Târguri, certuri și abuzuri

Vara a venit cu o serie de evenimente culturale încinse. Sau măcar călduțe.

Între 20-24 mai a avut loc la București anualul târg de carte Bookfest. Printre cele mai importante cărți nou lansate: la ficțiune, primul volum din opera poetică a lui Paul Celan în traducerea lui George State (Polirom) și primul volum al Povestirilor din Kolima de Varlam Șalamov, traduse de Ana Maria Brezuleanu și Magda Archim (Polirom). În zona teoriei, o selecție fie și extrem de exigentă ar trebui să includă măcar cele două volume excelente de eseuri aparținând unor tineri autori români – Roman polițist de Mihai Iovănel și Incursiuni fenomenologice în noul cinema românesc de Christian Ferencz-Flatz (editura Tact, ambele) – dar și traducerile fundamentale din Thomas Pikkety, Capitalul în secolul XXI (Litera, traducere de Irina Brateș și Lucia Popovici) – cartea de teorie a anului trecut pe „piața internațională” a ideilor, cel puțin ca dezbatere și receptare – și Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Martin Heidegger, în traducerea Andreei Rațiu (Tact), o carte ca un meteorit în orizontul local de receptare reverențioasă, mitizantă a lui Heidegger, fie ea dinspre stânga sau dreapta.

Tot în categoria evenimentelor culturale periodice, cu un istoric deja respectabil și un ritual mediatic încetățenit, se cuvine să înscriem și recentul scandal Breban – Liiceanu & Patapievici. Ultima ediție a festivalului de autovictimizare a „boierilor minții” a fost prilejuită de o remarcă făcută, pare-se, de Nicolae Breban într-o ședință a Academiei, potrivit căreia, cel puțin dintr-o perspectivă poloneză, Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici ar fi meritat să fi fost împușcați. Pe cât de grosieră, desigur, remarca a picat cum nu se poate mai bine din punctul de vedere al acumulării și reproducerii de capital simbolic. Era demult de când grupul gedesist șoma ca misiune socială și reprezentare publică. Demult de când Vladimir Tismăneanu căuta săptămânal pe contributors pe cineva – oricine – să mai facă efortul de a se scandaliza de anticomunismul său devenit pe cât de reductiv, pe atât de repetitiv. Trist dar firesc, în fond, să fie așa. De când capitalismul local a ieșit din faza romantică – de când cu criza, cel puțin, așadar – rolul de articulant al ideologiei dominante a trecut din mâinile intelectualilor umaniști-generaliști, reprezentați până atunci cu brio de trioul Pleșu-Liiceanu-Patapievici și ariergarda, în mâinile mai precise, dar și mai realiste ale tehnocraților și experților în politici publice. Cam greu să justifici austeritatea prin anticomunism, când una din trăsăturile de bază ale anticomunismului, dimensiunea sa acut-materială și cea mai pregnantă în memoria colectivă, a fost tocmai anti-austeritatea. Pentru așa ceva ai nevoie de statistici. Bătălia, atenția și granturile s-au mutat, așadar, în altă parte. Or, în acest context de tristă dezolare, un inamic public declarat de talia și temperamentul lui Nicolae Breban e – se înțelege – ceva nesperat. O campanie de strângere de semnături și solidarizare a societății civile cu această mare cauză culturală – neîmpușcarea lui Liiceanu și Patapievici – a fost demarată în revista 22.

Un alt eveniment recent din aceeași categorie, tragic cu aparențe de farsă, a avut loc în același spațiu de deasupra lui Green hours: mazilirea lui Erwin Kessler din rolul de critic de artă contemporană al revistei 22. Cel care ani la rândul a apărat, săptămânal și incisiv, neobosit, conservatorismul artei românești de tentațiile moderniste a căzut, acum câteva săptămâni, în păcatul unui exces de spirit critic: a chestionat Muzeul Național al Comunismului. Drept pentru care revista a găzduit imediat o spontană mirare colectivă din partea redactorilor și colaboratorilor săi: până la urmă, de ce publică Erwin Kessler printre noi? „Dacă citești revista 22 de săptămâna trec­u­tă până la pagina de cronică de artă sem­na­tă de Erwin Kessler, nu poți să nu apreciezi calitatea profesionistă înaltă pe care pa­gi­nile ei o degajă ca de obicei, probitatea și analiza echi­dis­tantă pe care redacția le ma­nifestă față de temele puse în discuție, competența ști­in­țifică și prețuirea sinceră a ideilor pe care le au sem­na­tarii textelor și, nu în ul­ti­mul rând, tonul civilizat. Toate acestea lipsesc în mod flagrant și sistematic din tex­tul de săptămâna trecută și, în general, din textele semnate de Erwin Kessler (EK) în revista 22… Mă întreb dacă alți colaboratori ai revistei 22, intelectuali de calitate care scriu cu res­pon­sabilitate și sobru, precum Andrei Cor­nea, Brîndușa Armanca, Alexandru Gussi, Raluca Alexandrescu, Andrei Oișteanu, Se­ver Voinescu, Teodor Baconschi, Laura Ște­fan sau Daniel Cristea-Enache, nu au decât de pierdut semnând alături de EK în pa­gi­nile re­vistei 22.” („Cazul E.K.”, Magda Cârneci, 22, ediția 28.04.2015)  Odată pus astfel intrusul la colț în fața colegilor de revistă, chestiunea insubordonării – deci neapartenenței – sale la elita manierelor culturale a fost tranșată și elevată de Andrei Pleșu după cum urmează: „Nu ştiu dacă agitaţia asta bătăioasă [a lui EK] e un simplu exerciţiu de marketing (caz în care eşecul e garantat, întrucît cititorul ştie dinainte, plictisit, ce va citi), sau e expresia vreunui obscur complex, născut în jurul unei înţelegeri greşite a ideii de „virilitate“. Cînd îl vezi, dl Kessler nu arată prea periculos. Nu simţi în el gladiatorul, fiara neînfricată. E, mai curînd, un caz clasic de decompensare”. Dacă victima acestui tratament boieresc n-ar fi fost el însuși inițiatorul atât de fervent și constant al unor atacuri similare – descalificându-l, de pildă, pe artistul Daniel Knorr pe motivul omofoniei cu cubulețele Knorr –, dacă nu ar fi fost el însuși atâta timp unul din apărătorii și propagatorii ideologiei extrem-conservatoare a cărei gazetă de perete este și a fost revista din care tocmai a fost exclus, și dacă repercusiunile scandalului ar fi fost totuși ceva mai grave decât simpla marginalizare a lui EK din grupul de prestigiu pe care îl hăituia Breban în paragraful de mai sus, situația ar fi fost, poate, gravă. Până una alta, petiția pentru demascarea lui Erwin Kessler poate fi semnată de pe aceeași pagină cu petiția pentru ocrotirea lui Liiceanu și Patapievici.

În fine, un scandal cultural cu adevărat grav, cu semnificații largi, mult dincolo de focarul său de manifestare, este cel care a izbucnit la UNATC-ul bucureștean la finele lunii mai. Începuturile acestui conflict se situează, de fapt, în toamna anului trecut, prima mutare constând în decizia rectoratului de a reduce la jumătate tirajul și finanțarea revistei studențești Film Menu. (Despre calitatea și consistența acestei remarcabile reviste, de când cu încredințarea direcției ei în grija lectorilor Andrei Rus și Andrei Gorzo, am avut deja ocazia să vorbim în paginile noastre (v. numărul 6-7/2014)). O foarte bună trecere în revistă a evenimentelor petrecute din toamnă până acum a fost realizată de Andrei Gorzo pe platforma LeftEast – http://www.criticatac.ro/lefteast/turmoil-in-bucharests-national-university-of-theatre-and-film-a-step-by-step-narrative-of-the-events/. Și, la cum au evoluat evenimentele, o astfel de trecere în revistă e absolut necesară. Suficient să spunem că ceea ce a început ca o presiune din partea conducerii asupra revistei Film Menu a explodat în decizia recentă a Consiliului de Etică al UNATC de a-l demite pe lectorul Andrei Rus. Între cele două evenimente, multe încercări eșuate din partea insurgenților Rus și Gorzo de a  soluționa problema pe căile instituționale intra-universitare (solicitări de explicații mereu ignorate din partea conducerii), multe probleme extrem de grave din modul de funcționare al UNATC (dar nu numai) care au ieșit la lumină grație scandalului (cum ar fi problema meditațiilor oferite studenților candidați chiar de personalul din comisiile de admitere), și neașteptat de multe și grosolane răbufniri de autoritate lezată, de homofobie-rasism-antisemitism din partea monștrilor sacrii care populează etajele superioare ale structurii UNATC. În cele din urmă, în ciuda corectitudinii procedurale și legitimității principiale a mutărilor lui Rus-Gorzo, în ciuda solidarizării largi și a demascării în public a tratamentului la care au fost supuși, în ciuda brutalității și rinocerismului de manual ale taberei rectorale, lui Andrei Rus i-a fost deschis contractul pe motivul denigrării imaginii universității, și sunt toate șansele ca pe Andrei Gorzo să-l aștepte aceeași soartă în octombrie. Scandalos aici e nu doar această motivare a demiterii lectorului de la UNATC (când toată munca de denigrare a imaginii universității a fost dusă, în acest scandal, în chip nonșalant, spontan dar totuși neobosit, tocmai de reprezentanții poziției rectorale), ci faptul că, procedural vorbind, „denigrarea imaginii universității” trece drept motiv valabil pentru desfacerea contractelor cadrelor didactice. Cât de arbitrară poate fi aplicarea unui asemenea criteriu de demitere o putem vedea în toată splendoarea sa în acest conflict. De aceea, pentru transparentizarea instituțiilor universitare, propunem înlocuirea acestei clauze obscure cu una mai clară – poate fi dat afară din universitate oricine comentează în fața rectoratului. Asta dacă nu vrem să pierdem vremea cu conflictele de interese (profesori care meditează studenți asupra a căror admitere chipurile decid apoi în mod imparțial), abuzurile de poziție și mentalitățile de ev mediu ce caracterizează ierarhiile superioare ale structurilor academice. Ceea ce ar fi, desigur, puțin mai complicat.   (A.C.)

[Vatra, nr. 5/2015]

Fă-mi o favoare: Arena națională sau bancomatul

Când are voie artistul să se urce pe scenă și în compania cui? Prezența lui Radu Beligan la lansarea faraonică a candidaturii lui Victor Ponta de pe Arena Națională a produs un interesant schimb de replici între Andrei Pleșu și Adrian Paul Iliescu pe marginea însărcinărilor politice legitime sau nelegitime ale marilor oameni de cultură.

Într-un editorial din Adevărul, Andrei Pleșu se constată ajuns la limita iertării în ce privește scenele prea puțin artistice pe care Radu Beligan insistă să joace la sfârșitul carierei sale: „întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui „incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul „stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs”.

În Argumente și fapte, Adrian Paul Iliescu îi atrage însă atenția lui Andrei Pleșu că maestrul Beligan nu e chiar singurul mare om de cultură care demonstrează slăbiciuni pentru prezența pe alte scene decât cele cultural-artistice și pentru însoțirea cu puterea: „A juca rolul demnităţii întristate, când tu însuţi te-ai pretat la cele mai jalnice servicii pentru cei mai jalnici scamatori politici, frizează şarlatania. Dar poate aţi uitat aceste jalnice servicii. Sunt totuşi lesne de rememorat. Un singur exemplu va ajunge. În Dilema veche, nr. 281, 2-8 iulie 2009, p. 3, maestrul Andrei Pleşu lua apărarea uneia dintre cele mai lamentabile manifestări de sultanism băsescian: împingerea progeniturii prezidenţiale în Parlamentul european”. După care conchide furtunos: „Eroarea lui Radu Beligan de a-l susţine pe Ponta este o gingaşă şi nevinovată alunecare de picior, pe lângă îndelungata, sistematica şi neruşinata slugăreală a lui Pleşu la curtea băsească, concretizată în atâtea articole, interviuri şi gesturi publice jenante”.

Nu avem aici intenția să departajăm în această chestiune de distribuire a rușinii culturale: ce-i mai jenant, să apari pe scena arenei naționale alături de candidatul PSD, sau să lustruiești în arena culturală imaginea familială a clanului prezidențial? E de-ajuns să observăm doar modul în care, așa cum se întâmplă de obicei, în doi timpi și trei mișcări, o chestiune principială, de formă, alunecă într-o chestiune materială, de conținut: de la problema dacă-i ok să te afișezi cu și să girezi, ca mare om de cultură, un mic om politic, am ajuns pe nesimțite la întrebarea „care-i cel mai puțin compromițător dintre politicienii puterii cu care s-ar putea însoți marii oameni de spirit în așa fel încât să sufere cele mai mici pierderi ale aurei lor cultural-naționale?”. Grea întrebare, într-adevăr. Cel mai bine ar fi atunci s-o abandonăm rapid și să mutăm discuția. Cam în zona asta: oare maestrul Beligan, tipul care ne cere obsesiv câte-o favoare de fiecare dată când avem treabă pe la bancomatele unei mari bănci transilvane, chiar trebuia să mai apară pe Arena Națională în context electoral ca să ajungem să ne punem întrebări serioase despre autenticitatea și măreția veritabile ale acestei icoane culturale? (A.C.)

 beligan