S-a scris până acum despre Polaroide, debutul lui Daniel Coman, apărut anul ăsta, că ar fi „adevăratul Neo-Biedermeier” (Scena 9, Mihnea Bâlici) și, pe de altă parte (și cumva pe aceeași linie), „o carte a căutării alterității pierdute și a unei pribegii postumane interiorizate” (Radu Bejan, în nr. 5 al „Familiei”). Aș zice că undeva la mijloc se situează, de fapt, politica plachetei. E aici, înainte de orice, o poezie densă, una construită prin suprapunerea unor episoade minuțioase, gândite în amănunt. Cam toate cele patru secvențe ale volumului – „superstiție” / „mic moment de respiro” / „polaroide” / „analog sau finalul imaginii” – pot fi rezumate la un soi de schiță de obiect, cam aici „operează” textele lui Daniel Coman, în zona asta a secvențelor lungi, care construiesc pe cadre generoase, mizează pe amplitudinea scenariilor.

Apoape toate „micile trăiri cotidiene”, cum le numește la un moment dat poetul, „suferă” de mania asta a imaginii, sunt redate din poziția observatorului căruia nu-i scapă nimic. Foarte precise, deci, introspecțiile de aici, care vorbesc despre sine și detașare, despre ratarea momentelor & sentimentul de „în afară”/ neimplicare, în mare parte, aproape întotdeauna cu un entuziasm al expozeului, nu și unul de fond, pentru că mai nimic nu-i entuziasmant/ vibrant în poemele astea: „[…] Voi rămâne țintuit pe dinafară/ ca să mă văd, imponderabil, cum alunec particulă/ de praf/ prin fasciculul plin de imagine și sens/ care se proiectează de sus și nu-ncetează niciodată.”, superstiție. Altfel spus, e o liniște (s-a tot vorbit despre ea și cred că e definitorie pentru psihologia poetică de aici) care vine din „studiile” de tip still life pe care le prizează poemele intens vizuale pe care le construiește Daniel Coman, din artefact & convenție.

Paradoxal, dincolo de toată logica asta oarecum artificială, textele lui reiterează aproape în fiecare din secvențele amintite mai sus nevoia de căldură, o antiteză foarte reușită pentru dinamica volumului dubletul ăsta de emisie rece-căutare a apropierii, care tot reapare în volum: „mai demult, am vorbit despre căldura laptopului/ în noapte. Acum, când îmi îndrept iar atenția/ spre obiecte, realizez că nu s-a schimbat nimic./ Gesturile sunt mecanice, căldura e rezultatul/ unor combinații de mișcări fără scop…// Detaliile unor dimineți în pădure contribuie/ la singurătate. Se întâmplă des să-mi trec mâna/ prin păr și lumina să treacă la fel cum pătrunde/ prin frunzele de toamnă și le face translucide./ Seva din alveole pleacă atunci ca să ajute viața./ Și de aici se poate extrage căldură.// Pe podul pe care-l privesc eu dintre copaci,/ de jos în sus, nu circulă nicio mașină./ Când stai prea mult pe loc, apare presiunea/ intercostală,/ iar căldura asta nu e deloc bună.”, superstiție. Atâta că nu e nimic metafizic, ori emoțional aici (mai degrabă un anti-emoțional e Daniel Coman, un cerebral cu vocația epurării, who takes pride in it), iar toată căutarea asta se face prin schemă fotografică, prin analiza „calității luminii” și a felului în care pică ea/ a modului în care se reflectă pe obiecte. Din perspectiva asta, Daniel Coman e un poet în sensul clasic al cuvântului, pentru că vede nuanțele & vibrațiile de dincolo de lucruri, iar poemele lui iau naștere din jocul perspectivelor, a felului în care el pătrunde și focalizează pe detalii mai puțin sesizabile. Aș zice că dincolo de ce zicea Radu Bejan, în poezia lui toată căutarea e mai degrabă o formă de re-asigurare, o nevoie a ritualului & a ordinii predefinite, mai mult, oricum, decât o încercare de recuperare identitară, nu știu dacă asta a fost miza poetului. Cu alte cuvinte, în constructe și migrația imaginilor stă liniștea, în asumarea și interiorizarea artificialului. O asumare care se face fără reverii naturiste/ eco, fără infuzie melancolie, doar cu mult calcul și precizie a formelor.

Din punctul ăsta de vedere, sfera de execuție a Polaroidelor se arondează unei zone în care vizualul ține de strategie esențială, filtru (un cuvânt-cheie pentru debutul ăsta, important pentru psihologia lui) definitoriu care circumscrie toate poemele. Mai mult decât atât, volumul e clar produsul unui estet. Mi se pare cea mai evidentă calitate a plachetei tot constructul care îi stă la bază, spectacolul arhitecturii, de cele mai multe ori rezolvat în cheie fotografică, interesant nu doar în sine, ci mai ales prin execuție. Așa cum observa același Mihnea Bâlici amintit mai sus, la Daniel Coman imaginea contează în măsură în care e filtrată (s-a tot citat deja fragmentul următor în cronicile dedicate volumului, dar îl reiau și eu de dragul demonstrației – „Tot ce privesc, privesc printr-un filtru” și, aș plusa, ceva mai încolo în volum, „și nu-mi pot explica cum diferențiez realitatea/ de filtrul pe care-l aplic constant”). Aici e mișcarea esențială a poemelor. Asta + „o concentrare über a minții” fac din Polaroide un spectacol – fără emfază, aproape steril, pe alocuri, dar de o sterilitate intenționată, căutată.

Dincolo de toate astea, însă, Daniel Coman e un estet narcisist, unul care își recunoaște incapacitatea de a vibra la stimuli naturali, altfel, oricum, decât prin prisma filtrelor (fie ele livrești, culturale, tehnologice etc.): „Încă mi-e scârbă/ și teamă să mă atingă marginile uscate/ ale frunzelor pe antebraț, încă sunt sensibil/ la compresia pânzei de păianjen pe jumătate/ de față/ și încă tresare ceva în mine când văd pata cu/ lumină galbenă/ și punct ca din diamant la margine – soarele-n/ funigei” (în I din secvența „mic moment de respiro”) vs. „rumoarea care se-ntinde ca ceața – plăcere/ lemnul care m-a obsedat/ acum din ce în ce mai mult/ fumul care se strecoară printre buze/ fumul care nu se ridică prin hornuri în pastelurile/ lui Peter Bruegel bătrânul/ deși e iarnă afară// sau iarna pe uliță, pe care am citit-o stând pe/ taburetul din hol/ visând la senzația fizică a zăpezii care se topește/ în palmă”, VIII. Aici mi se pare că poezia lui Daniel Coman e cel mai ușor de recunoscut, prin confesiunea adeziunii la un alt tip de sensibilitate, una care nu e ușor impresionabilă, ba dimpotrivă, capricioasă și care își asumă „handicapul” ăsta emotiv în mod contradictoriu tocmai prin mici capsule vizuale care conservă emoția așa cum o fac poemele citate mai sus.

E funcțională, oricum, un soi de geometrie premeditată a emoției care definește foarte bine Polaroidele și cred că lucrează în favoarea poemelor, fără să le ducă spre o lectură epurată de orice conținut consistent. Emoția, câtă e, e bine ascunsă, e drept, dar nu inexistentă, ci mai degrabă copleșită de tentații cinematice ce se ivesc la tot pasul în poezia asta. Iar din punctul ăsta de vedere, nu-i vorbă, rămân măcar o mână de „filme” de o execuție aproape perfectă prin felul în care își captează inefabilele.

________________

* Daniel Coman, Polaroide, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2023

[Vatra, nr. 10-11/2023, p. 42]