Corin Braga

Antiumanism?

Inter armas silent musae, spune vechiul adagio ciceronian¹. Pare oarecum superfluu să discuți despre umanism și umanioare într-un context mondial dominat de pandemia COVID-19 și războiul de invazie din Ucraina. Totuși, aceste domenii aparent depărtate – studiul teoretic și viața practică – s-ar putea să fie în legătură la un nivel mai adânc, ce vizează însuși felul în care ne înțelegem umanitatea. De aceea, mă voi opri asupra unei teme intens dezbătute în studiile culturale contemporane: „moartea omului”, pentru a pune sub semnul întrebării validitatea morală a utilizării sale nediscriminatorii pe o scară largă. Într-adevăr, în filosofie și în studiile literare actuale abundă termenul „moarte”: moartea lui Dumnezeu, moartea omului, moartea autorului², moartea literaturii³, moartea teoriei literare⁴, moartea literaturii comparate⁵, moartea limbajului⁶, moartea artistului⁷ și așa mai departe. Ce e drept, această thanatofilie se întinde cu mult dincolo de disciplinele umaniste, în diferite alte domenii, unde putem citi despre sfârșitul istoriei, moartea teoriei germenilor, moartea teoriei Big Bang, moartea arheologiei etc. David Damrosch observă, ironic, că sfârșitul, dispariția, moartea, au devenit un fel de gen literar, mai precis o specie a criticii literare, ce corespunde, în studiile literare actuale, modei zombilor din pop culture⁸.

Cea mai importantă dintre aceste crize este, probabil, „moartea omului”, așa cum este aceasta prezentată de anti-umanism și post-umanism. Trebuie observat de la bun început că această temă pleacă, la rândul ei, dintr-o „catastrofă” culturală anterioară, „moartea lui Dumnezeu”. După „criza gândirii europene” (cum o numește Paul Hazard), la sfârșitul secolului XVII teocentrismul creștin a fost înlocuit de forme alternative de religiozitate (deism, panteism, dualism) sau ideologii seculare (filosofia laică, agnosticism, ateism). În secolul al XIX-lea, pozitivismul, scientismul, scepticismul și nihilismul au scos din scenă figura lui Dumnezeu și a oricărei alte făpturi divine (după celebra formulă a lui Nietzsche), ducând la „golirea transcendenței” și închiderea tuturor formelor de metafizică.

Pentru o vreme, mentalitatea romantică și postromantică a nutrit speranța că omul ar putea să preia locul și atributele demiurgului dispărut, că „geniul” și „supraomul” ar moșteni puterea divină de a crea lumi alternative. Cu toate acestea, plecând de la dilemele lui Dostoievski privind figura „Omului-Dumnezeu”, care se apropie mai degrabă de cea a Antichristului decât de cea a Fiului, în secolul XX fenomenologia și existențialismul au explorat această pretenție a omului de a asuma funcția ontologică a „ființei”. Or, așa cum descoperă Paul Valéry sau Jean-Paul Sartre, umanitatea nu posedă ființa, nu poate crea ontologic, poate produce doar neant. Concluzia pesimistă a lui Sartre a fost aceea că sursa nimicului în lume este chiar conștiința omenească, că, spre deosebire de ființa-în-sine care se conjugă cu verbul „a fi”, ființa-pentru-sine specific umană trebuie conjugată cu verbul „a neantiza” ⁹.

Mai departe, filosofia structuralistă și poststructuralistă au mutat discuția de la ontologie la lingvistică și semiotică. Michel Foucault recomanda filosofilor să întreprindă „arheologia” conceptelor pentru a le expune originile istorice și ideologice, Jacques Derrida a introdus practica deconstrucției sistemelor¹⁰, iar Jean-François Lyotard a tratat toate sistemele teologice, metafizice și filosofice care încearcă să explice lumea drept simple métarécits, mari narațiuni explicative specifice unei epoci și mentalități¹¹. Pornind de la distincția între „cuvinte” și „lucruri”, Foucault a argumentat că „sinele adevărat” este doar un concept metafizic, fără corespondent în lumea reală, și că conștiința umană este un proces continuu dependent de mediul în care individul trăiește și se manifestă. Prin urmare, teoria asupra omului, adică umanismul, nu este decât un construct ideologic recent, creat la începutul secolului XIX de către noua mentalitate pozitivistă, scientistă și atee. Din cauza acestei critici aduse fundamentelor subiectivității omenești, lui Foucault i se atribuie rolul de profet al „Morții omului”, deși ceea ce avea în vederea filosoful era mai degrabă deconstrucția concepției moderne asupra umanismului¹².

„Antiumanismul” poststructuralist a fost preluat de studiile culturale actuale și dezvoltat în teorii precum post-umanismul sau trans-umanismul. Rosi Braidotti, pentru a cita una din principalele autorități în domeniu, pretinde că post-umanismul merge dincolo de controversa dintre umanism și antiumanism, pentru a oferi noi alternative la „dispariția antiumanistă a Omului”¹³. Spre deosebire de Foucault, Braidotti nu are în vedere definiția umanismului din secolul XIX, ci pe cea din secolul XVIII, în care adună la un loc „Omul vitruvian” al Renașterii cu ideal iluminist al omului condus de „rațiunea triumfătoare”. Această definiție a umanismului propagă o viziune abstractă, reductivă și normativă, care descrie natura umană ca fiind ideal întrupată în bărbatul alb rațional european, trăind într-o democrație definită printr-un contract social. Impunerea acestor caracteristici ale Iluminismului drept normă a atras devalorizarea tuturor diferențelor și izolarea Celorlalți în categorii discriminate sexual, rasial și natural (cărora li se poate adăuga o a patra categorie, cea a „minoritarilor” marginalizați din cauze diverse, cum ar fi dizabilitățile fizice, boli precum SIDA, sau diferențe lingvistice, culturale ori confesionale). Criticile de tip feminist, postcolonial și ecologist au demascat și discreditat aceste pretenții ale antropocentrismului patriarhal ale Occidentului imperialist. Această critică i-a determinat pe teoreticienii post-umanismului să afirme că asistăm la „declinul istoric al umanismului” și la „criza umanismului”¹⁴.

Totuși, aș pune întrebarea: Care umanism? Deși preia ideea foucauldiană a deconstrucției arheologice a conceptelor constituite istoric, Rosi Braidotti vizează doar un concept limitat istoric de umanism, cel al Iluminismului, și îl generalizează la toată istoria civilizației europene. O scurtă panoramă ne arată însă că, cel puțin în ultimele trei milenii, umanismul european (ca să nu vorbim de concepții din alte civilizații ale lumii), a avut avataruri diferite, câteodată foarte diferite unele de altele: mitologiile antice despre zei și oameni; idealul greco-roman clasic al omului „kalos kai agathos”; concepția creștină despre o umanitate creată de Dumnezeu și mântuită prin Christos; în Renaștere au apărut nu doar umanismul secular „vitruvian”, ci și un umanism creștin (cel puțin până la cenzurarea lui de către Contra-Reformă), precum și un umanism magic, ocult, alchimic, bazat pe o filosofie neoplatoniciană; umanismul Luminilor; umanismul prometeic al secolului al XIX-lea evocat de Foucault; chiar „omul nou” propovăduit de ideologia marxist-leninistă; ca să nu mai cităm și nenumăratele teorii ale diverșilor filosofi din toată această perioadă istorică.

Comparând aceste accepțiuni, devine evident că sunt foarte diferite între ele: religia neolitică a Marii Zeițe, precum și politeismele antice, cu culte specifice pentru mari zeițe, nu pot fi reduse la concepția patriarhală iudeo-creștină despre femeie; civilizația antichității târzii, deși are trăsături reprobabile precum sclavia, nu pare să fi avut în schimb prejudecăți privind homosexualitatea sau rasele ce conviețuiau în Imperiul roman; umanismul creștin, văzând ființa umană ca o creatură care păcătuiește dar poate fi mântuită la viață veșnică, este foarte diferit de umanismul materialist, sceptic și ateu al secolului XIX; alchimiștii și cabaliștii Renașterii, care caută prin practicile oculte să ridice omul la rang de demiurg este semnificativ diferit de omul Luminilor, care se bazează doar pe „rațiunea triumfătoare”. A pune toate aceste modele sub umbrela unui singur concept, limitat la o paradigmă istorică precisă, presupune a le introduce într-un pat al lui Procust, a reduce toate diferențele dintre ele la o definiție unică. Nu este aceasta în contradicție cu relativismul postmodern, care recomandă mai degrabă recunoașterea și respectul față de nuanțe și variațiuni?

Așadar, de ce să practicăm un asemenea reducționism? Sunt perfect de acord cu toate criticile aduse idealului uman al Iluminismului. Dar de ce să nu apelăm la lecția post-structuralistă și să nu deconstruim pur și simplu concepția iluministă despre om, în loc să strivim la un loc toate „umanismele” istorice sub aceeași etichetă reductivă și să le aruncăm pe toate la lada de gunoi a ideilor? Răspunsul s-ar putea să nu fie atât de dificil: în cultura actuală, creația de noi concepte și introducerea de noi termeni este o strategie de succes public pentru autorii lor. În cazul de față, dispozitivul de afirmare pus la lucru ar fi următorul: „umanismele” istorice trebuie să fie reduse la o accepțiune unică, Umanismul, care să poată fi refutat în bloc pentru a face loc unui termen nou, care să facă carieră și să intre în modă: Post-umanismul. În epocile anterioare, fiind mai puțin obsedați de invenții terminologii aducătoare de prestigiu, gânditorii care au reflectat asupra schimbărilor de paradigmă nu au încercat să înlocuiască termenul generic de umanism, ci doar să-l redefinească în acord cu noi idealuri. E suficient să ne gândim la înlocuirea umanismului antic clasic cu umanismul creștin, a celui creștin cu cel laic renascentist etc.

Așa încât, „criza” și „moartea” Umanismului este doar criza unor accepțiuni istorice desuete ale umanismului, care au apărut în Iluminism sau în epoca modernă. „Moartea omului” ar trebui să rămână doar o metaforă mai mult sau mai puțin reușită pentru înlocuirea unei anumite concepții despre umanitate cu o alta nouă, ce apare în urma evoluțiilor și preocupărilor unei noi epoci istorice. Nu este vorba de o „moarte” efectivă, adică dispariție, neantizare a unui concept, ci de o criză de creștere și de schimbare. „Crizele” mortifere sunt fenomene care însoțesc evoluțiile din diverse domenii ale cunoașterii și culturii, senzaționalist prezentate ca evenimente apocaliptice. Sunt de acord că în curricula științelor umaniste trebuie făcute modificări, pentru a fi adaptate la schimbările civilizației contemporane. Totuși, nu mă pot abține să nu chestionez onestitatea afirmației „umanismul a murit” și să nu văd în spatele ei și o strategie pentru înlocuirea unor discipline tradiționale cu altele noi, într-o luptă deschisă pentru putere intelectuală, financiară și curriculară în universități și institute.

În orice caz, inflația de necro-termeni este tot mai des denunțată în ziua de azi. În primul rând, metafora trebuie adusă la adevărata ei importanță, reducându-i dimensiunea alarmist-apocaliptică. Toate „morțile” din studiile culturale sunt meschine și caraghioase dacă le comparăm cu conceptul mai larg de extincție globală. După cum arată Claire Colebrook în cartea ei Death of the PostHuman. Essays on Extinction I: „There are three senses of extinction: the now widely discussed sixth great extinction event (which we have begun to imagine and witness, even if in anticipation); extinction by humans of other species (with the endangered species of the «red list» evidencing our destructive power); and self-extinction, or the capacity for us to destroy what makes us human”¹⁵.

Revenind la domeniile „ucise”, vedem că, odată pus în funcțiune, mecanismul mortifer ajunge să se întoarcă și asupra lui însuși. Astfel, ne îndreptăm spre „moartea” teoriilor morții. Deja în anii ʼ90 Jeffrey Williams era intrigat și mirat de „zvonurile persistente” despre atât de multe decese, a deconstrucției, a metodei, a teoriei etc.¹⁶. Două decenii mai târziu, Chris Haddix conclude că „The death of theory, not unlike the end of history, has, in the second decade of the twenty-first century, been exposed as an embarrassingly premature announcement”¹⁷. Cercetători recenți, ca Paul Jay, adoptă o atitudine mai serenă, apreciind că toate aceste crize fac parte din „războaiele culturale” („culture wars”) contemporane și desemnează mai degrabă schimbări de paradigmă decât „victime” („casualties”) reale¹⁸. „Teoriile morții” par actualmente să facă implozie, lăsând moștenire cadavre precum “moartea post-umanului”.

* Vă aduceți aminte de Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse? Oare nu suntem și noi o castă de intelectuali izolați într-o Castalie academică, ce se îndeletnicesc cu un joc la modă având drept piese „moartea omului”, „moartea autorului”, „moartea artistului”, „moartea literaturii”, „moartea teoriei” etc.? Preluând observația lui Theodor Adorno „A scrie poezie după Auschwitz este o barbarie” („Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch”), ne putem întreba dacă aceste preocupări intelectuale nu sunt ridicole dacă le comparăm cu războaie barbare precum cel declanșat de Vladimir Putin în Ucraina?

Poate că ar trebui să fim mai atenți la folosirea nediscriminată și veselă a unor termeni precum moartea omului, criza umanismului, anti-umanism, post-umanism etc. Nu aș vrea să încapă nici o îndoială: scopul meu nu este de diminua sau de a înlătura vreuna din criticile adresate pe bună dreptate umanismului iluminist, umanismului prometeic modern, sau umanismului comunist, și de a strecura înapoi, pe ușa din dos, vreuna din aceste concepții asupra umanității. Sunt perfect de acord cu necesitatea de a expune și de a elimina toate formele de discriminare impuse de idealul unui bărbat european alb și rațional. Preiau analizele feministe, postcoloniale și ecologiste făcute asupra tehnicilor de depreciere a alterității, active în hetero-imaginile ideologice ale unor minorități care sunt sexualizate, rasializate, naturalizate sau marginalizate. Accept ideea că eurocentrismul și antropocentrismul trebuie să renunțe la poziționarea „centristă”, adică la pretenția colonialistă, imperialistă și consumeristă a „omului vitruvian” modern de a controla umanitatea, viața naturii și planeta Pământ.

În schimb, am îndoieli în privința cuvintelor și formulelor alese pentru a combate aceste forme de umanism. După cum am încercat să argumentez, umanismul ar trebui înțeles ca un simplu domeniu de studiu (concepția asupra ființei umane), și nu să fie identificat cu vreuna din definițiile sale istorice, depinzând de o anumită paradigmă de gândire. „Moartea omului”, a autorului, a literaturii, a umanismului, ar trebui văzute, cred (cum susțin de altfel destui alți gânditori), ca o schimbare de epistemă, ca evoluția unei concepții, și nu ca dispariția efectivă a obiectului ei. După părerea mea, umanismul este un concept neutru care acoperă toate avatarurile sale istorice, la fel cum sunt alți termeni precum istorie, societate, economie, cosmologie etc. Nu este nevoie să proclamăm moartea societății atunci când are loc o schimbare majoră în organizarea socială a unei civilizații istorice; nu invocăm moartea universului atunci când descoperiri fizice modifică radical viziunea noastră asupra lumii.

De ce așadar să condamnăm un concept global similar, cum este cel de umanism, clamându-i moartea, în loc să cerem redefinirea lui? Problema creată de abordarea thanatofilă este aceea că metafora „morții omului” tinde să devină o catachreză, adică să fie citită literal. Se pare că Michel Foucault însuși a folosit-o inițial doar ca o figură de stil, și doar percepția publică simplificatoare, în special cea a marxiștilor francezi, i-a dat un sens concret. Deși acoperă intenția generoasă de a lupta împotriva erorilor umanismului clasic sau modern, termeni precum anti-umanism, post-umanism, non-umanism etc. fac un contraserviciu chiar acestui scop, sugerând publicului larg că lucrurile au luat o turnură in-umană. Termenii de anti-umanism și post-umanism sunt niște oximoroane în toată regula, care, în loc să producă o senzație de nou început, de schimbare inaugurală, creează impresia opresivă a unui sfârșit catastrofic. Post-umanismul are obiective bio-politice pozitive, dar folosește un nume necro-politic.

 Dar de ce ar trebui să fim atât de preocupați de o simplă formulare nefericită? Din păcate, avem cel puțin două motive pentru aceasta. Pe de o parte, asemenea atacuri împotriva domeniilor umanismului, a științelor umaniste și a umanioarelor, concepute de oameni „din interior”, chiar de către teoreticienii care ar trebui să-și apere disciplinele, le oferă muniție detractorilor „din afară”. Ele devin argumente pentru politicieni și ideologi neoliberali care le preiau pentru a declara futilitatea științelor umaniste. Este simptomatic pentru aceasta discursul electoral din 2007 al lui Nicholas Sarkozy în Franța, în care candidatul la președinție a declarat inutilitatea studiilor clasice și necesitatea de a redirija finanțarea de stat către discipline tehnologice care să formeze lucrători calificați în industriile de succes. Această propunere a provocat reacția viguroasă a unor intelectuali precum François Rastier, Jean Marie-Schaffer sau Yves Citton, care au susținut necesitatea de a cultiva în continuare „plăcerea de a cunoaște”, pentru binele mai larg al întregii rase umane. Est adevărat că asemenea controverse au loc în state democratice, care cel puțin permit dezbaterea de idei și de opinii. Dar mărturisesc că mi se pare înfricoșător să-l aud pe președintele Putin vorbind despre „Cancel culture”.

Pe de altă parte, afirmarea teoretică a crizei umanismului și a „morții omului”, chiar cu cea mai bună intenție de a impune o concepție nouă mai largă și benefică, poate conduce, în imaginarul publicului larg, mai puțin obișnuit cu dezbaterile dintre intelectuali, la o debilitare a conceptului de umanitate. Termeni descurajanți precum cei de anti-umanism și post-umanism hrănesc, chiar și involuntar, ideea că ființa umană este de disprețuit, ceea ce autorizează sau cel puțin slăbește sentimentul de responsabilitate și vinovăție față de tratamentele inumane aplicate oamenilor concreți în toate colțurile lumii. Citit literal și nu metaforic, anti-umanismul devine o formă de mizantropie, o modalitate de auto-negare și distrugere a „ceea ce ne face oameni”. Orbiți de concepte abstracte despre rasa umană, riscăm să uităm și să ignorăm oamenii ca indivizi ireductibili.

Așa se întâmplă când teoria, chiar cea mai bine intenționată, este preluată de ideologie, și pierde din vedere nevoile și dorințele oamenilor reali pe care ar trebui să le susțină. Știm deja de la Dostoievski, precum și dintr-un corpus mare de texte antiutopice și diferite experimente politice, că impunerea unei utopii asupra unor grupuri sau indivizi este imorală, dacă nu chiar criminală. După cum ar spune ofițerul de poliție care discută cu Raskolnikov în Crimă și pedeapsă, speculația teoretică poate oferi permisiune pentru crimă. Conceptul de „zone de influență” al președintelui Putin, amintind de conceptul lui Hitler de „spațiu vital”, este un asemenea principiu general care motivează uciderea oamenilor ce îi stau în cale. Mă cutremur la gândul că președintele Putin ar putea prelua de la antiumaniști ideea de „moarte a omului”. Nici o ideologie sau „ideal” nu ar trebui să ofere consimțământul și aprobarea pentru chinuirea și uciderea oamenilor concreți.

De aceea cred că ar trebui să ne întoarcem la termenul simplu de umanism, dincolo de toate definițiile sale istorice și prelucrările sale ideologice, și nu să-l combatem și înlocuim cu termeni negativi precum cel de anti-umanism. Ar fi mai bine să ne concentrăm pe atitudinea pozitivă, aceea de a încuraja responsabilitatea umanității față de toți membrii săi și față de mediul natural planetar. În loc să purtăm „războaie culturale” despre un Umanism abstract, am putea fi mai interesați de drepturile și nevoile fiecărui individ, de oamenii care suferă oriunde și oricând se întâmplă aceasta. Etica construită ideologic, care nu este decât o mare narațiune despre umanitate, ar putea să lase locul unui „umanism” simplu (nu nou-, nu după-, nu non-), bazat pe imperativul grijii față de oamenii concreți.

____________

¹ Acest text este o traducere prescurtată și adaptată a studiului Corin Braga, „On Death in Literary Studies. Crisis of Humanism, a Theoretical or a Human Issue?”, publicat în revista italiană Metabasis. Online International Journal of Philosophy, November 2022, year XVII, n. 34, p. 12-29, DOI: 10.7413/18281567235.

² Roland Barthes, Oeuvres complètes, Tome 2, Paris, Éditions du Seuil, 1994; Roland Barthes, “The Death of the Author”, în Sean Burke (ed.), Authorship: from Plato to the Postmodern. A Reader, Edinburgh University Press, 1995, p. 125-130. Michel Foucault, „What is an Author?”, în James D. Faubion (ed.), Aesthetics, Method, and Epistemology, vol. 2, translated by Robert Hurley, New York, The New Press, 1998.

³ A se vedea William Marx, L’Adieu à la littérature: histoire d’une dévalorisation (XVIII^e-XX^e siècle), Paris, Les Éditions de Minuit, 2005; de același autor, La Haine de la littérature, Paris, Les Éditions de Minuit, 2015; Tzvetan Todorov, La littérature en péril, Paris, Flammarion, 2006; Antoine Compagnon, Le Démon de la théorie. Littérature et sens commun, Paris, Seuil, 1998; Sofia Ahlberg, Teaching Literature in Times of Crisis, Routledge, London & New York, 2021.

⁴ Paul Jay, The „Crisis” of Humanities and the Future of Literary Studies, Palgrave Macmillan, New York, 2014; Paul Feyerabend, Against Method, Revised edition, Verso, London & New York, 1988; de același autor, Farewell to Reason, Verso, London & New York, 1987; Terry Eagleton, After Theory, Penguin Books, 2003.

⁵ Gayatri Chakravorty Spivak, Death of a Discipline, Columbia University Press, New York, 2003.

⁶ Hans-Jürgen Sasse, Language Death, De Gruyter Mouton, 1992.

⁷ William Deresiewicz, The Death of the Artist: How Creators Are Struggling to Survive in the Age of Billionaires and Big Tech, 2020.

⁸ David Damrosch, Comparing the Literatures. Literary Studies in a Global Age, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2020, p. 4.

⁹ Jean-Paul Sartre, L’être et le néant. Essai d’ontologie phénoménologique, Paris, Gallimard, 1943; Idem, L’existentialisme est un humanisme, Paris, Éditions Nagel, 1946.

¹⁰ Jacques Derrida, De la grammatologie, Paris, Les Éditions de Minuit, 1967.

¹¹ Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Paris, Editions de Minuit, 1979.

¹² Michel Foucault, Les mot et les choses – une archéologie des sciences humaines, cap. IX and X, Paris, Gallimard, 1966; a se vedea și L’Archéologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969.

¹³ Rosi Braidotti, The Posthuman, Cambridge, Oxford UK and Boston, New York USA, Polity, 2013.

¹⁴ Ibidem, p. 17.

¹⁵ Claire Colebrook, Death of the PostHuman. Essays on Extinction I, Open Humanities Press, Michigan, 2014, p. 9.

¹⁶ Jeffrey Williams, „The Death of Deconstruction, the End of Theory, and Other Ominous Rumors”, in Narrative, Vol. 4, No. 1 Ohio State University Press,1996, pp. 17-35.

¹⁷ Chris Haddix, „PEN 2014: The Death and Life of Theory”, in The Mantle Magazine, https://www.themantle.com/philosophy/pen-2014-death-and-life-theory.

¹⁸ Paul Jay, The „Crisis” of Humanities and the Future of Literary Studies, Palgrave Macmillan, New York, 2014. See also Sofia Ahlberg, Teaching Literature in Times of Crisis, Routledge, London & New York, 2021.

Bibliografie

Sofia Ahlberg, Teaching Literature in Times of Crisis, Routledge, London & New York, 2021

Roland Barthes, Oeuvres complètes, Tome 2, Éditions du Seuil, Paris, 1994

Rosi Braidotti, The Posthuman, Polity, Cambridge, Oxford UK and Boston, New York USA, 2013

Sean Burke (ed.), Authorship: from Plato to the Postmodern. A Reader, Edinburgh University Press, 1995

Claire Colebrook, Death of the PostHuman. Essays on Extinction I, Open Humanities Press, Michigan, 2014

Antoine Compagnon, Le Démon de la théorie. Littérature et sens commun, Seuil, Paris, 1998

David Damrosch, Comparing the Literatures. Literary Studies in a Global Age, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2020

William Deresiewicz, The Death of the Artist: How Creators Are Struggling to Survive in the Age of Billionaires and Big Tech, Henry Holt and Co., New York, 2020

Jacques Derrida, De la grammatologie, Les Éditions de Minuit, Paris, 1967

Jeffrey R. Di Leo (ed.), Dead Theory. Derrida, Death, and the Afterlife of Theory, Bloomsbury Academic, London, 2015

Terry Eagleton, After Theory, Allen Lane Penguin Press, London, 2003

James D. Faubion (ed.), Aesthetics, Method, and Epistemology, translated by Robert Hurley, The New Press, New York, 1998

Paul Feyerabend, Farewell to Reason, Verso, London & New York, 1987

-, Against Method, Revised edition, Verso, London & New York, 1988

Michel Foucault, Les mot et les choses – une archéologie des sciences humaines, cap. IX and X, Gallimard, Paris, 1966

-, L’Archéologie du savoir, Gallimard, Paris, 1969

-, Seconde préface pour la réédition d’Histoire de la folie à l’âge classique, Gallimard, Paris, 1972

Chris Haddix, „PEN 2014: The Death and Life of Theory”, in The Mantle Magazine, https://www.themantle.com/philosophy/pen-2014-death-and-life-theory

Paul Jay, The „Crisis” of Humanities and the Future of Literary Studies, Palgrave Macmillan, New York, 2014

Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne. Rapport sur le savoir, Les Éditions de Minuit, Paris, 1979

William Marx, L’Adieu à la littérature : histoire d’une dévalorisation (XVIII^e-XX^e siècle), Les Éditions de Minuit, Paris, 2005

-, La Haine de la littérature, Les Éditions de Minuit, Paris, 2015

Jean-Paul Sartre, L’être et le néant. Essai d’ontologie phénoménologique, Gallimard, Paris, 1943

-, L’existentialisme est un humanisme, Éditions Nagel, Paris, 1946

Hans-Jürgen Sasse, Language Death, De Gruyter Mouton, Berlin, 1992

Gayatri Chakravorty Spivak, Death of a Discipline, Columbia University Press, New York, 2003

Galin Tihanov, The Birth and Death of Literary Theory. Regimes of Relevance in Russia and Beyond, Stanford University Press, Redwood City (CA), 2019

Tzvetan Todorov, La littérature en péril, Flammarion, Paris, 2006

Mihaela Ursa, Scriitopia, sau Ficționalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic, Dacia, Cluj-Napoca, 2005

Jeffrey Williams, „The Death of Deconstruction, the End of Theory, and Other Ominous Rumors”, in Narrative, Vol. 4, No. 1 Ohio State University Press,1996, pp. 17-35

*

Radu Silaghi-Dumitrescu

Să punem punctul pe i? Nu prea avem nici punct, nici i

Platforma Umanistă elaborată la UBB atrage atenția că umanismul nu se poate măsura. Autoritățile, prin ministere și prin diversele instituții cu acronime ezoterice precum CNFIS, CNATDCU, CNCS etc. perseverează însă cu contrarul. Totul se transformă în punctaj și în clasamente, pentru că „trăim într-o societate concurențială, capitalistă, în care cei mai buni consumă și cei mai slabi sunt consumați”. Ca să fii profesor universitar, societatea concurențială capitalistă zice că trebuie să ai x citări, y kilograme de pagini publicate, z gigabiți de dosare depuse etc. – toate distilate ezoteric în punctaje administrativ-oficialo-pontice cu trei zecimale. Sigur, e drept că poți măsura banda Soret a hemoglobinei cu trei zecimale, dar… cu câte zecimale măsori o strofă de poezie? Liderii noștri neînfricați știu, aparent, cu câte și cum.

E

O

GLUMĂ

SINISTRĂ.

Nu, ridicol nu e doar că măsurăm inefabilul la zecimale. Mai rău, mult mai rău: nimic din punctajele practicate în mediul academic românesc, la nivel național sau prin instituții, nu are de-a face cu concurența sau competența sau calitatea. Pentru că în marea masă a mediului academic de la noi și din alte părți de seama noastră, calitatea și competența sunt cuvinte goale. E o glumă sinistră să faci clasamente între niște entități care au de oferit aproape universal numai mediocritate împachetată nerușinat în vreo autodeclarată „excelență”.

Marea masă a membrilor mediului academic românesc, pusă față în față cu un lider în domeniul lor de cunoaștere/științific, n-ar fi în stare să invoce mai mult decât politețea dată de statutul administrativ (ești profesor, sunt profesor, se cuvine să…). Dar nu și cea dată de calitatea cunoașterii academice. Dacă le dai drumul pe coridoarele unui departament de specialitate al unei universități de tradiție din Roma, Paris, sau New York, marea majoritate a cercetătorilor din România ar trece nerecunoscuți de colegii lor. După vorbă, după post, după publicații, ar fi complet necunoscuți acolo.

Ce au a spune profesorii și cercetătorii români? În marea lor masă: banalități, clișee, pastișe. Ni se propune/spune să căutăm să „publicăm” în reviste/edituri „mai prestigioase”. Care vor fi desigur „punctate mai bine la evaluare”. Subtextul acestui îndemn e că avem ce publica. Că avem, în general, ceva original de spus.

Nu, nu prea avem.

În marea lor masă și de foarte multă vreme, cadrele didactice și de cercetare din România sunt selectate în primul rând după apartenența și loialitatea la clanuri academice. Sigur, în general nu vor fi chiar repetenți, în general vor fi chiar buni, dar… îmi aduc aminte cu câtă ferocitate s-au luptat unii colegi împotriva ideii că la angajarea pe post didactic universitar (mai ales la începutul carierei) ar trebui să acceptăm doar absolvenți care au avut cel puțin media 8.50 la facultate. Primatul clanului în fața a orice – inclusiv a priceperii sau excelenței – a sufocat lent capacitatea creativă esențială mediului academic. Exercițiile de evaluare numerică – ba chiar de-a dreptul numerologică uneori – ale CNFIS, CNCS, CNATDCU etc. nu fac decât să acopere cu fum străveziu hainele etern noi (și inexistente) ale împăratului.

Dincolo de toate acestea, în lumea largă sunt probleme urgente. Unde intelectuali / universitari reali din umanioare sunt întrebați tot mai des ce caută în universitate. Unde programe de studii umaniste și nu numai sunt desființate pentru că „nu folosesc la nimic din punct de vedere socio-economic”. Ne place să credem că avem și noi probleme similare. Eu în schimb cred că în general problema noastră e mediocritatea (adesea impostura) în masă.

La Consiliul Științific al UBB sunt deja cam 10 ani de când evaluările interne (câte ne cad în sarcină) nu mai implică criterii numerologice. Judecăm contribuțiile unor oameni sau instituții în trei categorii: IE – de impact extins în sens general acceptat la nivel internațional, IR – de impact regional, sau IP – de impact potențial. „Impact extins” poate însemna, cum am spus mai sus, că plimbându-te pe holul unui departament de specialitatea ta la unele dintre universitățile de tradiție oriunde în lume sunt șanse ca acolo cineva să îți fi citat/citit munca, sau să o fi văzut la vreo conferință. Și că dacă ar fi un concurs de angajare acolo pe un post similar cu al tău, tu ai intra pe lista scurtă eligibilă. „Impact (semnificativ) regional” ar însemna cam același lucru, doar că ai fi recunoscut într-o comunitate profesională mai îngustă (ex., doar în Europa de Est). „Impact potențial” în categoriile definite mai sus ar însemna esențialmente existența unor contribuții promițătoare. Prin „impact semnificativ” înțelegem realizări cu vizibilitate și ecou comparabile cu cele mai importante din domeniu pe aria geografică aferentă acelei categorii. Astfel, un proiect care are un specific profund local sau național poate în fapt avea un impact suficient de mare pe aceste planuri pentru ca el să fie reflectat ulterior și în plan internațional – și deci să fie calificat IE nu IR. Nu modul sau locația fizică de diseminare sunt criterii în sine – ci calitatea rezultatelor și impactul lor în comunitatea științifică și în afara ei.

Cum acordăm aceste calificative la UBB? Prin evaluare calitativă de către specialiști în domeniu. Sigur, ei sunt instruiți și să ia în seamă elemente cuantificabile: de exemplu, cuiva care a publicat repetat ca autor principal în Nature, sunt sfătuiți să îi dea un calificativ de impact extins. Dar sunt de asemenea instruiți să citească acele contribuții pe care le evaluează – și să nu aplice orbește criterii numerice. Și poate cel mai important, evaluatorii sunt instruiți să accepte drept argument pentru calificative „orice alte dovezi că rezultatele, ideile si conceptele candidatului sunt acceptate și utilizate la vârf în domeniu și/sau asupra societății în general, cu un impact major (inclusiv pentru realizări cu specific național și local); exemple pot fi contribuții de transfer tehnologic sau de alt tip către societate, traduceri importante în limba română, cărți sau capitole de carte cu un ecou probat a fi remarcabil la nivel național…”.

La Consiliul Științific al UBB spunem așadar simplu că persoanele și instituțiile academice pot fi evaluate, în orice domeniu, pe baza calității profesionale a tot ceea ce au generat acele persoane sau instituții. Poate cursuri, poate cercuri studențești, poate statui, poate articole… Ne uităm la acele contribuții și întrebăm prin experți două lucruri: care e calitatea acelor contribuții prin ochiul propriu al expertului, respectiv cât de mult a convins acea calitate pe alții. Ce fel de „alții”? Alții din domeniu, alții din societate la nivel local, alții din alte domenii – marja e liber definibilă atâta vreme cât poți demonstra/argumenta că acea luare în seamă a fost reală.

Acest sistem de evaluare funcționează și e simplu. Poate partea cea mai complicată e a găsi un corp de evaluatori care să aibă și priceperea și etica necesare. Tradiția și munca anterioară a Consiliului Științific al UBB, pornită mult dinaintea venirii mele, a făcut ca un astfel de corp sa fie ușor identificabil.

Procedura de evaluare practicată la Consiliul Științific al UBB e congruentă cu ideile Platformei Umaniste. Ușurința cu care am aplicat această procedură îmi sugerează că și restul obiectivelor Platformei sunt cu mult mai tangibile decât par unora.

*

Marius Lazăr

Sociologia ca știință socială și disciplină umanistă. Și câteva reflecții despre transformarea universităților

Poziționări epistemologice

O discuție asupra definirii statului sociologiei în raport cu studiile umaniste (și, prin extensie, a antropologiei, ca disciplină înrudită cumva, deși distinctă) ar trebui să țină cont de dubla legitimare care întemeiază specificul epistemologic al acestor discipline în context academic și de cercetare.

Pe de o parte, sociologia și-a construit o reputație de știință autonomă din momentul în care, prin Emile Durkheim, a definit un câmp de investigație propriu (socialul) odată cu un stil de abordare și un set de metode capabile să genereze enunțuri factuale, predicții și teorii ireductibile la ceea ce produceau la vremea respectivă alte discipline ce aveau contact cu lumea omului, precum psihologia, biologia sau economia. O strategie legitimantă a sociologiei viza astfel relația cu științele – mai ales științele naturii – de la care sociologia spera să extragă același mod pozitivat, antimetafizic și anti-speculativ de raportare la realitate, precum și același grad de certitudine în formularea concluziilor; rezultatele cercetărilor urmau să fie fondate și justificate prin apelul la  metodologii de explorare a adevărului, în conformitate cu un model de practică științifică inspirat de pozitivism. Sociologia se putea astfel distinge ca fiind „științifică” în măsura în care adopta un model „naturalist”, care să pornească de la „fapte sociale”, să trateze de aceeași manieră neutră lumea omului, precum în fizică, chimie, geologie sau biologie, și să o privească distant și neimplicat subiectiv, ca și cum ar fi un „lucru” (Durkheim); pe această bază sociologia ar fi ajuns, ca și celelalte științe deja consacrate, să descopere legi, să furnizeze explicații și facă predicții bazate pe un model determinist-cauzal. Sociologia definită și canonizată ca „știință socială” își are rădăcina în această aspirație la recunoaștere ca demers științific – recunoaștere care la rândul ei s-a validat prin externalizarea gândirii sociologice la nivelul altor discipline în curs de legitimare, precum științele politice, științele comunicării, științele economice sau marketingul.  

Pe de altă parte, în măsura în care sociologia s-a revendicat de la o asumare a cercetării sociale ca fiind co-substanțială investigării umanului în general, reconsiderarea socialului ca fiind un regn al realității cu un grad de complexitate mai ridicat decât al naturii a făcut ca „știința despre societate” să își definească obiectul prin încorporarea acțiunii umane bazate pe intenționalitate, pe stabilirea de scopuri și proiecție de sens. Socialul va fi tot mai mult înțeles drept o realitate care încorporează „natura ca atare”, dar o și depășește, fiind doar parțial supusă unor mecanisme de cauzalitate similare legilor mecanice. „Componenta umană” care aparține în mod obligatoriu acestei accepțiuni a obiectului cercetărilor în științele socio-umane a făcut ca sociologia să se îndrepte spre cercetarea comportamentelor individuale și de grup, pornind de la înțelegerea acțiunii ca fiind ghidată de semnificații raportate la motivații și intenții ale indivizilor, motivații ce se vor cere de aceea descifrate prin metode mai curând de tip hermeneutic-interpretativ. Astfel, Max Weber, de pildă, va defini sociologia drept o variantă de „știință a culturii”, ce înglobează în demersul ei explicativ și un moment interpretativ, dat de decodificarea sensurilor morale, teologice sau politice ale practicilor sociale, reglementate prin reguli de conduită și valori fondatoare. Acest model a fost asimilat apoi în bună măsură de antropologia culturală a secolului XX care, fiind tentată o vreme la rândul ei de naturalismul ce a condus la apariția paradigmei durkheimiene, s-a orientat apoi din ce în ce mai ferm spre modelul interpretativist, poziționându-se alternativ în raport cu alte antropologii de inspirație pozitivistă precum antropologia „fizică”, arheologia sau genetica populațiilor umane.

Există așadar logici de evoluție internă ale disciplinelor determinate de tendința continuă spre specializare a cunoașterii, diferențiere și autonomizare prin raportări concurente la principiile de legitimare oferite de discursul științific, care fac ca noile discipline care aspiră la recunoaștere academică sau consacrare în câmpul cercetării să practice un joc simultan de apropiere și distanțare în raport cu metode și domenii înrudite.

În acest context, sociologia și antropologia sunt discipline înrudite care, pe de o parte, comunică și adoptă modele de investigație inspirate de științele consacrate – aspirând la titulatura de „științe sociale”, dar în același timp contribuie, pe de altă parte, în mod consistent la fundamentarea domeniului disciplinelor zise „umaniste” prin transferul de concepte și paradigme interpretative ce le îmbogățesc evoluția recentă. Dubla articulare a științelor socio-umane în  raport cu știința și „umanioarele” face din sociologie un generator de competențe transversale ce stimulează abordări complex interdisciplinare, a căror miză nu este atât conservarea unui corp canonizat de cunoștințe despre societate cât un anumit mod de a explora intersecțiile cu socialul care afectează evoluția altor domenii de studiu.

Astfel, ca „științe socio-umane”, sociologia și antropologia contribuie la evoluția unor ramuri precum studiile culturale, studiile post-coloniale, diferitele sociologii sau antropologii ale artelor, literaturii sau câmpului cultural, a sociologiei (sau antropologiei) istorice – fiind un furnizor de paradigme și modele de abordare a problematicii imanente multor discipline emergente; în același timp,  ele vin în întâmpinarea nevoilor de contextualizare și diversificare a unghiurilor de abordare interpretativă a unor materii deja consacrate în lumea umanistă, ce caută să evadeze din constrângerile formalismului analitic impus de autonomismul disciplinar; în dialog cu disciplinele fondate pe metode de tip hermeneutic, sociologia oferă premisele unei evaluări echilibrate a contextelor la care se raportează obiectele interpretării¹.

Nu în ultimul rând, prin componenta lor științifică, pozitivantă, sociologia și antropologie contribuie la o raportare realistă la lume – și prin aceasta la fundamentarea unei culturi politice și critice bazate pe respectul pentru fapte; ea oferă un instrumentar teoretic și metodologic pentru deschiderea disciplinelor umaniste spre orizonturi interpretative mai largi și mai precis articulate.

Poziționări instituționale

La nivelul instituțional, științele socio-umane pot servi drept liant între interese de cunoaștere aparent divergente, așa cum sunt ele reflectate de structura și funcțiile universităților moderne. Marcate de un profund conservatorism, acestea trec printr-un proces de transformare ce invită la o reflecție critică asupra tendințelor ce afectează spațiul academic și a consecințelor lor, fiindcă ele nu pot scăpa de impactul pe care schimbările economice și culturale îl au asupra tuturor aspectelor vieții sociale. Universitățile sunt astfel prinse între tendințele de  a păstra tot ceea ce se consideră că are valoare patrimonială în educația universitară – o valoare consacrată de „tradiție și excelență”, după o formulă la modă – și efortul de adaptare la ritmul și discontinuitățile ce marchează evoluția lumii contemporane. Tensiunea principală e resimțită prin urmare mai cu seamă la nivelul diferențelor dintre modelul clasic al universității humboldtiene și modelul universității de tip antreprenorial și/sau vocațional, sub presiunile crescânde exercitate de masificarea educației superioare și transformările mediului economic al ultimelor decenii. Departe de a încorpora în practică un singur model de organizare și o singură misiune, cum se putea întâmpla până acum un secol, acestea tind astăzi să construiască un compromis între aceste modele ideale, sub presiunile crescânde exercitate de, totodată, masificarea educației superioare și transformările mediului economic al ultimelor decenii.

Afectată de provocări ale tendințelor spre globalizare și de transformările funcțiilor pe care le îndeplinește educația în statul post-național, universitatea contemporană face față cu dificultate unor transformări ce angajează valori disjuncte, ce intră adesea în conflict. Acestea pot contrapune, pe de o parte, civismul și filosofia educațională orientată spre servirea comunității, elemente care fac din educație un bun comun – spiritului competitiv al mediului corporatist, pe de altă parte, pentru care educația este un bun privat subordonat succesului individual.

În aceste condiții, „conflictul facultăților” nu mai este unul ce ține doar de autonomia domeniilor de cunoaștere care le întemeiază, ci și de modelele de raportare diferită la mediul exogen (politic-civic sau antreprenorial), de răspunsurile pe care universitatea este chemată să le dea multiplelor provocări ale unei societății în continuă transformare. Într-un fel, fiecare facultate sau program de studii oferă propriile răspunsuri și își construiește propria modalitate de raportare la aceste provocări, în măsura în care instituția academică este capabilă să ofere un echilibru între aceste tendințe și nu are ambiția să impună hegemonic un singur model tuturor componentelor sale. (Din nefericire însă, prea adesea se întâmplă ca disciplinelor umaniste să li se aplice în practica administrativă curentă un cadru procustian datorat dominației disciplinelor mai influente în raport cu factorul economic, conducând la marginalizarea și declinul acestora, atât în mediul academic cât și înafara lui.)

În acest asamblaj, disciplinele socio-umane sunt chemate să contribuie, cu am mai spus-o, în consonanță cu grupul Artelor și Științelor umaniste, la conservarea componentei humboldtiene a Universității, ca instituție  atașată unui set de valori centrate în jurul libertății individului, a libertății cunoașterii și învățării, a îngemănării dintre predare și cercetare, laolaltă cu afirmarea și cultivarea calității de cetățean într-o societate democratică.

Prin conținutul și orientarea lor, științele socio-umane contribuie la formarea unei culturi centrate pe valori civice și democratice prin care se cultivă respectul pentru drepturilor fundamentale ale indivizilor și pentru alteritate, întărind componenta multiculturalistă ce caracterizează și instituția noastră. Sociologia adaugă la acestea o dimensiune analitic-critică în raport cu starea de fapt și proiectele politico-sociale ale lumii contemporane, completând componenta reflexivă inerentă abordării umaniste cu elemente ce o ancorează în realitatea de zi de zi. Raportarea la inegalitățile sociale – respectiv înțelegerea modului de generare a acestora și căutarea soluțiilor pentru gestionarea lor în conformitate cu valorile promovate de educația umanistă devine una dintre componentele esențiale ale contribuției sectorului științelor sociale la demersul umanist. Aceasta face posibilă și afirmarea unei dimensiuni emancipatoare, punând în relație revelarea specificului grupurilor, claselor și instituțiilor sociale cu aspirația spre autodepășire individuală și la recunoaștere a valorii și demnității umane.

Logici sociale și provocări în raportarea universităților la mediul extra-academic

Lărgind contextul, să reflectăm puțin la rolul pe care globalizarea l-a jucat în raport cu repoziționările din zona academică. Pe scurt, este vorba despre evoluția economiilor marilor puteri dinspre un model de producție și consum bazate primordial pe o logică a saturării piețelor naționale prin resurse interne spre un model de interdependență între piețele externe care au modificat cu totul cadrul politic de definire al relației dintre economie și stat, stat și cetățean sau a relațiilor dintre state în noua ordine mondială. Istoricii știu asta: cauzele profunde rezidă în financializarea economiilor ca urmare a disoluției sistemului economic internațional bazat pe acordul de la Bretton-Woods. Consecința a constat în creșterea rolului băncilor în furnizarea de noi capitaluri și delocalizarea capacităților de producție spre zone cu cheltuieli de forță de muncă mai reduse², noul model emergent al „economiei globale” constituind apoi motorul altor transformări socio-politice cu impact la toate nivelele societăților. Acestea au fost caracterizate printr-o influență crescândă a corporațiilor transnaționale în ansamblul economiei, cele care au mutat motoarele creșterii dinspre spațiul național spre cel internațional, creând tipuri noi de mobilități economice globale, dar și noi tipuri de constrângeri asupra instanțelor de control la nivel național al sistemelor de monitorizare și taxare, în numele libertății de extindere a piețelor.

Sub presiunea globalismului economic, principiul suveranismului național a început să fie gradual înlocuit de acela al suveranismului piețelor; mediul economic și influența puternicelor corporații transnaționale au jucat astfel un rol important în retragerea graduală a controlului statelor asupra mediului economic intern și progresiva dereglementare a economiilor naționale în favoarea „piețelor libere interne”, tot mai mult penetrate și dominate de puterea economică a marilor companii.

Transformările survenite la nivel global în ultimele 5 decenii, aproximativ, nu puteau să nu afecteze și zona academică. Ca o consecință, universitățile tradiționale au fost obligate să își recalibreze rolul lor social. Misiunea anterioară a acestora vizase edificarea unei culturilor naționale patronate un „Stat cultural” (KulturStaat) emancipator, inspirat de modelul originar german al secolului al XIX-lea, și a unui tip de cetățean și atașament la colectivitate articulate pe principii civic-politice specifice epocii moderne. Acestea făceau din știință și cultură instrumente de autoformare (Bildung) individuală puse în serviciul comunităților, construind punți de legătură între cunoaștere și societate – și între formarea „elitelor” și „popor”. Transformările masive survenite în secolul XX au creat însă oportunități de mobilitate socială ascendentă nemaiîntâlnite, conducând la masificarea învățământului superior și asocierea educației cu investiția în carieră și cu ameliorare a statutului social, generând alte constrângeri sau facilități cărora urmau să le facă față universitățile. Acestea au urmat procese de ajustare succesivă în raport cu stadiile pe care le parcurgeau noile state ale lumii, într-un efort de a face față unor schimbări de profunzime adesea divergente: stat „național” (în epoca construcției națiunii), stat „social” (în epoca confruntărilor de clasă), stat „minimal” (în epoca de eliberare a piețelor internaționale de barierele politice dintre țări). Aceste tendințe au influențat apoi și strategiile de finanțare a educației superioare – ultimul stadiu culminând cu diminuarea progresivă a fondurilor alocate de stat în paralel cu tentativa de a găsi soluții de finanțare a activității academice „cu participarea pieței” – respectiv prin invitarea universităților de a acționa tot mai mult ca actori economici asimilați sectoarelor productive și tot mai puțin ca niște „consumatori privilegiați” de resurse financiare producătoare de distinctivitate socială bazată pe status și prestigiu intelectual.

În mod paradoxal, pe măsură ce noul stadiu de dezvoltare atins de lumea occidentală definește societățile care îl ating drept „societăți ale cunoașterii” – prin recunoașterea implicită a intelectualizării și sofisticării tehnologice a economiilor – asupra universităților se exercită tot mai multe presiuni venite dinspre sectorul productiv. Printre altele, se solicită tot mai mult ca modul de organizare a producerii cunoașterii să se alinieze unei paradigme în care educația este asimilată ea însăși unui „serviciu” furnizat de „muncitori cognitivi” (knowledge workers) iar rezultatului cercetării unui produs economic „cu valoare adăugată”. Cercetarea ar fi astfel încadrată unei „industrii cognitive” a cărei „performanță” este evaluată din ce în ce mai mult prin metode inspirate de managementul corporatist. Acolo însă unde universitățile nu sunt entități complet independente, finanțate din surse private de capital, având ele însele o putere economică capabilă să se autosusțină, instituțiile educației superioare rămân o creație hibridă, prinse între logici contradictorii ale raporturilor dintre public și privat, cu efecte perverse generate de sisteme de finanțare inadecvate.

Am arătat cu mult timp în urmă, în altă parte, cum împingerea universităților spre adoptarea modelului competiției de piață în România face ca „universitatea tradițională … să își abandoneze statutul de producător de bunuri publice și să se poziționeze avantajos ca jucător între trei piețe, de fapt, interdependente: piața educațională, piața muncii și piața produselor de cercetare”³ Observația rămâne valabilă și în prezent.

Pe scurt, pe cele trei piețe, universitățile își asumă identități tranzacționale diferite, în funcție de rolul specific fiecărui segment căruia i se adresează. Ele sunt, în același timp, (1) „negustori” la taraba ofertei educaționale, recurgând la un marketing academic menit să atragă cât mai mulți studenți în propriile programe de studii, apoi (2) sunt furnizori de forță de muncă calificată pentru nevoile pieței și (3)  fabricanți de produse de cercetare elaborate de muncitori cu cele mai înalte calificări. La rândul lor, studenții trec, succesiv, prin stadiul de „clienți” – beneficiari de „servicii educaționale” – apoi „materie primă” în procesul educațional și, la urmă, în calitate de absolvenți, posesori de „capital educațional” gata să fie investit pe piață în scop lucrativ.

În acest context, așteptările „mediilor de afaceri” sunt ca universitățile să fie întreprinderi eficiente, gata să satisfacă „cererea de forță de muncă” de pe piață. De pe această poziție, sectorul economic nu ezită să își exprime tot mai acut așteptările ca învățământul superior public să se transforme într-un sistem de „școli profesionale” de înaltă calificare capabil să furnizeze forță de muncă pentru propriile interese. În consecință, folosindu-se de argumentul ultim al angajatorului, reprezentanții sectorului economic tind adesea să devalueze competențele academice și de cercetare ale absolvenților, pe care le etichetează ca „supra-calificări” inutile, dar și să critice vehement caracterul prea „teoretic” al competențelor oferite, în raport cu „realitatea practică” a muncii.

Pe de altă parte, încercând să facă față noilor exigențe, universitățile continuă să folosească discursul simbolic al prestigiului (retorica „excelenței în cercetare”) ca pe o pârghie capabilă să le sporească șansele de reușită într-o competiție tot mai acută pe piața academică. O serie întreagă de conflicte specifice se dezvoltă astfel în câmpul academic, în competiția pentru resurse. Prinse la mijloc între tendința de comodificare a produselor cunoașterii, de asimilare a acestora ca bunuri cu valoare pe piață, pe de o parte, și, pe de altă parte, de imboldul irepresibil de a transforma vechimea și tradiția academică într-o resursă simbolică a cărei unicitate inalienabilă e de la sine înțeleasă, universitățile au de rezolvat conflicte complexe de rol între pragmatic și simbolic. Soluția cea mai adoptată tinde să fie astfel alinierea la sistemul clasificărilor internaționale bazate pe un sistem ratinguri multicriteriale pe cât de sofisticate pe atât de contestabile.

În epoca patronajului statului național sau a statului social toate aceste nu aveau neapărat o miză; prestigiul unei instituții, fără a fi neapărat tratat drept scop în sine, era luat în seamă mai curând prin expresia sa calitativă, ca o formă de noblețe; ceea ce conta era calitatea și plasamentul în rangurile înalte ale elitelor ale absolvenților acestora. Universitatea era un apanaj al construcției diferențelor de clasă – o formă de „noblețe de stat” (Bourdieu) transferate, circular, de la absolvent la instituție și invers; adică  de la purtătorul prestigios de diplomă în baza distincției sale către instituția care devine astfel „de rang înalt”  iar apoi, invers, de la prestigiul cu care diploma unei instituții de rang înalt îl investește pe absolvent, „înnobilându-l”, într-o spirală mereu ascendentă. „Excelența” era astfel un produs intern, dat de calitatea cunoașterii și abilităților transferate în interiorul instituției, nu al unui joc comparativ – și cumva manipulatoriu – extern. De aici și decuplarea activității academice din interiorul instituției de învățământ – investită cu autonomie – de preocuparea pentru achiziționare de resurse (o problemă a administratorului⁴).

Suprapunerea modernă între administrație („management”) și modul de derulare a sarcinilor curente de predare, învățare, cercetare și comunicare a rezultatelor științifice este o creație a rolului hibrid pe care este forțat să și-l asume universitatea de astăzi, somată să se conceapă pe sine drept un agent pe piață (am văzut că acestea sunt de fapt trei) și să se angajeze într-un joc concurențial. Numai că miza acestui joc nu mai este atât alchimia transformărilor cognitiv-simbolice și sociale de la nivelul raporturilor dintre profesori și studenți sau a tuturor celor care formează „comunitatea academică”, ci obținerea unui avantaj comparativ în raport cu instituții similare. 

Astfel, pentru întreg corpul academic, logica competiției prin intermediul clasificărilor internaționale e un stress care nu are legătură cu activitatea academică rutinieră în sine, ci cu politicile de poziționare și de supraviețuire în raport cu resursele de finanțare. Este o întrecere ce reflectă destul de bine neoliberalismul economic în acțiune, prin care cei mai buni sunt mereu recompensați iar cei mai slabi pierd mereu concursul, fiind sortiți să dispară, precum în serialul „Squid Game”.

Cantitate și calitate. Dialectica unor  efecte perverse

Pentru universitățile din „prima ligă” diferența dintre ce trebuie să faci ca să predai și să cercetezi cu folos și ce trebuie să faci pentru a te plasa mai sus în ierarhie nu e prea importantă. Dar pentru universitățile din pozițiile intermediare ale clasamentelor – mijlocii sau inferioare – miza nu mai e realizarea valorii și a cunoașterii, ci supraviețuirea. De aici, o serie de efecte perverse care încep cu alterarea raportului dintre calitate și cantitate (logica clasamentelor și a numerelor mari se substituie logicii calității predării și învățării) și continuă cu adoptarea de „forme fără fond” (mimarea acelor acțiuni, programe educaționale, inițiative de cercetare, articole etc. care, prin simpla lor existență, adaugă „punctaj”, chiar dacă acoperirea calitativă e precară).

Raportarea la sistemul de finanțare per capita introdus în 1999 – prin care universităților li se repartizează fonduri în funcție de numărul de studenți și nu de calitatea și utilitatea programelor – adaugă conținuturi noi dizolvării calității prin cantitate. În goana pentru acoperirea bugetului instituțiilor sau pentru dezvoltarea de programe noi – și în condiții de penurie bugetară cronică în ultimele decenii – universitățile se luptă să obțină cifre cât mai mari de noi înscriși în facultăți. O vreme, cât demografia școlară a ajutat „intrările în sistem”, datorită cohortelor generoase de absolvenți de liceu, efectele perverse ale creșterii efectivelor universitare din perioada anilor 2000  nu s-au simțit prea mult, întreg deceniul cunoscând un decolaj al numărului de cursanți, de secții și programe noi, fără precedent. Scăderea bruscă a cohortelor de studenți, odată cu 2010, suprapuse peste criza economică ce a afectat puternic bugetul și salariile angajaților din învățământ – la care s-a adăugat și o reformă structurală a sistemului universitar în 2011 (o reformă fără resurse, în vreme de criză) – au provocat un adevărat șoc în sistem. Multe secții și facultăți au fost nevoite să își reducă drastic activitatea, să fuzioneze între ele sau chiar să dispară, datorită scăderii efectivelor. Examenele de admitere au fost treptat eliminate la cele mai multe dintre facultăți, o masă importantă de absolvenți de liceu cu rezultate slabe și la bacalaureat, care până atunci ar fi fost respinși la selecția pentru universitățile de stat, au populat instituții de învățământ dispuse la compromisuri în calitate pentru a salva  bugete, catedre, programe educaționale. A fost debutul unei reacții în spirală în detrimentul calității, care s-a dovedit ca fiind și el, parțial, efectul structural al aceleiași logici defectuoase de finanțare aplicată și liceelor, cu aceleași rezultate din ce în ce mai slabe în raport cu standardele internaționale de competență⁵.

Reproșuri din ce în ce mai insistente, vizând capacitățile dezamăgitoare, uneori mult sub nivelul de acceptabilitate, au început să vină apoi și din partea angajatorilor noilor promoții de absolvenți – și de data aceasta nu mai era vorba doar de poziționări tactice pentru a stoarce mai multă forță de muncă gata calificată pentru piețe.

În realitate, mediul economic contribuie și el, indirect, la spirala declinului calitativ în educația academică: mulți studenți (aproximativ jumătate din efectivele din Cluj, după unele estimări) lucrează încă din timpul facultății ca angajați cu normă întreagă în sectorul economic. Absența lor de la cursuri este tolerată cel mai adesea în facultățile unde frecvența nu este obligatorie. Numărul celor care reușesc să obțină și diplome, între aceștia, este destul de ridicat, totuși. Însă absențele masive creează goluri importante în formația viitorilor absolvenți – iar până acum și universitățile și angajatorii au tolerat situația. Un remediu l-ar putea alcătui introducerea unor măsuri legislative care să reglementeze durata zilei de muncă maxime pentru studenți înscriși la facultate (maximum o jumătate de normă, de pildă), pentru a crea un compromis între nevoia acestora de a obține venituri independente și optimizarea participării la cursuri. Aceasta ar permite și o monitorizare mai eficientă a frecvenței și a procesului educațional în facultățile cu absenteism masiv.

Dar nu numai efectele structurale ale finanțării și raportării la mediul economic au un impact negativ. Restructurarea programelor universitare după cerința proiectului Bologna a avut drept efect comprimarea dramatică a materiilor și a timpului de studiu, contribuind la diminuarea nivelului de calificare oferit absolvenților. Valoarea diplomelor s-a diminuat – iar programele masterale oferite nu reușesc întotdeauna să compenseze deficitul în formarea de buni specialiști. Revenirea la programe de studiu extinse pe parcursul primului ciclu de studii academice este o necesitate pentru revenirea la un nivel de calitate acceptabil.

Cadrele didactice între atașament și alienare

Actualul sistem de finanțare afectează și modul de lucru la nivel de catedre și relația profesorilor cu studenții în procesul de predare și învățare. Volumul de muncă, acolo unde efectivele de studenți sunt foarte mari, depășește capacitățile de monitorizare, verificare, oferire de feed-back din partea cadrelor didactice. La aceasta se adaugă o reglementare aproximativă și nerealistă a sarcinilor de cercetare ale cadrelor, în condițiile în care bugetarea activităților nu acoperă și cercetarea propriu-zisă. Timpul alocat cercetării este insuficient și, în termeni reali, el acoperă cea mai mare parte a timpului liber al cadrelor. Totuși, cerința de a publica constant un număr minim de articole pe an – și un management al evaluării cercetării considerat  de unii opresiv se adaugă frustrărilor de zi cu zi ale unui corp didactic angajat totuși să își îndeplinească conștiincios îndatoririle.

Rolul central în evaluarea cadrelor didactice jucat de cercetare provoacă totuși câteva efecte structurale nedorite. Competiția pentru publicare creează o piață a articolelor științifice unde, din nou, cantitatea tinde să submineze calitatea: există o tendință de mediocrizare generată de necesitatea de a publica repede și mult – și asta conduce la reducerea timpului efectiv de cercetare în favoarea redactării de articole. Un al doilea efect ține de tendința cercetătorilor de a aborda subiecte a căror interes din partea publicațiilor este garantat, cu agende care adesea sunt produse ale unor mode și curente tranzitorii. Cercetătorii știu că, dacă vrei să publici – și trebuie să publici – ajungi mult mai ușor la un editor dacă  te înscrii pe trendul dominant, cu subiecte acomodate la temele zilei. Cercetarea de nișă, cercetarea care cere mult timp de investigație are șanse mai mici să fie promovată și cunoscută. „Logica numerelor mari” pentru publicații duce astfel la o inflație de articole mediocre, unele inutil a fi citite pentru că nu spun lucruri noi – și care sfârșesc prin a nu fi citite cu totul. Diferența statistică între numărul de articole publicate și numărul de accesări, citări sau lecturi este enormă în favoarea primelor. Nu se mai scrie deci pentru a fi citit, ci pentru a fi publicat.

Decuplarea cercetătorului de publicul său științific, produs de masa mare de maculatură cu aparență savantă este și mai dramatică dacă  se are în vedere legătura cu publicul larg, intelectual, cu acel segment din societate care poate fi interesat de rezultatele muncii intelectuale a celor din universități. Restrângerea circulației informației științifice la nivelul cercurilor de specialiști este unul dintre factorii care duc la scăderea capitalului cultural al societății în ansamblu și la înflorirea unei culturi antiștiințifice, diletante, agresiv-obscurantiste conducând la declinul prestigiului științei în general.

Dar cercetătorul român mai are o frustrare, atunci când rezultatele lui trebuie în mod obligatoriu raportate în limbi străine, chiar atunci când publicul țintă e mai curând indigen. Probabil că nu exagerăm cu nimic când vorbim de „autocolonizare” în raport cu producția culturală și științifică occidentală (de limbă engleză, mai ales), atunci când evaluarea cercetării este instituțional programată să consemneze sau să puncteze favorabil doar articole publicate în limbi străine. Dacă pot fi conștient că există domenii unde limba de publicare este indiferentă – pentru domeniul artelor și științelor umane desconsiderarea limbii materne nu face decât să conducă la alienarea cercetătorului umanist de publicul său, de lumea în care trăiește, punând sub semnul întrebării la modul cel mai grav și relația pe care o întrețin universitatea cu societatea care o găzduiește.

_______________

¹ Firește, toate aceste distincții între cantitativ și calitativ, model științific de inspirație pozitivistă sau model interpretativ, anaturalist, sunt mai curând didactice, tinzând să formuleze ideal-tipuri care stimulează meta-analiza discursului științific mai degrabă decât practicile de cercetare. În sinea lor, acestea din urmă sunt mult mai „oportuniste” metodologic și orientate mai curând spre aflarea de soluții decât de respectarea unei „ortodoxii” a canonului teoretic de cercetare. Aceasta înseamnă că, în practică, cantitativismul și calitativismul se pot foarte bine îngemăna și completa reciproc, tot așa cum organizarea sub formă de „date factuale” a unor materiale de interpretare culturală urmată de o analiză de tip interpretativ care pleacă de la o lectură „distantă”, în sens morettian, a textelor pre-modelizate cu instrumente pozitive, este capabilă să genereze căi noi de explorare a acestora, laolaltă cu contextele lor generative.

² Așa s-a întâmplat, de pildă, cu industria americană de automobile, forțate să se adapteze concurenței create de producția japoneză de mașini ce invadaseră piața SUA la începutul anilor 80.

³ „Criza de identitate academică și dilemele «ajustării la piață»”, pe site-ul http://www.democratieubb.ro, republicat pe site-ul CriticAtac în 3 februarie 2012: https://www.criticatac.ro/criza-de-identitate-academica-si-dilemele-%E2%80%9Eajustarii-la-piata/

⁴ Poate merită amintite aici resursele materiale suplimentare pe care vechile universități, în epoca medievală iar apoi modernă, le dețineau datorită privilegiilor regale sau a proprietăților imobiliare deținute de acestea, ca garant al asigurării financiare compensativ în raport cu resursele furnizate de stat.

⁵ Pentru un tablou al transformărilor suferite de spațiul universitar din România sub impactul „logicii comerciale” impuse instituțiilor de învățământ în perioada anilor 1990-2010, transformări decisive pentru a înțelege actuala configurație a câmpului academic, a se consulta: Mihaï Dinu Gheorghiu, Marius Lazăr, Adrian Netedu, Zoltán Rostás, „L’Université roumaine, une bulle spéculative? Ses réformes, de la libéralisation au néolibéralisme”, Revue d’études comparatives Est-Ouest, Volume 45, nr. 1, Mars 2014, pp.165-203

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 51-62]