (și, cu precădere, fan-ul lui Andrei Pleșu), povestindu-le tuturor, cu entuziasm, despre „peratologie”, despre „limită” și „limitare”, despre „în” și „întru”, despre „ființarea în cultură”, despre provocările „intervalului”, despre „Germania untului”, despre „hybris”, despre „București” în raport cu „Păltiniș” etc.

Apoi ceva și mai miraculos s-a întâmplat. La aproximativ un an de la aceste revelații, Cenaclul Junimea de la Casa Pogor din Iași (cenaclu pe care îl frecventam cu disciplină de viitor filolog) a anunțat o prelecțiune-eveniment despre patriotism, ținută de nimeni altul decât de… d’Artagnan al Păltinișului, Andrei Pleșu. Ce idee formidabilă (constat azi, peste decenii) să dai ca temă de conferință „patriotismul”, într-o lume concentraționară, unde autarhia patriotardă constituia modul de existență a întregii societăți, pentru a o demantela, în realitate, în interiorul unui scenariu hermeneutic sclipitor! Atunci l-am descoperit, cu adevărat, pe intelectualul subtil-impredictibil, pe supereroul culturii Andrei Pleșu. Am și acum, între notițele mele, citatul-nucleu al discursului său. Spunea filozoful: „Patriotismul reprezintă un legitim cult al strămoșilor, fără de care nici un om n-are adâncime, n-are pivniță, este o pură suprafață, dar, odată cu acest legitim cult al strămoșilor, apare și un mic risc, de a legendariza strămoșescul. Asta înseamnă că trecutul devine fie un argument de orgoliu, fie o scuză. Devine un argument de orgoliu în momentul în care credem că trecutul cu virtuțile lui se moștenește de la sine printr-un proces natural. Că virtuțile înaintașilor trec în noi fără efortul nostru, așa cum trec ochii albaștri ori părul brunet. Instalarea confortabilă în trecut, ca într-un loc din care vin virtuți cu nemiluita, ca într-un loc mitologic care ne legitimează prin strălucirea lui fenomenală, introduce un risc și deopotrivă o scuză.” „Riscul”, desigur, e acela de a parazita realizările înaintașilor, ascunzând prezentul pernicios în penumbra generată de strălucirea trecutului, iar „scuza”, motivarea letargiei proprii prin cine știe ce nerealizare a celor de dinaintea ta. Dincolo de atacul direct la stereotipurile regimului ceaușist, Andrei Pleșu definea de fapt aici, pentru prima oară în fața ochilor mei de umanist în formare, un principiu fundamental al noului istorism – demitologizarea și, implicit, deficționalizarea istoriei. Fără să-mi dau seama, în acel moment, sub maieutica discretă a elevului lui Constantin Noica, puneam piatra de temelie a viitoarei mele teze de doctorat (ce urma să o scriu peste ani) despre relația dintre istoriografie și literatură, unde apropiam cele două domenii pe palierul „psiho-cultural” așa-zicând. Dacă tendința istoriei este de a opera cu constructe mitologizate, legendarizate și nu neapărat reale, de ce varianta ei disciplinară, istoriografia, nu s-ar dori mai flexibilă, mai apropiată de spațiul estetico-literaro-narativ, în care elementul esențial se revelă a fi versatilitatea ficționalului?

În fond, îmi dau azi seama cu surprindere, acesta este rolul prin excelență al unui „supererou al culturii” – de a dinamiza, cu ideile lui, gândirea publică, de a o resuscita constant, pompându-i sânge în vene și nu de a o osifica, gnomic, cu prejudecăți imuabile, similare unor sentințe. Andrei Pleșu nu s-a dezis niciodată (din tinerețea păltinișeană până la maturitatea dilematică) de un astfel de mod de viață în și întru cultură. El practică „ruperea de nivel” (conceptul îi aparține) fără a impune totuși un „nou nivel”, fără a-ți stabili standarde intelectuale, ci oferindu-ți posibilitatea de a le descoperi și crea singur. Lucrul se petrece chiar și atunci când discută chestiuni de morală, un teritoriu, s-ar spune, prin definiție, al principiilor insurmontabile. Dimpotrivă, flexibilitatea e cea care caracterizează abordarea noțiunilor etice de către Andrei Pleșu în Minima moralia (carte pe care am devorat-o, ca student, la apariția ei în 1988). Filozoful nu crede acolo în rigiditatea hermeneuticii morale. Spune că reflexul etic nu se regăsește într-un punct fix, neschimbabil, ci în iradierea lui, adică, geometric vorbind, într-o linie dreaptă, în interiorul căreia „punctul” inițial va fi „nuanțat” de alte „puncte” complementare. Regula „fixă” se va „umaniza” prin urmare, adaptându-se la complexitatea (contradictorie) a existenței înseși. Astfel, conduita morală devine un exercițiu al „intervalului”, o expresie a dinamicii istorice, și nu o dogmă a împietririi spirituale. Admitem cu toții, empiric, acest lucru, în tumultul de zi cu zi. Recunoaștem că, prea des, binele și răul nu există, bogomilic, în stare pură, ci în melanjuri periculoase, infinitezimale, de unde, odată intrat, mai poți ieși cu bine doar prin inspirație norocoasă, pronie divină sau, da, nu trebuie să fim ipocriți, prin arta compromisului (pozitiv). În expresia lor factuală, albul și negrul se intersectează, generând griul. De aceea, judecata etică nu trebuie legată atât de individ, cât de context. „Intervalul” evaluării morale ilustrează o chestiune de împrejurare și nu de persoană. Conduita insului depinde de circumstanțele biografiei sale, singurele cu „potențial” maieutic. Adică numai ele au capacitatea de a naște „eroul” din ins sau, vai, „anti-eroul”. Probabil că tot ele sunt responsabile și pentru nașterea „supereroului”. „Eroismul”, „anti-eroismul” și „super-eroismul” descriu realități maieutice. „Zac” în om, cerându-se „moșite” în manieră socratică. „Moașa” va fi istoria propriu-zisă. Dacă am prelungit aici puțin „poetica” intervalului, am făcut-o pentru că „ruperea de nivel” produsă de Andrei Pleșu mi-a permis, cum constatam, acest lucru…

Mulți se întreabă totuși de unde vine farmecul intelectual inegalabil al lui Andrei Pleșu? Există și alți intelectuali de calibru în preajma noastră, dar puțini reușesc să exercite o fascinație aproape mesmerică asupra semenilor, așa cum se întâmplă în cazul autorului Parabolelor lui Iisus. El pare a fi „un cuceritor de minți”, după caracterizarea inspirată, făcută de cineva la un moment dat. Care e detaliul transcendent al personalității lui eclatante, apt să treacă dincolo de erudiție, talent și inteligență și să „hipnotizeze” pur și simplu, intelectual vorbind, cititorul, auditoriul sau (doar) interlocutorul? Citind cărțile acestui remarcabil „radiograf” al îngerilor, nu ai putea formula, la limită, decât un singur răspuns – profunda umanitate ce traversează întreaga sa operă. Da, oricât de bizar ar suna pentru un „supererou al culturii”, pentru un „supraom al spiritului”, ceea ce îi legitimează lui Andrei Pleșu singularitatea intelectuală, ieșirea din rând e tocmai umanitatea lui esențială. Iată așadar și un paradox (deloc artificial): umanitatea ca (super)eroism. Andrei Pleșu rămâne unul dintre cei mai sofisticați intelectuali ai culturii noastre postbelice, neseparat însă, nici o clipă, de viața ca atare, de individ, de lumeaînconjurătoare. Acest profil psihologic-creator adânc umanizat era vizibil, încă din tinerețe, în convorbirile consemnate remarcabil de Gabriel Liiceanu în amintitul său Jurnal. Acolo, Andrei Pleșu are nedumeriri în privinţa modului de experimentare a „palierelor” în cultură, fiindcă, presupune, „în timp ce trecerea de la intelect la raţiune este o chestiune de grad, trecerea de la raţiune la revelaţie se face printr-o ruptură de nivel. În acest sens, poţi fi vinovat că n-ai obţinut raţionamentul, rămânând în orizontul judecăţii, dar nu poţi fi răspunzător pentru faptul că n-ai obţinut conceptul. Responsabil nu eşti decât la nivelul judecăţii şi raţionamentului. Judecata o afirmi, de concept te laşi străbătut; te afirmă el.” Seva existențială, substanța istoriei, tensiunea faptului trăit constituie, pentru filosofia acestui mare gânditor, fundamentele oricărui efort intelectual, oricât de neînsemnat ar fi el. Fără aderența la biografie, simpla abilitate silogistică rămâne o virtute sterilă, „un joc cu mărgelele de sticlă”, pentru a-l cita pe Hermann Hesse. Puţin sensibil la detaliile exerciţiului spiritual autofag, Andrei Pleşu crede că toate trebuie să folosească individualităţii, că şi cultura reprezintă, până la urmă, un „accesoriu” şi nu un tărâm al revelaţiilor fără obiect (ideea apare și în metafora „drumului spre ceva” din Minima moralia). Altfel, riscul depersonalizării prin cultură rămâne major.

Observă eseistul, polemizând cu maestrul Noica: „Mi se pare că rişti un monstruos al reuşitei. Poţi obţine raţionamentul, ba chiar conceptul, la nivelul operei, în vreme ce în plan existenţial te afli sub nivelul judecăţii. Problema nu este deci de a-ţi gândi gândul, ci de a-ţi trăi gândul. Marea cenzură nu o văd între cultura judecăţii şi cea a conceptului, ci între existenţă şi cultură. Nu înţeleg să obţin conceptul cu orice preţ”. Existența înverșunată în spirit poate să deturneze un destin de la „ființarea în cultură” și să-l împingă, discret, către eșec. Implicarea în istorie, explorarea activă, co-participativă, umană avieții te duce mai aproape de sufletul culturii decât inflexibilitatea ascezei unidirecționate pe virtuțile minții. Vita contemplativa, ca oricare alt aspect sofisticat al rațiuniiomenești, trebuie să folosească exact celei la care se referă noțiunea – vieții –, să devină carevasăzică vita activa,iar nu să se adauge istoriei într-un mod inutil, parazitar. Aceasta este marea lecție a operei de până acum a lui Andrei Pleșu: extragerea umanității din cultură și nu a culturii din umanitate. Or, o asemenea nuanță de gândire nu e accesibilă, credeți-mă pe cuvânt, decât supereroilor.

Iulian Boldea

Dialogul cu ideile şi lumea

Spiritul de fineţe, ispita fragmentarului, fervoarea ideatică sunt trăsături revelatoare ale cărţilor lui Andrei Pleşu, de la cele din sfera criticii de artă (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc şi melancolie, Ochiul şi lucrurile), la cele din spectrul eseisticii filosofice (Minima moralia, Limba păsărilor, Despre îngeri, Parabolele lui Isus), sau la publicistica mai mult sau mai puţin militantă, însă ludică, sprinţară, de o cuceritoare spontaneitate a reacţiei (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Obscenitatea publică, Comédii la porţile Orientului, Note, stări, zile, Despre frumuseţea uitată a vieţii). Atrasă de concret, disponibilă, „îndrăgostită de zborul liber în toate direcţiile”, gândirea eseistului este, zicea Laurenţiu Ulici, „iubitoare de rigori şi poziţii polare”, rezultând de aici o puternică impresie de „simplitate complexă sau de profunzime a suprafeţei”. Studiile de istoria sau teoria artei, fervoarea dialogului cu ideile sau cu lumea se transformă, adesea, în tot atâtea moduri de a se referi la sine, autorul dedicându-se adesea clarificării unor concepte sau opţiuni prin imersiunea în propriile trăiri. Într-un pasaj din Jurnalul de la Tescani, scrierea ca „urmă”, este o formă de depăşire de sine, un exerciţiu de asceză spirituală, sau de exorcizare a spaimelor de fiecare zi: „Cartea ca urmă – iată igiena scrisului. A trăi pentru a scrie cărţi e totuna cu a trăi halucinat de propria ta umbră”.

O carte ilustrativă pentru condiţia eseistului, Ochiul şi lucrurile, relevă aceleaşi idei, forme culturale şi trăiri, distingându-se prin vervă asociativă şi atracţie a contrariilor, calităţi formulate într-un stil ce reuneşte fervoarea căutării şi voinţa preciziei, exigenţa asumării adevărului şi lectura dubitativă a unor „subiecte” consacrate, solemnitatea şi puseul ironic. În prefaţa cărţii, se exprimă premisa crizei în care se află „ştiinţa artei”, oferindu-se şi unele soluţii (un spor de inductivism, intensificarea studierii receptării estetice, rediscutarea limbajului estetic din perspectiva „mediilor” contemporane, găsirea unei perspective optime a continuităţii, temperarea excesivei proliferări a ştiinţelor auxiliare şi relativizarea specializării). Eseurile lui Andrei Pleşu (Rafael, Imagine şi text în Veneţia “Secolului de aur”, El Greco şi parabola insulei, Manet sau despre gradul zero al picturii, Paul Klee. Preliminarii la o apologie a contingenţei, „Umbra” lui Jung şi zâmbetul lui Voltaire etc.) se disting prin prestanţa formulărilor şi acurateţea analitică, prin fervoarea ideii şi forţa plastică a cuvântului, chiar dacă e vorba de „dificila şansă de a vorbi despre o lume nevorbitoare, o lume care nu se povesteşte pe sine, ci se arată doar, într-o tăcută şi bogată nemijlocire”, o lume a cărei unică retorică este „misterul propriei ei apariţii”. Definind plastica lui Rafael din unghiul unei „stilistici a fericirii” de sorginte apolinică şi din perspectiva „impersonalităţii”, Andrei Pleşu consideră că originalitatea pictorului constă mai ales în disponibilitatea sa, în „verva asimilatoare”, rezultat al încorporării diversităţii într-un tot omogen, coerent, expresie a unei armonii generoase, abia refulate în propria dicţiune cromatică impecabil stăpânită, cu un înfiorat substrat dionisiac.

În cartea Despre îngeri (2003) se confruntă două tendinţe, teologică şi filosofică, îndreptăţite prin delimitarea conceptuală a noţiunilor de angelologie şi prin reflecţia asupra spiritualităţii creştine din care decurge această temă religioasă majoră. Îngerii sunt dublul nostru ideal, „fiinţe ale intervalului“, intelectul uman însuşi exprimând o condiţie angelică („Dacă intelectul e partea noastră de înger, atunci reflexia noastră despre îngeri e, totodată, o reflexie despre condiţia noastră intelectuală, despre posibilităţile şi perspectivele ei. Istoria angelologiei e, prin urmare, o istorie a metabolismului nostru mintal”). În Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (2012) Andrei Pleşu propune un dialog cu textele sacre, din perspectiva unei „stilistici edificatoare”. Pildele biblice nu ascultă de mecanismul dubitativ al gândirii speculative, ci se înscriu în orizontul experienţial al fiinţei, ca adecvată orientare şi conduită în viaţă. Miza parabolelor biblice este gnoseologică şi ontologică, adevărul lor fiind interogat cu o percepţie proaspătă, alimentată de interesul metafizic faţă de tensiunea morală şi religioasă a acestor naraţiuni minimale ghidate spre orizontul transcendenţei eliberatoare. Adevărul sacralităţii, încrustat sub forma unei poveşti esenţiale este contextualizat, ca vector atitudinal, prin apelul la umilitatea cotidianului, la particular, dincolo de o „analitică a receptivităţii” lui mysterium tremendum. Interpretarea parabolelor biblice îşi asumă, astfel, instrumente hermeneutice adecvate, o sugestivă atenţie la relieful semantic al pildelor, ipotezele interpretării fiind în consonanţă cu meandrele, intenţiile şi sensurile textului biblic, în măsura în care creştinismul reprezintă „dozajul optim (…) între autoritate supramundană şi compasiune omenească: ne aflăm faţă-n faţă cu un foarte sus coborâtor, care deschide astfel calea unui foarte jos în ascensiune. Se vorbeşte despre altceva, despre cu totul altceva, în termenii lui aici. Se vorbeşte despre ceea ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus”. Lectura lui Andrei Pleşu este vie, totalizantă, focalizată asupra tensiunii detaliului, atentă la logica întregului, autorul determinându-ne să înţelegem adevărul parabolelor biblice ca pe o modalitate de a ne sustrage habitudinilor cotidiene, orientându-ne spre irizările unei gândiri înclinate spre metanoia, spre geometria esenţializată a transcendenţei, spre un spaţiu sacru ce mizează pe verticalitate, centralitate, amplitudine spaţială şi deschidere. Ilustrative, în acest sens, sunt enunţurile referitoare la dinamica rugăciunii, ca asumare a unei comuniuni cu transcendentul, prin perseverenţă şi bună „aşezare” în lume. Metabolismul parabolelor îşi extrage prestigiul semantic din mobilizarea unor sensuri, exemple, modele de conduită exemplare, ce exclud încremenirea, regresul spiritual sau confortul gândirii. Descifrarea registrului spaţialităţii, la care recurge filosoful, interpretarea dimensiunilor simbolice ale elementarităţii, analitica tipologiei sufletului, toate acestea reprezintă trepte ale unei înţelegeri empatice, subtile, riguroase a adevărului parabolelor, după cum relevante sunt şi aserţiunile privitoare la ascultare, la autoritate şi smerenie.

Pildele lui Isus sunt, astfel, naraţiuni esenţiale din a căror semantică densă şi austeră se degajă ideea de indicaţie sau de interdicţie. Analitica receptivităţii în plan spaţial şi simbolic examinează două registre distincte: al dezvăluirii şi al camuflării. Adevărul ca poveste este modularea extazului transcendenţei în carnaţia epicii exemplare a pildelor, ce transpune nevăzutul în văzut, indeterminatul în determinat, necuprinsul în spaţiul enunţului cu figuraţie minimală. Tocmai de aceea, cunoaşterea presupune mobilizare intelectuală şi motivaţie intenţională: „Cunoaşterea nu se exprima doar ca mod de a gândi, ci şi ca fel de a fi, iar acțiunea nu e doar mobilizare motrice, ci şi fel de a înțelege”. Provocatoare şi erudită, cartea lui Andrei Pleşu e un model de elevat demers hermeneutic, eliberat de prejudecăţi sau inhibiţii, demers ce îşi află în adecvare, sugestivitate elegantă a stilului şi optimă raportare la Dumnezeire calităţile sale primordiale.

Cărţile de eseuri şi comentarii dedicate actualităţii (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Obscenitatea publică, Comédii la porţile Orientului, Note, stări, zile, Despre frumuseţea uitată a vieţii) reflectă atenţia la nuanţele realităţii şi ale cărţilor, a unei conştiinţe în permanentă alertă spirituală, a unui scriitor fascinant, prin stil, vervă imagistică, forţă de reacţie remarcabilă şi promptă. Despre frumuseţea uitată a vieţii (2011) exprimă orientarea autorului spre eseul fulgurant, cu ideaţie densă, figuraţie anecdotică minimală şi sens distilat într-o demonstraţie cu tentă spectaculară. Andrei Pleşu se referă aici la inflaţia conceptelor şi a contextelor, la tirania locurilor comune, plasând accentele asupra acelor lucruri, fenomene, aspecte ale umanului căzute în umbră, neînţelese, subînţelese sau prost înţelese. Titlurile secţiunilor sugerează turnura etică a cărţii (Ce facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene, Feluri de a fi, „Cetitul cărţilor”, Martirajul limbii române, Cum stăm la televizor). Registrul grav al reflecţiei nu exclude jubilaţia ludică, suflul parodic sau gesticulaţia jovială, care accentuează expresivitatea acestor „mici cure de dezintoxicare“, cum le numeşte chiar autorul lor.

Recursul la concept, constant în paginile lui Andrei Pleşu, e ilustrat de o gesticulaţie stilistică de o expresivitate incontestabilă, prin fervoarea asocierilor, subtilitatea analizelor, verva frazării, toate asociate cu o anume austeritate a arhitecturii întregului edificiu textual. Cărţile lui Andrei Pleşu sunt, de fapt, expresia unei arte de a scrie şi de a trăi, mărturisind un crez estetic şi existenţial. Ele sunt schiţe în filigran ale unui autoportret alcătuit din linii rezumative şi tuşe delicat sugestive.

[Vatra, nr. 7-8/2023, pp. 111-131]

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Andrei Pleşu – 75. Evocări, interpretări, portrete

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Partajează asta:

Similare

Lasă un comentariu Anulează răspunsul