A. T. Branca

confidenta

nu încă, spui. nu încă, te îngână ipocrită

apoi se pierde

o pată întunecată în albul amiezii

nu știi când, nu știi cum ți-a devenit confidentă,

dar i-ai destăinuit deja toate codurile

și-a făcut diademă din genele tale

fericirea

e a celor cu spiritul sărac

ale lor sunt grija, orbirea, incertitudinile

care hrănesc monștri minții. poate

atunci când ți s-a înnodat sângele în tâmple

ți-a suflat în ceafă prima dată

nimic

nu e întâmplător în lumea asta!

sau poate doar te amăgești și e străina

care clipește des în metrou

are vârsta ta când te compătimeai vizionar

clătinându-te pe picioare

și oasele ți se goleau în urlete, asurzitor

nefericirea

e a celor care veghează la porțile întunericului

ale lor sunt bucuria, îndrăzneala, fantasmele

care hrănesc demonii visului

cert e că ai îngăduință. deja te simți mai bine

ți s-au limpezit gândurile

vezi ideile tale la alții nadă

(cum se întrec să publice. e copleșitor)

mici incizii în labirinturi reci

cum te duc în ispită

cum îți fac în ciudă 

cum îți rod carii bătăile inimii

nu e ca în visele lui Jack Kerouac

cusute unele de altele pe pânza hazardului

se întâmplă în timpul real

în care aerul planetei se scurge în vidul interstelar

și ai urla de durere agonic, dar pragul e sus

n-o să dai cu capul, n-o să te împiedici

n-o să leșini. n-o să mori

ei bine, n-am fost nici la petrecerea asta

nu. nu încă. la ultima ai locul rezervat,

ce dacă n-o să fie niciun marș funerar

o să te înalțe până la nori

înainte să te scape în adâncul pământului!

prea mult efort pentru nimic

mai multe nu sunt de spus

durerea e aceeași în toate stările de rezistență

veghea războinicului în cele din urmă e ostentativă

presiune neuropsihică, străfund

constrângere, combustie

cine face jocurile din nou?

*

pași pe loc

pierduți în irealitatea proprie

scriem obsesiv despre întunecare

vise alb negru, ocazii pierdute

despre constrângeri, tentații, decrepitudini

toată mistificarea de care am fost în stare

orbiți de reversul medaliei

pași pe loc

de la homo sapiens la ecce homo!

și AI

ignoranța în creștere

tremurând de însingurare

și impulsuri primare

orașele s-au deșertificat în noi

mâzgălim în linia palmelor rătăcirile

de parcă

nu vântul, apa, pământul

în umbra cărora ne ascundem

nesăbuitele demersuri către nicăieri

ar fi de luat în seamă

mai mult decât sângele și carnea

conservatoare la temperatura prezentului

în rând cu îngerii căzuți cu burțile supte

să încapă în brațe mai multă încântare de sine

pentru aspirațiile mărunte din mințile noastre

cândva puternice 

pentru damnarea din inimile noastre

cândva demne

de toată dragostea de care am fi fost în stare.

*

interogație

nu ai obosit?

să visezi cu ochii deschiși

să ignori evidențele, să nu te lași înșelat

măcar odată

de aparențele printre care încă răzbați?

nu ți-ai asumat statutul de victimă

sau pe cel de exclus. Niciodată

și nu ai stat pe gânduri să faci pasul alături

sau în față. îndată

printr-o piruetă plină de grație

ca vântul, ca timpul și gândul. înainte

ca ceilalți să-ți constate absența

erai mai departe în mintea ta și a lor

decât puteau să te atingă

sau să te prindă cu lațul de vorbe

să-ți reproșeze orice. te miri ce

când lumea ta îți era mai dragă decât

ar putea înțelege ei. vreodată

trăind în lumea lor. ți-ai plătit corect

dependența de viitor

cu independența de trecut

cu jumătate, cealaltă jumătate de viață

chiar dacă ai oscilat între da și nu

adevărat și fals. de la început până la sfârșit

și te-ai grăbit să te risipești

într-un vals plin de grație

ca al frunzelor, ca al norilor

și sentimentelor. toamna

când e prea târziu pentru un alt răspuns

decât ai putea primi luând urma

vântului, foșnetelor, șoaptelor.

*

Lidia Lazu

Pașii ușori de pe coama Bulzului

s-au strecurat printre cei

din pădurea bradului

au luat urma fagului

s-au oprit la umbra stejarului

au dat ocol paltinului

s-au înălțat spre vârful

mesteacănului

și s-au pierdut printre

uriașii sequoia –

de nu i-am mai găsit

nicăieri pe pământ

*

O singură frunză

ovală

Cu pete de culori fără nume

Îți dă fără să-i ceri

Fel și fel de emoții

O privești din când în când

Ca pe o operă de artă

Care își etalează mereu

Alte fețe alt înțeles

Și îți salvează clipa

Ce are pe de ce ni s-a dat –

Ca într-o scamatorie

La bâlciul de la noi din sat

*

Este vântul prea lung

În aripe

Și se mișcă încet –

Dansul lui legănat

Dans de poet –

Totul e-o joacă și-un fum

Vântul răstoarnă oricum

Tot ceea ce prisosește

Și doar sclipetul valurilor

În surdină cântând

Ne arată cărarea

Pe unde ne vom retrage-n curând

Într-o deplină uitare

Și nemaivăzută lumină

Venită parcă din străfunduri

De mare haină

*

M-am pomenit

Pe un drum străjuit

De copaci cântători

Mă străduiam

Să mă mișc în ritmul lor

Dar rămâneam mult în urmă

Până ce oboseam

Și mă culcam  direct

Pe pământ

El mă legăna

Îmi șoptea ceva

Dar nu-l auzeam bine

De atâta străduință

m-am trezit cu oul de Paști în gură

și l-am înghițit

mi s-a mai întâmplat

de câteva ori

între timp

m-am cățărat într-un pom

să văd de unde vine muzica

nu m-am lămurit

o aud însă și când sunt treaz

și când cred că am ațipit

mă ia la vale

precum un râu nesfârșit

*

Dintr-odată mă pomenesc

cu tot cerul grămadă

În poală la mine

Și îl întreb

De cine-i e frică

Doar în el încap toate cele

Cerul s-a îmbufnat

Și s-a întors câș

Acum musai să mă rog de el

Să se îndrepte

Ca să-l pot privi

Cu de-amănuntul

Să văd mai bine

Ce este cu el

De nu se mulțumește

Doar cu ce are

Și de ce crede că eu pot

Să-l ajut

*

Azi noapte am văzut

Un film lung-lung

Apoi am citit dintr-o carte

De la capul patului –

Dar la cele ce erau în jurul meu

Nu eram atent

Deși eu le-am așezat

Și le-am tot schimbat

Nici când am plecat

n-am privit în urmă

n-am încuiat ușa

nici n-am luat o poză

a ceea ce a fost –

și acum încotro mă duc

cu un rucsăcel în spate

tot pribeag voi fi

deși voi primi

cu o mare jale

tot ce s-o-mplini

*

În jur este fum

Este urlet

Este coșmarul repetat

La nesfârșit

De când e lumea pe pământ –

Noi ne-am îndreptat

Către locul nostru

Curat

Din fața pădurii de salcâmi

Înfloriți

Chiar pe vârful celor doi Bulzi

Din Apuseni

*

Marcel Lucaciu

Scrisori către Isolda

LXVII

un dor cumplit

mă mistuie

încet

te văd

în fiecare răsărit

de lună

te simt

în fiecare nor

plăpând

însingurata mea

ascultă marea

mereu

te chem

cu fiecare

val

hoinar

*

LXIX

artificiile

și clopoțeii

ca o pânză

de păianjen

au cuprins

universul

tu ești

singură în castelul

de vânt

pe plaja

norilor

scrisorile mele

nu

te găsesc

nu

te găsesc

fără volbura

ochilor tăi

albaștri

mi-e greu să

# rezist

în aceste

vremuri

penale

*

LXX

singur

în arșița

nopții

străin

de răcoarea

mâinilor tale

scriu

printre ghimpii

trandafirului

în floare

un dor nebun

străbate cerul

roșu

*

LXXII

pe țărm uitat

în van

aștept

valul să despletească

părul de

aur

cerul să fure

seninul

ochilor tăi

noaptea

să-mi aducă

iernile fierbinți

se tânguie vântul

în catedrale

pustii

coboară în lume

o neagră

mireasă

*

LXXIII

nisip s-au făcut

toate chemările

mele

valuri le poartă

în largul

uitării

întunecat e cerul

prădat de

fluturi

galben-albaștri

în țara lui

papură-vodă

sunt

un robinson crusoe

pe insula

mioriței

*

Lucian Merișca

Arderea iubitei

Arzi, iubito, doar pentru mine te implor ca să arzi –

Ca să nu te sperii, la ochi te-oi lega cu-un șirag de cicori –

Având cerul pe pleoape nici n-ai să știi dacă mori,

Iar cămașă de nuntă-ți va fi fumul răcoroșilor brazi.

Am scris poezia asta ca să nu te doară.

Mesteceni sfioși ți-am tăiat și adus din alba pădure,

Rug pentru rugă să-ți fac, iar din fragi și din mure –

Colier, ca să-ți apere sânii de-a scânteilor ghiară.

Am să pun – frumoase iluzii – pe foc, crengi de tei;

N-ai să crezi, ai să râzi, ai să ceri să-mplinesc trei dorinți,

Dar eu buzele îți voi sigila cu macii fierbinți

Și chiar această poezie o voi pune pe foc, dacă vrei.

Sub tălpi, rug de cărți bune, cu iederă le-aș lega –

Ți-aș alege cu grijă chiar pe cele mai grele și groase,

Nemaipomenite, de ars în zile geroase

Și-nflăcărat te-aș ruga să rămâi aici, acum și așa.

Focu-l voi face chiar cu inima zilei de azi –

Știu că stelele din trecutul și viitorul nostru-s prea reci.

Țintuită cu lanțuri de flăcări n-ai să mai pleci –

Arzi de tot, iubito, în sufletul meu, arzi cu tot cu el, arzi.

*

Câinele și speranța

Pleoapele mele sunt coji de cristal

Acoperind globul de zahăr al ochilor

Zăpada îmi ajunge până la urechi

Doar părul negru, sclipind de fulgi îmi flutură deasupra

Seara vânăt-incandescentă coboară prin gheață până la mine

Prin corpul meu alb

Dar aici nu mă mai simt singur:

Aud urletul câinilor biciuiți.

*

Cântec de întors din Lună

Se spune că pe Lună

Ar fi sufletele oarbe

Ale morților și ale nebunilor.

Acestea pot avea, de exemplu,

Aspectul unor frunze

Căzute din copaci cenușii.

Când Armstrong a trecut pe acolo

A sfărâmat sub tălpi frunzele uscate

Și teoretice

Iar morții și nebunii

Au mai murit o dată.

*

Cel care doarme

Adâncește-te în mine: sunt icoana-tunel a sperietoarei din subconștientul tău

Nu te îngrozi: sunt ochelarii prin care, neliniștit, te privesc pe dinăuntru

Ocrotește-mă cu tandrețe: sunt cel care doarme în sufletul tău!…

*

Cimitirul gândurilor

h 4,45. Picură ploaie pe frunzele mele

Sub cerul de pluș mov tu ești o mângâiere

Lumânările stelelor au ațipit

Numai eu nu dorm, mă priveghez

Nu-mi trimiteți zgomote și nici vise frumoase

Părul din ierburi înlăcrimate de ploaie

Trăiește el singur, aici pe această planetă

Trimițând pulsul stropilor spre candela sufletului meu teluric

Nu aștept nimic, trece ploaia

Spală, ploaie, spală apa din vis,

Tulbure precum cenușa ploii ce picură pe frunzele mele

Am avut un gând, acum e o picătură de ploaie care curge invers

Va trece această zi înnorată și va veni  din nou noaptea

Picură ploaie pe frunzele mele, pe cenușa de sub pleoape, pe părul mânjit de lut…

*

Cioran frângând stiksuri

Cioran frângând stiksuri

pe malurile Styxului,

cu înverșunare,

cu încordare,

strigând îndurare:

Ciorane!

Cioran

cerșind la colt

de infern

mizericordia și mizantropia săracului

Cioran, urcând în Olimp

pe culmile speranței si ale amărăciunii,

cu tentația continuă de a-l descoperi pe Dumnezeul cel rău,

descompunându-se etern în tentația de a exista,

cioranizând tot timpul,

Răstignit pe propriile blesteme,

tentând

să cerșească

îndurare

la colțul unui Styx de rășină,

schimbându-se la față și

plângând

în pumni

ca un copil

împreună cu sfinții

*

Ciudat

Ciudat: să fii într-o casă străină

Ca într-o lume străină cu o memorie străină

Cu o lumină străină arzându-ți retina

Cu un sânge străin, făcând vârtejuri negre în acest corp străin

O electroencefalogramă cu niște unde străine

O durere străină, o mână străină

O plictiseală străină, o foame străină

O ură, o iubire, o voce, o plictiseală

O plictiseală, o plictiseală, o plictiseală, o plictiseală

străină

*

Cuburi de Nimic

Robinetul meu picură

acum,

câte-un pic

Nimik, nimiq, nimic

Pic cu pic se face marele neant

și poate marele tunel

spre nimic.

Nimicește-mi, doamne, gândurile astea

morbide, gânduri de nimic

Fă-mă să cred în ceva mic

dar aproape de mine

de teama mea și adicția mea

de nimic.

Pic, pic, pic

nimic – spre nimic

în întunecimea scării

și a serii

și a dorinței ascunse

să strig – spre nimic.

Tremur de frig

sau nu știu

de ce plâng.

Pe cer, cineva a scris

un mare

email:

„E pentru tine, frate, acest semn.

Nu vine iarna. E frigul

marelui nimic.”

Nimiq, nimik, nimic. Și iar.

În Junk

găsit-am:

„Nu vine iarna, frate,

doar ai primit un Like

din partea Marelui Nimic”

*

Șerban Dinger

Perechea de nebuni

Bărbatul și femeia –

Nebuni de culori diferite…

El aleargă în zig-zag

Pe câmpurile negre –

Plăcerile –,

Ea, pe cele albe –

Sentimentele.

Nu se-ntâlnesc niciodată

Pe tabla de șah –

Ca și în viață uneori.

Dar ce forță:

Perechea de nebuni!

*

Încotro?

            Am avut de ales

Între tihnă și dezvoltare,

Am optat,

Aproape fără să clipim,

Pentru cea din urmă.

Experți universali

Au ridicat-o pe un piedestal

Și ne-au explicat cu emfază

Că nu vom fi în stare

Să facem nimic în viață

Dacă nu ne vom apuca, urgent,

De construit.

„Nu aveți mare lucru de făcut,

Ne-au zis ei,

Doar să vă puneți viața între paranteze…

Pentru un timp.”

Iar noi i-am crezut.

Așa că ne-am pus pe treabă

Și ne-am transformat viața

Și lumea într-un șantier.

Am pus în fiecare zi câte o cărămidă

Cu speranța nebună

Că ea, împreună cu celelalte,

Va alcătui la un moment dat

Un paradis,

De care nu ne dădeam seama atunci că

Nu aveam nevoie.

Ne-am clădit cu frenezie

Zgârie-norii,

Care acum ne sufocă,

Autostrăzile care ne-au furat liniștea

Și am inventat lumea virtuală,

Care a desfigurat-o pe cea reală.

Totul în căutarea disperată a

Fericirii…

După un timp

Ne-am dat seama însă

Că șantierul se va permanentiza.

Că dezvoltarea nu se încheie niciodată

Și că nu vom face altceva în viață

Decât să construim cu încrâncenare

Megastructuri impecabile,

Dar inutile.

Vom face parte din „echipe dinamice”,

Ne vom „dezvolta personal”,

Iar numele noastre

Vor fi scrise cu litere de aur

Într-o carte pe care n-o va citi nimeni.

„Veți avea tot ce vă trebuie,

Ne-au spus ei,

Vă dăm cele mai noi materiale,

Cum nu s-au mai văzut pe planetă,

Vă dăm tehnologii de vârf

Și produse de ultimă generație.

Vă oferim consiliere,

Know-how.

Vă dăm chiar și bani

Dacă nu aveți!

Nu trebuie decât să fiți de acord…”

Iar noi am fost.

Am semnat

Și am contribuit din plin

La construirea unei lumi perfecte,

Care ne-a ucis sufletul.

*

Uvertura

            Radiația cosmică de fundal –

Strigăte de la începutul lumii…

Hieroglife bizare,

Sosite din negura timpului,

Ne dau de veste că

Universul a fost cândva

Cu totul altfel decât îl știm,

Că a avut o uvertură…

Un singur lucru nu ne zic:

Ce a fost înainte de primele arpegii…

*

Expirați în floarea vârstei

            Ne uzăm moral

            Mult mai repede decât fizic

Și decât orice generație

De până acum.

Iar societatea

Nici măcar nu mai e interesată

Să-și recupereze investiția

Pe care a făcut-o în noi,

S-o amortizeze,

Puțin câte puțin,

Ca pe vremuri.

Jalnice roți dințate,

Angrenând defectuos,

În cutii de viteze

De care nu mai are nimeni nevoie –

Ce altceva suntem noi,

Cei de azi?…

Privim cu groază

Cum angrenaje similare nouă

Sunt demontate peste tot,

Cum „soluții inovatoare”

Ne aruncă în desuetudine.

Vom fi casați –

E limpede,

Am bănuit acest lucru.

Ne surprinde doar graba

Cu care suntem înlocuiți.

Desigur, vom primi niște vouchere,

Să ne putem și noi bucura de

Noua tehnologie…

În fond, de ce ne-am întrista?

Va fi mai bine pentru toată lumea.

Treptat, din ce în ce mai mulți

Vor fi casați,

Pentru că nimeni nu va putea

Alerga cu viteza unei particule elementare,

Nimeni nu se va putea lua la trântă

Cu inteligența artificială.

Nu e mai bine să-i fim spectatori?

Să ne minunăm de ceea ce ea poate

Și noi, nu?

Poate că a sosit momentul –

După un milion de ani –

Să ne oprim din alergat

Și să înțelegem că,

De fapt, am reușit:

Am obținut totul.

Ce mai vrem?

[Vatra, nr. 1-2/2024, pp. 81-88]