— Care sunt amintirile din copilărie care și-au pus amprenta în mod deosebit asupra operei dvs. de mai târziu?

— Deși nu mi-at dat seama de asta decât relativ recent, cred că prima mea copilărie, cea rurală, care a durat până la opt ani, reapare prin semne dintre cele mai diferite și neașteptate mai tot timpul în ceea ce scriu – un apus de august pe malul unui lac ce părea violet, un ger ce crăpa pietrele, diverse gusturi și mirosuri. Constat că amintirile sunt foarte senzoriale în general, nu doar imagistice. Din a doua copilărie, urbană revin iarăși semne din mediul multicultural în care s-a petrecut – chipurile copiilor și adulților, întâmplări, cuvinte idiș. Toate acestea apar și în poezii, care iau adesea o turnură narativă, dar mai ales în povestirile mele, a căror dimensiune autobiografică nu o pot nega, oricâtă invenție, fabulație încearcă să o ascundă…

— Ce credeți despre relația dintre biografie și operă?

— După cum văd, m-ați citit atent și puneți întrebări incitante! În textul liminar la Check Point Charlie. Șapte povestiri fără a mai socoti și prefața, cartea cu care „mi-am aniversat semicentenarul”, am scris câteva lucruri cu care sunt în continuare de acord. Eu cred că literatura, chiar și cea fantastică, este întotdeauna realistă, mai mult, este și autobiografică. Doar că trebuie să operăm cu concepte mai extinse privind realitatea și biografia decât cele clasice. Din realitate nu face parte doar lumea obiectelor și evenimentelor, ci și cea simbolică, iar de o bucată de vreme și cea cyberspațială. Aceasta este realitatea în care viețuim și din ea ne sosesc semnalele care ne îndeamnă la scris, dar și la pictat, compus etc. Nu vorbesc despre niște planuri ale realității, ci despre dimensiuni ale acesteia. Copacul singuratec din câmpie, arborele prin care Mondrian făcea trecerea spre abstract și foșnetul frunzelor dintr-o compoziție de Ceaikovski fac în egală măsură parte din realitate, au aceeași consistență ontologică. Prin urmare, artistul trăiește într-o realitate mai bogată, iar dacă are noroc, transmite acest sentiment și cititorului, privitorului, ascultătorului operei sale. Și, de bună seamă, și dacă cel din urmă este norocos! În mod analog, viața noastră nu cuprinde doar întâmplările prin care trecem, ci și sentimentele provocate de acestea, amintirile, gândurile, închipuirile, fantasmele noastre. Tocmai din acest motiv literatura este mereu realistă și fără greș autobiografică. Am rezumat cât am putut ce scriam pe larg în textul amintit.

— Au existat, în decursul formării dvs. intelectuale, cărți, mentori care v-au marcat în vreun fel?

— De bună seamă că au existat. Noi suntem rezultatul unor date native și al întâlnirilor – cu oameni, întâmplări, cărți, altfel de opere – formative. De la un punct încolo, apare și impulsul autoformativ conștient. În fapt, toate experiențele noastre, mari și mici, pozitive și negative, au un efect formativ, mai mare sau mai mic, fie direct, fie prin ricoșeu. Lista fiecăruia e cvasi-infinită, așa că de o selecție este nevoie! Aș începe, cronologic, cu deja legendara mea bunică Ruxandra, care m-a învățat să citesc și să scriu pe la 4-5 ani, folosind Biblia sa format mic, militar, adusă de tata din război. Aș spune că avea talent pedagogic, știa să folosească material auxiliar, apela la Scînteia, care venea la dispensarul la care lucrau părinții mei pe atunci, pe care literele, în titluri, erau scrise mare și erau mai ușor de învățat. Apoi, învățătoarea din clasa I, care văzând că scriu și citesc bine, nu m-a mai chinuit cu „cîrlige și bețișoare”, ci în vreme ce făcea asta cu colegii de clasă, mă punea să citesc sau să scriu ceva. Ar urma profesorul de matematică din clasele II-IV – am fost beneficiarul unei școli experimentale, cu profesori, nu învățători în ciclul primar, domnul Buga, adus de la pensie special pentru experiment, care a sesizat un anume talent pentru matematică, așa că a lucrat cu mine separat. Prin clasa a III-a ajunsesem la algebra de clasa a VII-a, rezolvam sisteme de ecuații prin regula lui Cramer etc. Din păcate, acest talent pentru matematică a fost sufocat de o profesoară din prima clasă de liceu. Deși am urmat liceu real, nu m-a mai interesat matematica. Am luat note bune fără să mai învăț, inclusiv la bacalaureat, cu ce știam deja. Dar în liceu am avut și noroc, cu profesoara de română, care sesizând un fel de talent la compoziție și o imaginație bogată, nu mă obliga să repet ce spunea ea, ce scria în manual, ce spuneau criticii, ci m-a îndemnat să spun/ scriu ce credeam eu despre autori, opere etc. Cred că asta m-a orientat mai decis către literatură. Dacă dl Buga m-a trimis spre Gazeta matematică, dna Hîncu m-a orientat spre revista școlii, unde am publicat câteva poezii, pe care acum le-aș socoti proaste sau măcar naive, și un fel de eseuri. Am avut noroc și în facultate de câțiva profesori buni, dar m-aș opri la Luca Pițu, cu care nu am făcut psihologie sau sociologie, specialitățile mele, ci franceză! Important este însă că m-a acceptat, că mi-a deschis ușile bibliotecii sale, nu uriașă dar excepțională, uși care au rămas deschise, chiar și în cele trei intervale în care ne-am certat „ca băieții”! Aceștia au fost prin urmare mentorii, maeștrii mei, pe filieră educațională cumva formală. Trebuie să adaug pe Al. Călinescu, care conducea revistaDialog, la care am avut acces rapid, pe regretatul profesor Ion Holban, șeful meu de la institut, care m-a inițiat în cercetare, pe poeții Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu și Emil Brumaru, toți trei plecați, pe istoricul Al. Zub, care m-a atras în multe dintre proiectele sale editoriale, pe filosofii Constantin Noica și Mihai Șora, care m-au acceptat în preajma lor în perioade foarte potrivite formării. Sigur, n-am ajuns nici istoric, nici filosof, nici n-am zăbovit constant în cercetarea educației, ci scriitor, dar aceste întâlniri m-au marcat intelectual semnificativ, inclusiv ca scriitor.

Cărțile importante? Aici e o întreagă legiune! Inevitabil, selecția trebuie să fie și mai severă! Nu mă pot evalua ca autor, dar cu siguranță pot spune că am fost, încă sunt, un mare cititor. Sigur, mai întâi Biblia, care mi-a oferit ABC-ul citirii și al scrierii. Apoi, în timp, dar destul de tânăr, marile cărți de înțelepciune ale culturilor vechi. Nu pot uita Cavalerii teutoni, citită în vacanța de iarnă a clasei a doua, prima lectură autonomă a unei cărți grele. Adolescența și prima tinerețe mi-a fost marcată de clasicii ruși, în frunte cu Dostoievski, de povestirile și romanele lui Kafka, apoi de povestirile lui Borges. În mod neașteptat, deși asta dovedește că putem rămâne ființe deschise dacă dorim asta, la vârstă matură, am fost marcat de lecturile din Bellow, Roth și Amos Oz, Kundera, Kadare. Chiar și acum sunt cărți și autori care mă tulbură și mă pun pe gânduri, mă gândesc la Jonathan Coe, Franzen și alți anglo-saxoni, la Makine, Kurkov, Șîșkin.

În poezie, am încercat să acopăr toți marii autori ai literaturii române și ai celei universale. Nu-mi pot imagina viața mea, inclusiv de autor, fără Eminescu, Bacovia, Ion Barbu, fără Holderlin, fără Poe, Rimbaud, Rilke, Benn, T. S. Eliot etc. Mallarmé, căruia i-am tradus poeziile în proză, cum procedase el cu Poe, m-a pus la un cincinal de „poezii mallarméene”, din care n-am păstrat decât o duzină, dar asta va fi lăsat o urmă. De vreun sfert de veac, poate mai de mult, marele Stephane a fost cumva substituit în inima mea de René Char. Mă tentează un Char integral pre rumânește tocmit, dacă mă îngăduie domnul pe aici. M-a pus pe gânduri Nicoleta Dabija cu al ei Ungaretti complet, preferatul meu alături de Montale dintre modernii italieni… Dar mă opresc, mai sunt întrebări și n-ar trebui să ocupăm toată revista!

— În ce raporturi se află eseul și poezia în ansamblul creației dvs.?

— Deși, în școala primară am început ca prozator, scriind „romane” cu nemți și partizani sau cowboys și indieni, păcat că s-au pierdut la cutremurul din 1977!, aș fi avut de ce râde, am încetat exercițiul literar, care n-a reapărut decât la începutul liceului sub forma poeziei și a eseului. Poate de asta, am impresia că se împacă foarte bine. La proză am revenit abia prin 1978, dar pare să se simtă foarte bine în compania celorlalte două. Aș spune că psihocritica, mitanaliza etc. au dreptate, mintea noastră este bântuită de teme, metafore obsedante, miteme, cu puțin noroc de un mit personal, iar acestea trebuie să se manifeste, să iasă la lumină… Cred că fiecare își găsește, sau încearcă să-și găsească drumul cel mai potrivit de exprimare, poezia, eseul, proza etc.

— În perioada studenției ați făcut parte din grupul de tineri intelectuali ieșeni din jurul revistelor Dialog și Opinia studențească, reviste care s-au remarcat prin libertate de gândire și de acțiune, în perioada cea mai neagră a epocii de aur. Cum vedeți acum, la mai bine de 30 de ani de la revoluție, această perioadă a existenței dvs.?

— A fost una dintre cele mai instructive și fertile perioade din viața mea, un fel de a doua facultate, ceea ce a fost pentru alte câteva sute de studenți și post-studenți. A mea a fost și foarte lungă, din 1973 până în mai 1982, când am fost scos pe tușă după o anchetă „de grup”, circa 20-25 de redactori și colaboratori ai revistelor, a Securității. O bucată de vreme am fost și profesor, între cele două intervale în care am fost redactor-șef adjunct al Opiniei studențești– 1975-1976 și 1980-1983. După o pauză – interdicție de semnătură – am reînceput să colaborez, vreo jumătate de an sub pseudonim. Și am colaborat până la capăt…

— Au existat, la noi, disidenți adevărați? S-a făcut cu adevărat la noi rezistență prin cultură?

— În ce privește rezistența prin cultură am opiniile mele nu foarte favorabile. Poate mai degrabă aș merge pe formula lui Gabriel Andreescu „rezistența în cultură”, mult mai adecvată pentru unii culturali care au refuzat marile compromisuri și au încercat să-și facă onest meseria…

Disidenți adevărați? Sigur că au existat disidenți, deci oameni care fuseseră membri de partid și „au ieșit din vrajă”, și opozanți. Problema se poate pune după 1975, după Acordul final de la Helsinki, cu celebrul „coș trei”, referitor la drepturile omului, impus de occidentali. Și au fost relativ mulți, poate nu cât în alte țări comuniste, dar destui să acopăr o pagină. Voi face prin urmare și în acest caz o selecție, sper că nu arbitrară, sper să nu supăr pe nimeni: Paul Goma, Ion Vianu și Ion Negoițescu, principalii semnatari ai scrisorii lui Goma către Ceaușescu și, în 1977, Doctorul Cană și membrii SLOMR, care ajunseseră 6000 când a intervenit forța represivă, muncitorii Vasile Paraschiv și Iulius Filip, apoi, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, autorul unei remarcabile „treziri la realitate”, Dan Petrescu și Grupul de la Iași din jurul său, cei aproape 20 de semnatari, din toată țara și de diverse profesii, ai protestului inițiat de Dan Petrescu împotriva realegerii lui Ceaușescu, între care Doina Cornea, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu, Mariana Marin. De bună seamă, disidenți în sensul propriu au fost și cei șase activiști de partid veterani, cu scrisoarea lor către Ceaușescu. Încă o dată, îmi cer scuze pentru cei trecuți sub tăcere, dar nu vreau să iasă un pomelnic.

— De ce scrieți, cum scrieți, când scrieți?

— O întrebare aparent ușoară, dar de fapt grea! Aș spune că scriu pentru că, în afară de citit și ce-am învățat în Kama Sutra și Ars Amatorialui Tong Hsuan, e unul din cele câteva lucruri la care mă pricep. De fapt, scriu pentru că îmi vine să fac asta, nu pentru că mi-aș propune așa ceva. Scriu când îmi vine prin urmare. Scriu oricând, pentru ocaziile acestea, vizitele scrisului, nu sunt ore stabilite dinainte. Cu poezia e mai ușor, oriunde aș fi, am la îndemână un creion sau un pix, un caiet, o foaie de hârtie. Uneori, tema literară apare înainte de a adormi sau chiar în timpul somnului. Mă ridic din pat și trec pe hârtie măcar sumar. La poezie, iarăși am noroc, mereu prima formă am scris-o de mână, chiar dacă din clasa a X-a am avut mașină de scris, iar din 1999 scriu la computer.

— Este scriitorul de azi o conștiință a epocii sale? Cum vedeți implicarea intelectualului în politică?

— Poate că mai este, deși în proporție mai mică și în număr mai mic. A trecut vremea în care Zola producea o întreagă schimbare socială printr-un articol. Acum, încă mai par oarecum eficiente manifestele/ protestele. susținerile „de listă”. Implicarea intelectualului în politică este la fel de legitimă ca și cea a inginerului hidrotehnician transmutat în politruc comunist, apoi și aproape democratic Iliescu. Dacă este ceea ce se cheamă un „intelectual public” trebuie să știe că va trebui să-și pună în paranteză spiritul critic prin care se definește acesta, dacă are ghinion și mai mare, chiar statutul de intelectual pur și simplu. Pe de o parte, n-am întâlnit partide care să suporte vocile critice în interiorul lor, pe de alta mă gândesc că am avut nevoie de circa un an de „reeducare intelectuală” după pasagera mea experiență în politica activă…

— Cum percepeți relația dintre literatură și viață? La un moment dat ați scris: „Literatura nu este un surogat al vieții – ea este viața”. Nu este literatura mai mult decât viața?

— Pentru mine viața este una dintre valorile supreme, dar nu cred că aș declasa literatura, marea mea iubire, să fie pe același plan cu viața.

— S-au pus, recent, sub semnul întrebării, revistele de cultură. E bine că există, au ele vreun rost? Care sunt, în opinia dvs., cele mai relevante reviste de cultură contemporane? De ce?

— Avem un paradox în această privință – apar de câteva ori mai multe reviste de cultură decât înainte de 1989, uneori mai multe într-un orășel, dar foarte puține sunt relevante cultural. Nu refuz consultarea primului număr al niciunei noi publicații, dar apoi aleg dacă o urmăresc au ba. În Iași, apar acum opt, poate deja nouă reviste, dar citesc relativ constant două, Cronica Vecheși Zona Literară, la care și colaborez uneori. Din țară, citesc constant Cațavencii, care este și revistă de cultură, nu doar de satiră și umor, Observator cultural, Vatra, Mozaicul, Familia, Bucovina Literară, și pentru calitate, dar și pentru că nu-mi par reviste „de gașcă”. Întâmplător mai citesc și altele sau anumite texte care îmi sunt semnalate de prieteni. Nu mai citesc România literarăde mulți ani, dar aflu că descoperă câte un geniu sau o capodoperă săptămânal, în frunte cu non-scriitorul Gabriel Chifu, atoatepremiantul, și cărțile sale.

— Ce scriitori contemporani vă plac, ce scriitori vă displac?

— Îmi plac foarte mulți dintre colegii mei de generație, poeți, prozatori, eseiști, critici literari, dar nu voi da nume pentru că sunt foarte mulți, ei se știu, că le-am semnalat în scris reușitele, iar pe de altă parte mulți sunt în plină activitate, gata să ne facă noi surprize. Dar îmi plac foarte mulți și din autorii din generațiile dinaintea mea și de după mine. Cum ar putea să nu-mi placă poeții de la ʼ70, precum regretații Mihai Ursachi, Petru Aruștei, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, sau activii Ion Mircea și Dinu Flămând? Sau prozatori precum regretatul Radu Mareș, ori Mircea Daneliuc, cea mai importantă voce a prozei noastre apărută după 1990. Dar sunt foarte mulți. Nu-mi plac scriitorii închipuiți, precum deja amintitul Chifu, nu-mi plac poeții ceaușiști în genere și îndeobște cei care iau Premiul Academiei, e drept că pentru proză, cum e cazul concitadinului meu Emilian Marcu, nu-mi plac cei vreo mie de autori care au intrat în ultimii vreo zece ani în USR exclusiv pentru pensia suplimentară! Cei care nu-mi plac, sau îmi sunt indiferenți, sunt cu siguranță mai numeroși decât cei care îmi plac. Față de unii autori am o poziție împărțită. Îmi plac foarte mult poeziile de dragoste ale lui Nichita Stănescu, dar n-am organ pentru acea zonă a poeziei sale zisă filosofică. Iarăși, îmi place enorm aproape toată poezia lui Mircea Cărtărescu, am și scris primul articol despre el, când nu publicase decât pagina de Georgice din Echinox, dar nu am putut citi mai mult de 20 de pagini din vreo carte de-a sa de proză. Nu spun că e neapărat de vină autorul, dar asta e situația.

— Există unii scriitori de azi supradimensionați? Există scriitori subevaluați? care sunt cauzele acestor două situații?

— Există fără îndoială, cu precizarea că adesea subevaluarea funcționează ca o lege a tăcerii, un fel de omerta. Cum să nu existe autori supraevaluați și subevaluați când, am dat exemplul RL,când acolo se nasc săptămânal genii și capodopere, iar în contrapartidă se practică execuții autorilor, altădată apreciați!, care au devenit neconvenabili fiindcă au intrat în conflict cu pontificatul de la uniune? S-a trecut la desființarea unor autori precum Cristian Teodorescu sau Florin Iaru, despre alții se tace asurzitor, numai pentru că nu le-a plăcut cum mergeau lucrurile în asociația de breaslă, au fost excluși, și-au dat demisia și au fost dați în judecată de zeci de ori. Ceea ce mi se pare clar este că a dispărut magistratura critică, care funcționa binișor până și în anii ʼ80. Și cum să nu dispară? Când îl aburci și mereu premiezi pe Chifu și îi razi pe Teodorescu și Agopian, ce să creadă nu doar publicul, ci și breasla?! Ce să înțeleagă când unul din cei mai buni critici de poezie de dinainte de revoluție, cu observații tari și motivate la adresa poeților de la ʼ60, începând cu Nichita, găsește nestemate lirice în opera unui non-poet flagrant, cum e Cassian Maria Spiridon, poreclit pe vremuri de noi „nepotul lui Rilke” și a colegilor dumisale? De ce? Nu pricep. Pentru că sunt în ierarhia funcționărească a breslei, pentru că sunt șefi de reviste? Nu știu. Oricum, în momentul de față, mai poți avea încredere în câțiva din criticii din generația mea și din cea următoare, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Ion Buzera, Traian Ștef. Sau în Ion Pop și Al. Călinescu, când se întâmplă să mai scrie critică. De vreo două ori după 1990, a apărut un promițător pluton de noi critici, generația lui Costi Rogozanu și Andrei Terian, dar și ei și colegii lor au dispărut din critica activă. Să mai așteptăm o revigorare? De ce nu? Ce-am avea altceva de făcut. Și ca să fiu mai clar, citesc mai mulți critici decât am pomenit aici, în general din jurul revistelor pe care le citesc constant.

— Cum vedeți destinul cărții, la noi? Care e starea lecturii? Se mai citește? Mai are tânăra generație apetit al lecturii, curiozitate intelectuală, fervoare a ideii?

— Fără îndoială, în primul deceniu postrevoluționar, ocupați cu evenimentele și presa care relata despre acestea, cu toții am citit mai puțin, am fost la teatru și concerte mai rar, deși producția a crescut de câteva ori față de perioada anterioară în toate domeniile artelor și deși am avut parte de evenimente senzaționale în toată aria artelor. Cred că în jurul anului 2000, lucrurile au început să se așeze. Știu că mai toate clasamentele europene în ce privește lectura ne duc cam la coada listei, dar nici nu sunt cu totul pesimist. În fond, cititorul, consumatorul de artă în general funcționează într-un context socio-cultural și politic, într-un mediu. Prin urmare, trebuie să intervenim și acolo, la nivelul școlii, al încurajării fiscale a consumului artistic, în politicile de promovare, care nu pot rămâne integral în sarcina producătorilor individuali – artiști – și instituționali de artă – edituri, teatre, filarmonici etc. Privesc cu simpatie că tot mai multe lansări de carte, expoziții au început să se petreacă, la Iași e un proces intens – în muzee și case memoriale. Se creează un fel de punte între cultura vie și cea încorporată în tradiție. Nu putem lăsa pe dinafară faptul că statisticile lucrează cu exemplare vândute de carte, nu cu cititorii efectivi, știu exemplare dintr-o carte citite și de zece persoane. Ce facem cu, pe de o parte, concurența multimedia, pe de alta, cu sprijinul adus de acestea cărții? A inventariat cineva câte e-books se citesc, mai ales de tineri, și îndeosebi cele piratate?! Cineva ar putea constata, luându-se după achizițiile mele de carte, că n-am citit ultimele două romane ale altui scriitor preferat, Houellebecq. Doar că eu le-am citit la o săptămână după apariție, rugând un prieten bun să mi le aducă de la Paris. Până la urmă, poate avea dreptate cine vorbea despre minciuna statistică. Apoi, când apar atât de mulți autori noi în literatură și alte arte, cum aș putea crede că au pierit curiozitatea intelectuală, fervoarea ideii în ansamblul unei întregi generații?

— Cum vi se pare acum receptarea critică a generației optzeciste? Ce colegi de generație vi se pare că ar trebui reevaluați de critica literară?

— Poate pentru că marea schimbare a prins generația mea în plină forță fizică și creatoare, a fost una din marile beneficiare ale acesteia – a creat și condus reviste și edituri, a prins posturi în zona literar-culturală, a beneficiat de burse și călătorii etc. Din acest motiv, cred că a beneficiat în general și de o receptare critică corectă. Nu doar laudativă, desigur, ci și critică la propriu, și nuanțată. Câteva instrumente cred că au sprijinit acest proces, mă refer la antologiile de poezie, de texte teoretice și de proză apărute destul de repede după 1990, dar și de cartea despre generație scrisă de Ion Bogdan Lefter încă din anii optzeci, la solicitarea lui Mircea Sîntimbreanu, dar apărută, nemodificată, mult mai târziu. Este interesant ce ochi bun a avut Bogdan și în privirea de ansamblu și în prezentarea celor 25 de autori pe care îi socotea de primă mână, unde am avut surpriza să mă regăsesc și pe mine, deși nu am publicat prima carte întreagă decât în 1990. Sigur, au trecut mulți ani de atunci, unii dintre confrații mei nu mai sunt, alții au scris foarte mult după aceea, unii s-au convertit în prozatori, renunțând sau nu la poezie, o parte au suferit adevărate schimbări la față, în bine sau în rău, toți am ajuns la o anumită vârstă. Prin urmare, cred că o nouă lectură, o nouă evaluare, e necesară. Cine o face? Nu știu. Bogdan, altcineva din generație, un puternic critic literar mai tânăr, care să fie și istoric literar, nu știu, întrebarea m-a făcut să-mi dau seama că e necesar…

— Mai este oare sintagma boierii minții validă, astăzi?

— Aș vrea să spun că nu, dar din păcate, e cel puțin la fel de validă. Deși mai discret, pentru că boierii s-au așezat mai bine în jilțuri, ei continuă să orienteze spiritul public într-o direcție rătăcitoare. Poate că este mai puțin eficace acum, pentru că s-au cam discreditat prin partizanatul politic și ciocoismul față de oamenii obișnuiți, dar influențează. Și-au diversificat și mijloacele, au început, unii dintre ei, să meargă și prin tribunale denunțând delicte de opinie…

— Care sunt proiectele dvs. de viitor?

— Cuiva care scrie când îl apucă îi este greu să vorbească despre proiecte. Aș putea spune doar că, în ultimul an, de când l-am publicat pe ultimul, s-a mai încheiat un volum de poezie și tocmai revizuiesc textele care s-au adunat cu o anumită generozitate.

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

16 decembrie 2019

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 17-20]