A. T. Branca
confidenta
nu încă, spui. nu încă, te îngână ipocrită
apoi se pierde
o pată întunecată în albul amiezii
nu știi când, nu știi cum ți-a devenit confidentă,
dar i-ai destăinuit deja toate codurile
și-a făcut diademă din genele tale
fericirea
e a celor cu spiritul sărac
ale lor sunt grija, orbirea, incertitudinile
care hrănesc monștri minții. poate
atunci când ți s-a înnodat sângele în tâmple
ți-a suflat în ceafă prima dată
nimic
nu e întâmplător în lumea asta!
sau poate doar te amăgești și e străina
care clipește des în metrou
are vârsta ta când te compătimeai vizionar
clătinându-te pe picioare
și oasele ți se goleau în urlete, asurzitor
nefericirea
e a celor care veghează la porțile întunericului
ale lor sunt bucuria, îndrăzneala, fantasmele
care hrănesc demonii visului
cert e că ai îngăduință. deja te simți mai bine
ți s-au limpezit gândurile
vezi ideile tale la alții nadă
(cum se întrec să publice. e copleșitor)
mici incizii în labirinturi reci
cum te duc în ispită
cum îți fac în ciudă
cum îți rod carii bătăile inimii
nu e ca în visele lui Jack Kerouac
cusute unele de altele pe pânza hazardului
se întâmplă în timpul real
în care aerul planetei se scurge în vidul interstelar
și ai urla de durere agonic, dar pragul e sus
n-o să dai cu capul, n-o să te împiedici
n-o să leșini. n-o să mori
ei bine, n-am fost nici la petrecerea asta
nu. nu încă. la ultima ai locul rezervat,
ce dacă n-o să fie niciun marș funerar
o să te înalțe până la nori
înainte să te scape în adâncul pământului!
prea mult efort pentru nimic
mai multe nu sunt de spus
durerea e aceeași în toate stările de rezistență
veghea războinicului în cele din urmă e ostentativă
presiune neuropsihică, străfund
constrângere, combustie
cine face jocurile din nou?
*
pași pe loc
pierduți în irealitatea proprie
scriem obsesiv despre întunecare
vise alb negru, ocazii pierdute
despre constrângeri, tentații, decrepitudini
toată mistificarea de care am fost în stare
orbiți de reversul medaliei
pași pe loc
de la homo sapiens la ecce homo!
și AI
ignoranța în creștere
tremurând de însingurare
și impulsuri primare
orașele s-au deșertificat în noi
mâzgălim în linia palmelor rătăcirile
de parcă
nu vântul, apa, pământul
în umbra cărora ne ascundem
nesăbuitele demersuri către nicăieri
ar fi de luat în seamă
mai mult decât sângele și carnea
conservatoare la temperatura prezentului
în rând cu îngerii căzuți cu burțile supte
să încapă în brațe mai multă încântare de sine
pentru aspirațiile mărunte din mințile noastre
cândva puternice
pentru damnarea din inimile noastre
cândva demne
de toată dragostea de care am fi fost în stare.
*
interogație
nu ai obosit?
să visezi cu ochii deschiși
să ignori evidențele, să nu te lași înșelat
măcar odată
de aparențele printre care încă răzbați?
nu ți-ai asumat statutul de victimă
sau pe cel de exclus. Niciodată
și nu ai stat pe gânduri să faci pasul alături
sau în față. îndată
printr-o piruetă plină de grație
ca vântul, ca timpul și gândul. înainte
ca ceilalți să-ți constate absența
erai mai departe în mintea ta și a lor
decât puteau să te atingă
sau să te prindă cu lațul de vorbe
să-ți reproșeze orice. te miri ce
când lumea ta îți era mai dragă decât
ar putea înțelege ei. vreodată
trăind în lumea lor. ți-ai plătit corect
dependența de viitor
cu independența de trecut
cu jumătate, cealaltă jumătate de viață
chiar dacă ai oscilat între da și nu
adevărat și fals. de la început până la sfârșit
și te-ai grăbit să te risipești
într-un vals plin de grație
ca al frunzelor, ca al norilor
și sentimentelor. toamna
când e prea târziu pentru un alt răspuns
decât ai putea primi luând urma
vântului, foșnetelor, șoaptelor.
*
Lidia Lazu
Pașii ușori de pe coama Bulzului
s-au strecurat printre cei
din pădurea bradului
au luat urma fagului
s-au oprit la umbra stejarului
au dat ocol paltinului
s-au înălțat spre vârful
mesteacănului
și s-au pierdut printre
uriașii sequoia –
de nu i-am mai găsit
nicăieri pe pământ
*
O singură frunză
ovală
Cu pete de culori fără nume
Îți dă fără să-i ceri
Fel și fel de emoții
O privești din când în când
Ca pe o operă de artă
Care își etalează mereu
Alte fețe alt înțeles
Și îți salvează clipa
Ce are pe de ce ni s-a dat –
Ca într-o scamatorie
La bâlciul de la noi din sat
*
Este vântul prea lung
În aripe
Și se mișcă încet –
Dansul lui legănat
Dans de poet –
Totul e-o joacă și-un fum
Vântul răstoarnă oricum
Tot ceea ce prisosește
Și doar sclipetul valurilor
În surdină cântând
Ne arată cărarea
Pe unde ne vom retrage-n curând
Într-o deplină uitare
Și nemaivăzută lumină
Venită parcă din străfunduri
De mare haină
*
M-am pomenit
Pe un drum străjuit
De copaci cântători
Mă străduiam
Să mă mișc în ritmul lor
Dar rămâneam mult în urmă
Până ce oboseam
Și mă culcam direct
Pe pământ
El mă legăna
Îmi șoptea ceva
Dar nu-l auzeam bine
De atâta străduință
m-am trezit cu oul de Paști în gură
și l-am înghițit
mi s-a mai întâmplat
de câteva ori
între timp
m-am cățărat într-un pom
să văd de unde vine muzica
nu m-am lămurit
o aud însă și când sunt treaz
și când cred că am ațipit
mă ia la vale
precum un râu nesfârșit
*
Dintr-odată mă pomenesc
cu tot cerul grămadă
În poală la mine
Și îl întreb
De cine-i e frică
Doar în el încap toate cele
Cerul s-a îmbufnat
Și s-a întors câș
Acum musai să mă rog de el
Să se îndrepte
Ca să-l pot privi
Cu de-amănuntul
Să văd mai bine
Ce este cu el
De nu se mulțumește
Doar cu ce are
Și de ce crede că eu pot
Să-l ajut
*
Azi noapte am văzut
Un film lung-lung
Apoi am citit dintr-o carte
De la capul patului –
Dar la cele ce erau în jurul meu
Nu eram atent
Deși eu le-am așezat
Și le-am tot schimbat
Nici când am plecat
n-am privit în urmă
n-am încuiat ușa
nici n-am luat o poză
a ceea ce a fost –
și acum încotro mă duc
cu un rucsăcel în spate
tot pribeag voi fi
deși voi primi
cu o mare jale
tot ce s-o-mplini
*
În jur este fum
Este urlet
Este coșmarul repetat
La nesfârșit
De când e lumea pe pământ –
Noi ne-am îndreptat
Către locul nostru
Curat
Din fața pădurii de salcâmi
Înfloriți
Chiar pe vârful celor doi Bulzi
Din Apuseni
*
Marcel Lucaciu
Scrisori către Isolda
LXVII
un dor cumplit
mă mistuie
încet
te văd
în fiecare răsărit
de lună
te simt
în fiecare nor
plăpând
însingurata mea
ascultă marea
mereu
te chem
cu fiecare
val
hoinar
*
LXIX
artificiile
și clopoțeii
ca o pânză
de păianjen
au cuprins
universul
tu ești
singură în castelul
de vânt
pe plaja
norilor
scrisorile mele
nu
te găsesc
nu
te găsesc
fără volbura
ochilor tăi
albaștri
mi-e greu să
# rezist
în aceste
vremuri
penale
*
LXX
singur
în arșița
nopții
străin
de răcoarea
mâinilor tale
scriu
printre ghimpii
trandafirului
în floare
un dor nebun
străbate cerul
roșu
*
LXXII
pe țărm uitat
în van
aștept
valul să despletească
părul de
aur
cerul să fure
seninul
ochilor tăi
noaptea
să-mi aducă
iernile fierbinți
se tânguie vântul
în catedrale
pustii
coboară în lume
o neagră
mireasă
*
LXXIII
nisip s-au făcut
toate chemările
mele
valuri le poartă
în largul
uitării
întunecat e cerul
prădat de
fluturi
galben-albaștri
în țara lui
papură-vodă
sunt
un robinson crusoe
pe insula
mioriței
*
Lucian Merișca
Arderea iubitei
Arzi, iubito, doar pentru mine te implor ca să arzi –
Ca să nu te sperii, la ochi te-oi lega cu-un șirag de cicori –
Având cerul pe pleoape nici n-ai să știi dacă mori,
Iar cămașă de nuntă-ți va fi fumul răcoroșilor brazi.
Am scris poezia asta ca să nu te doară.
Mesteceni sfioși ți-am tăiat și adus din alba pădure,
Rug pentru rugă să-ți fac, iar din fragi și din mure –
Colier, ca să-ți apere sânii de-a scânteilor ghiară.
Am să pun – frumoase iluzii – pe foc, crengi de tei;
N-ai să crezi, ai să râzi, ai să ceri să-mplinesc trei dorinți,
Dar eu buzele îți voi sigila cu macii fierbinți
Și chiar această poezie o voi pune pe foc, dacă vrei.
Sub tălpi, rug de cărți bune, cu iederă le-aș lega –
Ți-aș alege cu grijă chiar pe cele mai grele și groase,
Nemaipomenite, de ars în zile geroase
Și-nflăcărat te-aș ruga să rămâi aici, acum și așa.
Focu-l voi face chiar cu inima zilei de azi –
Știu că stelele din trecutul și viitorul nostru-s prea reci.
Țintuită cu lanțuri de flăcări n-ai să mai pleci –
Arzi de tot, iubito, în sufletul meu, arzi cu tot cu el, arzi.
*
Câinele și speranța
Pleoapele mele sunt coji de cristal
Acoperind globul de zahăr al ochilor
Zăpada îmi ajunge până la urechi
Doar părul negru, sclipind de fulgi îmi flutură deasupra
Seara vânăt-incandescentă coboară prin gheață până la mine
Prin corpul meu alb
Dar aici nu mă mai simt singur:
Aud urletul câinilor biciuiți.
*
Cântec de întors din Lună
Se spune că pe Lună
Ar fi sufletele oarbe
Ale morților și ale nebunilor.
Acestea pot avea, de exemplu,
Aspectul unor frunze
Căzute din copaci cenușii.
Când Armstrong a trecut pe acolo
A sfărâmat sub tălpi frunzele uscate
Și teoretice
Iar morții și nebunii
Au mai murit o dată.
*
Cel care doarme
Adâncește-te în mine: sunt icoana-tunel a sperietoarei din subconștientul tău
Nu te îngrozi: sunt ochelarii prin care, neliniștit, te privesc pe dinăuntru
Ocrotește-mă cu tandrețe: sunt cel care doarme în sufletul tău!…
*
Cimitirul gândurilor
h 4,45. Picură ploaie pe frunzele mele
Sub cerul de pluș mov tu ești o mângâiere
Lumânările stelelor au ațipit
Numai eu nu dorm, mă priveghez
Nu-mi trimiteți zgomote și nici vise frumoase
Părul din ierburi înlăcrimate de ploaie
Trăiește el singur, aici pe această planetă
Trimițând pulsul stropilor spre candela sufletului meu teluric
Nu aștept nimic, trece ploaia
Spală, ploaie, spală apa din vis,
Tulbure precum cenușa ploii ce picură pe frunzele mele
Am avut un gând, acum e o picătură de ploaie care curge invers
Va trece această zi înnorată și va veni din nou noaptea
Picură ploaie pe frunzele mele, pe cenușa de sub pleoape, pe părul mânjit de lut…
*
Cioran frângând stiksuri
Cioran frângând stiksuri
pe malurile Styxului,
cu înverșunare,
cu încordare,
strigând îndurare:
Ciorane!
Cioran
cerșind la colt
de infern
mizericordia și mizantropia săracului
Cioran, urcând în Olimp
pe culmile speranței si ale amărăciunii,
cu tentația continuă de a-l descoperi pe Dumnezeul cel rău,
descompunându-se etern în tentația de a exista,
cioranizând tot timpul,
Răstignit pe propriile blesteme,
tentând
să cerșească
îndurare
la colțul unui Styx de rășină,
schimbându-se la față și
plângând
în pumni
ca un copil
împreună cu sfinții
*
Ciudat
Ciudat: să fii într-o casă străină
Ca într-o lume străină cu o memorie străină
Cu o lumină străină arzându-ți retina
Cu un sânge străin, făcând vârtejuri negre în acest corp străin
O electroencefalogramă cu niște unde străine
O durere străină, o mână străină
O plictiseală străină, o foame străină
O ură, o iubire, o voce, o plictiseală
O plictiseală, o plictiseală, o plictiseală, o plictiseală
străină
*
Cuburi de Nimic
Robinetul meu picură
acum,
câte-un pic
Nimik, nimiq, nimic
Pic cu pic se face marele neant
și poate marele tunel
spre nimic.
Nimicește-mi, doamne, gândurile astea
morbide, gânduri de nimic
Fă-mă să cred în ceva mic
dar aproape de mine
de teama mea și adicția mea
de nimic.
Pic, pic, pic
nimic – spre nimic
în întunecimea scării
și a serii
și a dorinței ascunse
să strig – spre nimic.
Tremur de frig
sau nu știu
de ce plâng.
Pe cer, cineva a scris
un mare
email:
„E pentru tine, frate, acest semn.
Nu vine iarna. E frigul
marelui nimic.”
Nimiq, nimik, nimic. Și iar.
În Junk
găsit-am:
„Nu vine iarna, frate,
doar ai primit un Like
din partea Marelui Nimic”
*
Șerban Dinger
Perechea de nebuni
Bărbatul și femeia –
Nebuni de culori diferite…
El aleargă în zig-zag
Pe câmpurile negre –
Plăcerile –,
Ea, pe cele albe –
Sentimentele.
Nu se-ntâlnesc niciodată
Pe tabla de șah –
Ca și în viață uneori.
Dar ce forță:
Perechea de nebuni!
*
Încotro?
Am avut de ales
Între tihnă și dezvoltare,
Am optat,
Aproape fără să clipim,
Pentru cea din urmă.
Experți universali
Au ridicat-o pe un piedestal
Și ne-au explicat cu emfază
Că nu vom fi în stare
Să facem nimic în viață
Dacă nu ne vom apuca, urgent,
De construit.
„Nu aveți mare lucru de făcut,
Ne-au zis ei,
Doar să vă puneți viața între paranteze…
Pentru un timp.”
Iar noi i-am crezut.
Așa că ne-am pus pe treabă
Și ne-am transformat viața
Și lumea într-un șantier.
Am pus în fiecare zi câte o cărămidă
Cu speranța nebună
Că ea, împreună cu celelalte,
Va alcătui la un moment dat
Un paradis,
De care nu ne dădeam seama atunci că
Nu aveam nevoie.
Ne-am clădit cu frenezie
Zgârie-norii,
Care acum ne sufocă,
Autostrăzile care ne-au furat liniștea
Și am inventat lumea virtuală,
Care a desfigurat-o pe cea reală.
Totul în căutarea disperată a
Fericirii…
După un timp
Ne-am dat seama însă
Că șantierul se va permanentiza.
Că dezvoltarea nu se încheie niciodată
Și că nu vom face altceva în viață
Decât să construim cu încrâncenare
Megastructuri impecabile,
Dar inutile.
Vom face parte din „echipe dinamice”,
Ne vom „dezvolta personal”,
Iar numele noastre
Vor fi scrise cu litere de aur
Într-o carte pe care n-o va citi nimeni.
„Veți avea tot ce vă trebuie,
Ne-au spus ei,
Vă dăm cele mai noi materiale,
Cum nu s-au mai văzut pe planetă,
Vă dăm tehnologii de vârf
Și produse de ultimă generație.
Vă oferim consiliere,
Know-how.
Vă dăm chiar și bani
Dacă nu aveți!
Nu trebuie decât să fiți de acord…”
Iar noi am fost.
Am semnat
Și am contribuit din plin
La construirea unei lumi perfecte,
Care ne-a ucis sufletul.
*
Uvertura
Radiația cosmică de fundal –
Strigăte de la începutul lumii…
Hieroglife bizare,
Sosite din negura timpului,
Ne dau de veste că
Universul a fost cândva
Cu totul altfel decât îl știm,
Că a avut o uvertură…
Un singur lucru nu ne zic:
Ce a fost înainte de primele arpegii…
*
Expirați în floarea vârstei
Ne uzăm moral
Mult mai repede decât fizic
Și decât orice generație
De până acum.
Iar societatea
Nici măcar nu mai e interesată
Să-și recupereze investiția
Pe care a făcut-o în noi,
S-o amortizeze,
Puțin câte puțin,
Ca pe vremuri.
Jalnice roți dințate,
Angrenând defectuos,
În cutii de viteze
De care nu mai are nimeni nevoie –
Ce altceva suntem noi,
Cei de azi?…
Privim cu groază
Cum angrenaje similare nouă
Sunt demontate peste tot,
Cum „soluții inovatoare”
Ne aruncă în desuetudine.
Vom fi casați –
E limpede,
Am bănuit acest lucru.
Ne surprinde doar graba
Cu care suntem înlocuiți.
Desigur, vom primi niște vouchere,
Să ne putem și noi bucura de
Noua tehnologie…
În fond, de ce ne-am întrista?
Va fi mai bine pentru toată lumea.
Treptat, din ce în ce mai mulți
Vor fi casați,
Pentru că nimeni nu va putea
Alerga cu viteza unei particule elementare,
Nimeni nu se va putea lua la trântă
Cu inteligența artificială.
Nu e mai bine să-i fim spectatori?
Să ne minunăm de ceea ce ea poate
Și noi, nu?
Poate că a sosit momentul –
După un milion de ani –
Să ne oprim din alergat
Și să înțelegem că,
De fapt, am reușit:
Am obținut totul.
Ce mai vrem?
[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 81-88]