Debutul lui Cătălin Lazurca din Lumea e oricum o idee proastă nu-i chiar un debut în adevăratul sens al cuvântului. O zice chiar poetul pe clapeta interioară a cărții – textele de aici sunt, de fapt, o revizuire a unui proiect anterior scos sub pseudonim într-un tiraj mic, rescrierea și repunerea lui în circulație, dată fiind prima ediție apărută în condiții destul de obscure și anonime.

„Paternitatea” asta a volumului, care pornește de la o logică a reordonării/ reconfigurării formulei mi se pare că vorbește foarte concret despre cheia în care poate fi citit „debutul” ăsta – ghilimelele nu se vor a fi cu sens ironic, ci sunt mai degrabă o rezervă față de un proiect care se vede că a fost bine (re)cântărit, fără ezitările de început, cu o mână destul de sigură, deci –, una care nu ține atât de decodificarea unor piste de interpretare, cât de observare a fizionomiei interne a poemelor. Zic decodificare pentru că, din capul locului, lectura nu-i facilă: Cătălin Lazurca știe foarte bine cum să-și gestioneze materialul poetic pe linia spumoasă a ermetizării, și o face aproape ca pe-o poantă, în orice caz, ca pe un spectacol ludic atent regizat, plin de pregătiri, bizarerii și conspirații de tot soiul, din care pare că orice urmă de inteligibilitate a fost ștearsă cu premeditare. Apetența asta pentru scenarii, pe care volumul o dovedește de la un capăt la altul, se vede încă din alegerea titlurilor celor patru secvențe sub forma cărora e gândit, alegere care „trădează” ceva din psihologia bonom-ironică a poetului: „a grace over a decaffeinated coffee” vs. „împotriva ironiei” vs. „dați-mi voie să vă explic ce înțeleg prin asta” vs. „și asta, exact așa cum se face”. Nu-i o ironie în sens malițios aici, însă, ci una care ține, mai degrabă, de o filosofie de viață, de un mod relativ detașat de a fi în poezie, cu foarte puține „scăpări” personale în toată tragicomedia asta aparent hazardată care e Lumea…

Zic aparent, pentru că toată strategia asta de ambiguizare, de obscurizare a sensului nu face din volumul ăsta o „întreprindere” aleatorie, un mecanism care rulează în gol, deși pare că o face. De fapt, lipsa semnificațiilor (cel puțin la un nivel de suprafață) e compensată de un soi de cerebralitate a arhitecturii textelor; cu tot aerul lor rătăcit & confuz, ele își au o logică a construcției destul de bine antrenată și care cred că e singura stratagemă funcțională în poezia asta. Altfel spus, o hermeneutică de adâncime nu-i în folosul ei, ci dimpotrivă, deși un oarecare univers, oricât de straniu, poate fi, totuși, trasat și aici: episoadele recurente cu indienii (ultima șansă a metalului e doar un prim exemplu), mișcarea aproape permanentă „în gardă” a textelor, senzația de pregătire a unui eveniment (cu urechea lipită), sau un text ca SPITAL MEMORIAL, o „jucărie” bizară (doar una din cele câteva ale volumului) sunt doar câteva semne care trimit spre un soi de plictis existențial prelucrat ca mască ludică și predispoziție burlescă: „nu pretinde că a înțeles,/ dar e deja într-o altă etapă./ nici nu-și mai aduce aminte cum se scrie cum fum,/ și nici de peștii de neatins în apă.// sub geam, numai în zoom/ mai crește o floare uscată.// e un om slab, așa că uneori se mai ceartă/ cu Marea Artă care imită Marea Artă/ care nu mai vrea să fie de fapt Marea Artă”, de la o vreme. Dacă se caută cu orice preț o temă în volumul ăsta, cam pe aici ar fi, criza interioară prelucrată sub formă de „artefacte” luxuriante, care abundă în amănunt (contrafăcut). Ceea ce nu se poate descifra în mod liber în text e contrabalansat, deci, de formă, de modalitatea prin care Cătălin Lazurca își reconfigurează poemele asta, cu multă atenție la structură și ritm, și printr-o selecție a detaliilor bine gândită.

Așa încât poemul care închide volumul, autoportret la 48, vine ca încă o dovadă a premeditării în volumul ăsta, și nu ca o confesiune „scăpată”, așa cum s-ar putea crede: „Știu, e un titlu furat/ dar e atît de banal/ că poate va trece nebăgat în seamă./ L-am ales așa cum își aleg răufăcătorii mașina/ înainte de a da lovitura,/ ceva comun cu care pe urmă să se piardă în trafic.// Dar, în afară de asta,/ mă simt copleșit de onestitate.// […] În definitiv, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult./ La fel ca pe vremuri, vorbim de zboruri spre Marte,/ și totuși la întunericul din punga cu chipsuri ajungem/ tot rupînd ambalajul cu dinții./ Dar asta e poate numai o coincidență,/ ironia care mi-e pur și simplu la îndemînă ca să umplu spațiile goale,/ calea simplă pe care o iau către amintiri care nu mai există./ Pentru că de fapt n-au existat niciodată?// Poate că amintirile mari înghit amintirile mici/ și în jurul lor rămîne doar o sclipire pustie./ Și de abia cîte o remoră care se îngrașă cu resturile/ a ceea ce-am simțit/ cînd ar fi trebuit să nu simt nimic.” Pentru că nu-i nimic confesiv aici, ci doar multă dorință de a explora & experimenta în poezie.

Cătălin Lazurca nu-i un experimental cu orice preț, însă, joaca lui ține mai degrabă de o încercare de resemnatizare (personală, artistică etc.) prin voalare și estompare a granițelor lingvistice (sau mai degrabă de forțare a lor, în sens pozitiv), chiar și cu riscul unor texte care merg mult spre o zonă a inteligibilului, or, chiar aici e forța lor. Un volum care nu-i ușor de digerat, provocator și scris în răspăr cu orice modă poetică – atent doar la propriile-i fluctuații & procese.

_________________

* Cătălin Lazurca, Lumea e oricum o idee proastă, OMG Publishing, Alba Iulia, 2023

[Vatra, nr. 1-2/2024, p. 41]