Tentative de autoreeducare

Severitatea cu care îmi cenzuram efuziunile lirice de când am început să scriu se datora imaginii negative a „literaturii feminine” – concept cu tradiție în critica interbelică, care plutea în aerul anilor 70. Nu-mi dau seama cum ajunsese la mine. Poate îl culesesem după absolvire, din cărți de teorie literară,citite cu creionul în mână pe plajă, ce aiureală! Sau l-am pescuit din discuțiile cu Nora Iuga, singura mea interlocutoare la acea vreme pe teme literare sub al cărei imbold/imitație am început să scriu. „Interdicția sentimentalismelor feminine” avea să existe permanent, de-atunci înainte, în mintea mea. Aveam 27 de ani și nici o tentativă anterioară de a intra în meseria de scriitoare, pe care subconștientul meu o respingea.                                                

Până atunci, „copil cu înclinații literare”, așa cum fusesem catalogată de părinți și profesori, am încercat, în diverse momente, să-mi smulg din rădăcini rușinoasa „boală” care m-ar fi putut conduce la meseria (ciudată, riscantă) de scriitoare.

Am fost mai receptivă la îngrijorarea mamei, care-mi dorea „o viață normală”, decât la dorința tatei de a vedea continuată prin noi, prin fratele meu și prin mine, performanța intelectuală a familiei lui.  M-am străduit „să mă normalizez” încă din liceu, înainte de clasa a noua, când se despărțeau apele între Real și Uman. Cum nu exista Evaluarea Națională de azi, nici Examenele de Treaptă din anii 80, pentru  tata n-a fost o problemă să obțină transferul meu la Secția Reală, adică Mate-Fizică.

Să  fi intrat în calcul și dorința de a fi în aceeași clasă cu băiatul de care am fost îndrăgostită, fără șanse, până în ultima clasă de liceu? Posibil, dar iubirea n-a reușit să mă salveze când mi-am prins urechile în lecțiile de matematică. După două săptămâni, l-am rugat pe tata, exasperat de inconsecvența mea, să mă readucă la Uman, unde mi-era locul.

Am ajuns apoi, fără efort, și la Olimpiada de Literatură pe țară (o șansă ca să văd cartiere necunoscute ale Bucureștiului mult visat), dar fuga de literatură nu-mi ieșise din cap. O vreme am visat să dau la medicină. Nefiind însă dispusă să înfrunt cea mai grea admitere la facultate a timpului, mai ales că târam după mine dosarul plin de „păcatele” familiei, m-am resemnat să intru la Litere.

Crescusem cu modelul unui dascăl de excepție cum a fost tata, adorat de elevi, dar vroiam să scap  de profesorat. Mă temeam de o proastă repartiție și de ratarea ca scriitoare într-un sat pierdut de lume, sau într-un orășel de provincie. Văzusem, cu inima strânsă, un astfel de destin în copilărie: locuisem la trei case de poetul orașului, din Pitești.

Teama  de literatură continua să mă roadă, cu atât mai mult cu cât era o  inflație de viitori literați. Pe de altă parte, îmi plăcuse cursul Marei Manoliu, la zi cu structuralismul  (curând avea să rămână în Statele Unite și să facă profesorat pe Coasta de Vest). Îmi plăcuse și seminarul lui Sala Marius (mai târziu avea să spună c-ar fi prototipul lui Petru Arcan din Drumul egal al fiecărei zile, ceea ce nu era adevărat), iubeam limba spaniolă pe care din păcate, fără cărți și fără vorbitori, aveam s-o uit. După o sumară dezbatere interioară, la sfârșitul anului trei, mi-am ales ca specializare Filologia romanică. Opțiunea mea  a trezit nedumeriri.

„Nimeni de aici nu merge la Lingvistică, nu-i așa?” ne-a întrebat,  cu un aer mulțumit, asistentul nostru, Eugen Simion.

„Ba da!” au strigat veseli colegii, întorcându-se spre mine.

„Dumneata? Ești neserioasă!” mi-a spus, dezamăgit.

La Filologie romanică m-am descurcat, de bine de rău, cu examenele curente, însă când m-am trezit în fața lucrării de diplomă, care pretindea un pic de creativitate, am părăsit Departamentul cu coada între picioare.

O primăvară grea

La fel ca mulți adolescenți, nu-mi dădeam seama la ce aș mai fi bună, înafară de literatura de care mă feream ca de foc. În liceu, realizasem că „n-aveam cap de matematică”, acum aveam proba  că „n-am  cap de lingvistică”. Au să treacă decenii până să-mi iau „revanșa” față de rușinoasa dezertare: personajele mele masculine, Petru Arcan și Ștefan Mironescu vor fi lingviști. O proiecție compensatorie? Un domeniu cu care mă familiarizasem, cât de cât? Mitologia savantului, transmisă din familie? Nu le-am premeditat statutul, m-am trezit cu el în furia scrisului. Cum-necum, de proză aveam să mă apuc fără o „bază teoretică”. Păstrez și azi suspiciunea că prea mult experiment tehnic sterilizează ficțiunea. El nu va  conta pentru scrisul meu nici după ce mă voi mai recupera câte ceva din istoria și teoria literară, mai atrăgătoare decât structuralismul și gramaticile generative. Generațiile comunismului sunt, parțial, autodidacte, setea de nou, de modernitate era cu atât mai mare cu cât era îngrădită.

Revin însă la primăvara lui 1965. Cu câteva luni înainte de predarea lucrării de diplomă, încă nu reușisem să-mi aleg tema. Subiectele interesante de literatură română fuseseră deja luate, și oricum mi-ar fi fost greu cu oricare dintre ele, îmi pierdusem vremea cu alte cursuri, inutile. În disperare de cauză, m-am repezit la cele afișate de profesorul Silvian Iosifescu la Catedra de teorie literară. Și, pentru că n-aveam multe opțiuni, m-am aruncat, cu capul înainte într-un subiect enorm și total necunoscut.

Dacă n-aș fi fost atât de buimacă, n-aș fi îndrăznit să mă erijez într-un „exeget” amator al lui Proust. Dacă n-ar fi fost un moment politic și cultural de tranziție (marea literatură a secolului 20 tocmai era scoasă la lumină, după ce fusese interzisă timp de două decenii în favoarea hibridului realism socialist), ar fi existat studii serioase despre el. Dar de la interbelici până în primăvara lui 1965, terenul comentariului proustian rămăsese gol, cu excepția, cred, a unui articol al lui Silvian Iosifescu apărut într-un număr recent al  Gazetei Literare din ʼ63.

Iar în română din În căutarea timpului pierdut fuseseră publicate în 1946 doar primele două volume: am avut șansa să mi le împrumute colega mea de grupă, Magdalena Popescu. Ea mi-a spus că traducătorul, Radu Cioculescu, murise. I-am decodat expresia un pic ciudată mult mai târziu, când am aflat cu o imensă strângere de inimă, că acesta murise în închisoare, de cancer, cu numai câțiva ani înainte de acea primăvară de neuitat când eu  citeam conștiincioasă, celelalte volume, în franceza mea deficitară.

Am scris mai pe larg în Anii Romantici despre această întâlnire a mea, întâmplătoare, dar esențială, cu opera lui Proust, dar abia acum văd motivația profundă a mersului meu în cerc: cum am fugit de literatură, ca să mă refugiez tot în brațele ei. Avea să se petreacă la fel și după ani de jurnalism.

Mă prezentam zilnic la Biblioteca Academiei, singurul loc unde exista ediția integrală. Un spațiu mirific, o grădină cu copaci bătrâni, plină de aromele primăverii spre care ieșeam, la ora de închidere, regăsindu-mi depresia. Personajele lui Proust mă ajutau, pentru câteva ore, să-mi uit disperarea care avea să mă țină, tot mai atenuată, ani de zile: primăvara începuse cu moartea tatei, la doar patru luni după ce mă măritasem. Lipsită brusc de sfaturile lui, așa cum fusesem obișnuită, m-am lăsat împinsă de destin spre scriitorul care m-a pregătit pentru meseria detestată.

În ianuarie 2023, când m-am decis să renunț la intrarea (posibilă) în Academie, mi-am dat seama că nu mă fascinează prestigioasa instituție, ci trecutul secret, ascuns în biblioteca ei străveche și mai ales grădina bucureșteană, cu copaci bătrâni, de pe vremea când strada podită cu lemn se  numea Podul Mogoșoaiei. Unul din locurile simbolice ale vieții mele. Ori de câte ori trec pe lângă el, mă umple de o inexplicabilă speranță, fluturându-mi în fața ochilor minții primăvara începutului de viață, sâmburele unor fericiri și dureri neștiute.  

Ideea de a mă sili să devin „alta”, „altfel”, evident ieșită din complexele adolescenței, dar și din fuga (feminină?) de literatură, avea să-mi chinuie adolescența și prima tinerețe. Când îmi voi împlini toate eșecurile, inclusiv a căsniciei (o altă formă de reeducare a mea pentru viața normală”), voi începe lungul proces al împăcării cu mine și cu … primejdioasa literatură.

„Scrisă de o femeie, poartă pecetea temperamentului masculin”

Fiindcă în facultate fugisem de specializarea literară, atunci când am început să scriu, din critica literară românească știam doar ce prinsesem,  ca „urechistă”, de la colegele de cameră. Îmi rămăsese înfipt în minte numele lui Eugen Lovinescu, pomenit în legătură o teorie a  „mutației valorilor estetice”, pe care ele o toceau înainte de examenul  cu Savin Bratu. (Voi evoca, mult mai târziu, în Fontana di Trevi, silueta lui Savin Bratu și a soției sale, însă fără să le dau numele, pe balconul apartamentului de la blocul Casata unde își găsiseră sfârșitul, la cutremur. Imaginea, ca dintr-un film, mă obsedase decenii după ce mi-o povestise o prietenă comună.)

Malițiozitățile din Aqua forte și jurnalul lui  E. Lovinescu nu scad  cu nimic sprijinul, fără egal de generos în viața literară românească pe care marele critic l-a acordat scriitorilor. Și, în egală măsură, dacă nu chiar mai mult, scriitoarelor. Sper că metoo# să nu înceapă cu dezvăluiri post-festum, distrugând alte mitologii interbelice. Fiindcă, din 1919  până în 1943, Lovinescu și-a deschis, ca nimeni altul, nu numai mintea și sufletul, ci și apartamentele (cel închiriat în strada Câmpineanu, și cel cumpărat pe credit  rambursabil din bulevardul Elisabeta, ulterior Kogălniceanu 95), doritorilor/doritoarelor  de confruntări literare în cenaclul Sburătorul.

Dar, deși susținător al autoarelor, criticul de direcție al modernismului considera că ele produc o literatură intimistă, minoră: „când nu se exaltă pe sine, scriitoarea se apleacă asupra misterului feminității, pentru a-l sfâșia”.

Exista însă și o fericită excepție:  Hortensia Papadat-Bengescu, ale cărei romane ar puncta  maxima reușită a creației unei femei: „Scrisă de o femeie, nu mai e feminină; ea poartă pecetea temperamentului masculin, a uitării de sine, a puterii de amplitudine a unui număr indefinit de obiecte foarte diferențiate și a posibilității de creație după o viziune proprie, demiurgică… Deși materialul este exclusiv feminin, atitudinea scriitoarei rămâne bărbătească, fără sentimentalisme, fără duioșie… realizată cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros științifice, ceea ce îi constituie o notă diferențiată față de întreaga literatură feminină.”

Mi-aș permite și să aduc o măruntă corectură elogiului lovinescian, în privința „materialului exclusiv feminin” al cărților Hortensiei. Un narator omniscient dublează la nevoie vocile naratoarelor, iar personajele ei  masculine sunt la fel de intens conturate, ca și cele feminine. Tabloul societății înalte (upper-middle class) interbelice românești, se încheagă în tonuri expresioniste, amintind Metropolis al lui Otto Dix. (Am auzit în familia soțului meu, de foști înalți ofițeri și frumuseți bucureștene, anecdote despre balurile de la Cercul Militar,unde soțul Hortensiei se distingea ca un  excelent dansator și om de lume, în schimb ea, retrasă, preferând să scrie romane, era privită ca o ciudată soție de general, care nu-și onora statutul).

Tot rescriind la această carte, am ajuns să-mi dau seama că dorința mea să fiu „scriitor, nu scriitoare” mi-a fost ghidată de calificativul acordat de Lovinescu Hortensiei Papadat-Bengescu, deși la vremea respectivă încă nu-l citisem. Dar criticii tineri ai anilor 70 îl preluaseră „fără rest” și ideile lui pluteau, anonimizate, în aer.

Nedumerită un intelectual de anvergura lui Lovinescu „trădează o suficiență de tip macho, și uneori o abia reținută mefiență față de produsele doamnelor literaturii române”, E. Negrici avansează, în Iluziile literaturii române, o explicație psihanalitică: „Ce sunt, în fond, toate aceste trăsături (mister feminin, sentimentalism, instinctualitate, lirism, fragilitate, subiectivitate) ale feminității literare, vehiculate de criticul de la Sburătorul și nu numai de el, dacă nu consecințele… proiectării în plan artistic al portretului standard al femeii? Al femeii cu umorile incontrolabile și pasionalitatea imprevizibilă, așa cum sălășluiește ea în concepția bărbatului care s-a văzut și se vede mereu, printr-o convenție fortificată milenar: cerebral, lucid, ferm, organizat, eficace, măreț!” Aceste erori de percepție, erau curente și în literaturile occidentale, care beneficiau de o mai îndelungată tradiție a beletristicii scrise de femei. Față de ele, cea românească se afla, atunci, la vârsta adolescenței.

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 2-4]