Dragul meu Filip,

Ce bucurie, scrisoarea ta! Și ce surpriză frumoasă, versul din Toto care o precede! Mă așteptam să ții minte cât îmi place I Will Remember, iar felul în care ai transformat versul ăsta în antetul iubirii noastre – sau măcar în unul dintre ele, ceva îmi spune că o să continui – m-a făcut să ascult cântecul în buclă aseară, cu un pahar de vin bun în față, cu gândul la tine și la figura ta de copil pofticios. Nu știu dacă am apucat să-ți spun, am fost la concertul Toto cu niște ani în urmă. La Sala Palatului. Jalnic, absolut jalnic. Sala a fost pe jumătate goală, fiindcă organizatorul, într-un splendid număr de autosodomie, programase două concerte cu două trupe diferite în două locuri diferite din oraș la aceeași oră. Pe urmă, o parte dintre cei prezenți erau convinși că aveau bilete la Toto Cutugno, așa că, în clipa când au apărut pe scenă Steve Lukather, David Paich și ceilalți, s-au ridicat și au plecat. Pe lângă asta, în foaier erau folii de plastic întinse pe jos, fiindcă se făceau nu știu ce lucrări de întreținere și se zugrăveau niște pereți. Adaugă acustica precară și scârțâitul fotoliilor antediluviene și o să ai imaginea unui eșec deplin. Pentru noi și pentru Toto. De fapt, tipii au fost atât de dezamăgiți – ca să nu zic enervați – de concertul din București, încât nici n-au pomenit de el pe Facebook. Ca și cum n-ar fi existat. Au pus poze din Plovdiv, din Sofia, din Stara Zagora, din Salonic, din Pireu, dintr-o mulțime de locuri, dar fără București. Și zău că nu pot să-i condamn. În locul lor, aș fi făcut la fel.

Ei, și dacă tot mi-ai trimis frumusețea asta de memento, m-am gândit să-ți răspund la fel. Dar nu cu bucățele din texte pop-rock, ci cu mici giuvaieruri din literatură. Nimic de genul Call Me Ishmael, e deja arhicunoscut și folosit abuziv, inclusiv de oameni care n-au citit cartea, dar îi știu începutul. Versul pe care ți l-am scris în partea de sus – semn că, uite, și iubirea mea pentru tine are antet – e al unei poete din Uruguay pe care o cheamă Delmira Agustini. Ne-am povestit de multe ori unul altuia despre lucrurile care ne fac să plângem, dragul meu Filip. Ei bine, uite unul dintre ele: versul ăsta, în frumusețea lui cernită, demnă și adâncă; cuvintele astea care dau o imagine atât de puternică și totodată de tandră. Noaptea ca o batistă neagră îmi bea plânsul. Nu-i așa că e pe același plan cu Rapsodia lui Rahmaninov? Cu Manfred? Și cu Imperialul? Nu ți se împăienjenește privirea doar când te uiți la înșiruirea cuvintelor pe hârtie? Pe mine mă dizolvă, recunosc. Iar ceva mai târziu, când am citit despre Delmira Agustini, am făcut niște racorduri între poezia și viața ei. Viața ei care n-a durat decât douăzeci și opt de ani, la fel cum a lui Lili Boulanger s-a sfârșit înainte de douăzeci și cinci. Boala, suferința, nebunia, dezamăgirea sau gelozia le-au săpat groapa amândurora și altora ca ele (gândește-te la romanticii englezi, de exemplu), fără să poată nimeni să miște un deget. Delmira a sfârșit împușcată de un anume Enrique Job Reyes, iubitul ei, care pe urmă s-a sinucis. Parcă te aud, cu umorul tău sardonic: a messy Job. Sau poate Messi (hi hi)?

Am folosit versul Delmirei Agustini cu niște săptămâni în urmă, ca să exemplific frumosul. Nu știu dacă am apucat să-ți spun. Am fost invitată de o asociație de leadership creativ să discut cu câteva zeci de cursanți din top și din middle management despre felul în care ne descoperim cu ajutorul cuvintelor. Era o autosondare care avea doar o legătură străvezie cu scrierea creativă, deși ăsta era profilul oficial al celor trei întâlniri față în față. Unul dintre exercițiile pe care le-am făcut cu ei a fost pe tema frumosului. Le-am rugat să-mi scrie din capul lor ceva ce li se pare frumos. O domnișoară cu ochelari și strungăreață, îndrăgostită de Marius Chivu, probabil, mi-a reprodus o vorbă a lui pe care o găsise într-o culegere de citate: „Când muști din pepenele roșu ținut la frigider e ca și cum ai mesteca zăpadă dulce”. Biata fată nu avea de unde să știe că antologatoarea volumului eram chiar eu și că descoperisem enunțul într-un „3,14” din Dilema Veche. Mi l-a plasat  pe post de creație personală și nu m-a lăsat inima s-o fac de rușine de față cu ceilalți, deși poate că așa ar fi fost onest. Am luat-o deoparte la prima pauză și i-am spus că între noi, oamenii care scriu, există un obicei care se cheamă citarea sursei, chit că unii mai uită de el. S-a făcut roșie ca sfecla, semn că Twain a avut dreptate când a spus că „omul e singurul animal care roșește, sau cel puțin ar trebui s-o facă”.

Ceilalți s-au străduit și au produs enunțuri decente, pasabile, iar în două cazuri frumoase de-a dreptul. Am fost rugată să exemplific la rândul meu frumusețea și m-am conformat.

— O să vă dau două citate, le-am spus, accentuând pe „citate” și uitându-mă la șmechera cu strungăreață, care și-a dus palmele la ochi preț de o secundă, în semn de rușinare tacită. Unul reflectă frumusețea tristeții, celălalt, frumusețea ironiei.

Le-am citit versul Delmirei Agustini și apoi am tăcut câteva clipe. Le-a plăcut. Le-a plăcut atât de mult, încât pe obrazul unei tinere care se recomandase drept director de resurse umane al unei multinaționale a prins să alunece o lacrimă – asta dacă nu cumva doar mi s-o fi părut. (În treacăt fie spus, s-a plâns destul de mult la cele trei întâlniri, pe măsură ce participanții au forat în viețile lor și au scos la lumină tot felul de lucruri.) Pe urmă am schimbat registrul, curioasă să le văd reacția.

— După Delmira Agustini cu frumusețea tristeții, iată frumusețea ironiei dintr-un proverb japonez: „Oaspeții și bâtlanii oferă cea mai frumoasă priveliște când se ridică”. Ce ziceți?

Nu numai că s-au amuzat, dar vreo doi-trei chiar au aplaudat, semn că le mersese la inimă. Recunosc, și mie. Ador ironia subtilă, mai ales în lumea asta de stand-up vulgar și fără prag. Poate că încep să îmbătrânesc înainte de vreme, dar nu mă distrează deloc vorbitul fără perdea în public – mai ales de pe o scenă. Nici înainte nu mă dădeam în vânt după așa ceva, ceea ce nu înseamnă că sunt pudibondă. Nici vorbă. Mi se pare doar ceva facil, ieftin, fără miză.

Dacă ar fi să alegi, Filip, dragul meu, ce-ai alege? Frumusețea tristeții sau pe cea a ironiei? În cazul în care ți-aș fi pus întrebarea cu mai bine de șase ani în urmă, când ne-am cunoscut, profilul tău de vedetă TV m-ar fi împins să cred c-ai fi optat pentru cea de-a doua. Între timp, am aflat despre tine destule lucruri care să-mi dea de înțeles că ți-ar fi mai aproape prima. Dacă vrei, răspunde-mi. Numai dacă vrei.

Noaptea ca o batistă neagră mă face să mă mânjesc pe față când, ștergându-mă cu ea, încerc să uit cum a murit mama și cât s-a chinuit. Noaptea ca o batistă neagră încă îmi flutură ca un steag de doliu de fiecare dată când mă vâr în pat și nu ești lângă mine. Fiindcă ori de câte ori dormi acasă la tine și nu te am aproape, piele pe piele, îmi amintesc de atâtea și-atâtea rele ale vieții. Printre ele, mizeriile de care a avut parte mama în spital și pe urmă la azil, indiferența medicului de la care așteptam în numele ei o rază de speranță, buzunarul mereu deschis al asistentelor, râsetele disprețuitoare ale infirmierelor, felul cum își băteau joc de o făptură care se rătăcise într-o lume doar a ei, la care noi, ceilalți, nu aveam cum să ajungem.

Țin minte că ți-am povestit cum a trecut prin ultimele săptămâni de viață – dacă se mai putea numi așa. Și-ți mulțumesc și astăzi că nu m-ai compătimit după ce terminam de vorbit, că nu mi-ai murmurat nimic consolator, că nu m-ai mângâiat solidar. Ca una care știe să se folosească de cuvinte, crede-mă că mă pricep al naibii de bine să apreciez o tăcere oportună. Iar tu ai tăcut exact așa cum mi-aș fi dorit. M-ai strâns în brațe și atât. Fără o vorbă, fără un gest, fără nimic care să destrame pacea tristeții.

Nu uit, deși mi-o doresc mereu, ca o egoistă ce sunt. Nu uit cum îl acuza pe tata că-i furase ceasul, pentru ca pe urmă să-l descopere ba în frigider, ba într-o cutie veche de pantofi. Nu uit când tata s-a trezit peste noapte și a găsit luminile aprinse la bucătărie și pe hol, iar când a întrebat-o a doua zi pe mama ce se întâmplase, mama i-a spus că spălase vasele după plecarea musafirilor și uitase lumina aprinsă. (Evident, nu avuseseră nici un musafir.) Nu uit când, după ce tata n-a mai fost, m-a sunat un vecin al mamei dimineața la șapte ca să mă anunțe că o găsise în fața blocului, în cămașă de noapte în plină iarnă, și că-l anunțase că se ducea la biserică, să se vadă cu fetele de la corul bisericesc. Nu uit când și-a trezit vecina de vizavi la patru și jumătate dimineața și a rugat-o să vină cu ea și s-o ajute să scape de bărbații care se ascunseseră sub masa din sufragerie și nu voiau să plece. Nu uit privirea albă pe care o lăsa să treacă peste mine când mă duceam s-o văd, fără să știe cine sunt. Și mai ales nu uit în ce hal s-au purtat cu ea o parte dintre cei care fuseseră chemați să-i aline suferința. Jurământul lui Hipocrat a devenit pentru mulți Jurământul lui Ipocrit – și asta nu doar de dragul unui joc de cuvinte ieftin.

Suntem extrași la o tombolă genetică, Filip. Asta e taina ivirii noastre pe lume, asta și nu alta. Și cum ar putea să fie altfel?

Iartă-mă, nu știu ce mi-a venit. Tu îmi scrii lucruri atât de frumoase, iar eu te pisez cu tristețile și cu amintirile mele. Și cu frica mea de o moarte nedemnă. Abia acum încep să înțeleg cât e de riscant să ne promitem unul altuia că o să ne spunem tot – dar absolut tot – ce ne stă pe suflet și ne frământă. Și țin minte că eram cândva în pat, la pillow talk. Sigur, asta se desfășoară de obicei după câte-o porție încinsă de sex, or, noi nu făcuserăm decât să stăm îmbrățișați și să vorbim, așa cum am descoperit că ne place atât de mult uneori. Și în timp ce stăteam pe întuneric, cu orăcăitul broaștelor de pe lac auzindu-se pe fereastra deschisă, ți-am spus că unul dintre pariurile poveștii noastre trebuie să țină de sinceritatea absolută. Ai tăcut câteva clipe, după care ai oftat ușor, m-ai sărutat pe frunte și ai șoptit:

— Unu: nu „trebuie” nimic, Sonia mea. Doi: dacă lumea ar fi în stare de sinceritate absolută, planeta ar sări în aer în trei ore.

Până la urmă, am constatat că ai dreptate. Dar m-am încăpățânat să cred că, după ce-a murit mama, tu ești omul căruia pot să-i spun tot ce mă bucură și mă doare. Să mă „debobinez sufletește” – asta e tot expresia ta, pe care te-am auzit folosind-o de câteva ori și în emisiunile tale de la televizor. Îmi pare bine că ai și tu câteva fixisme de exprimare, chiar îmi pare. Pe cât de mult îmi plac imperfecționiștii, pe atât de greu îi suport pe invulnerabili și pe impecabili. (Mai ales pe cei care au conștiința propriei lor impecabilități.) Uite, există chiar și un roman cu titlul ăsta, Imperfecționiștii – al lui Tom Rachman, mi se pare. Foarte bun, l-am citit cu câțiva ani în urmă. Ar merita făcut un film după el, dacă nu s-o fi făcut deja.

Și să știi că am mai observat o expresie pe care o folosești des, inclusiv în mesajele noastre pe WhatsApp: „sunt strâns cu ușa timpului”. Nu că nu mi-ar plăcea, dar mi-a fost imposibil să nu observ. Trăim amândoi în lumea cuvintelor – tu mai mult le rostești, eu mai mult le scriu. Ia gândește-te ce plictiseală ne-ar fi înghițit dac-am fi fost amândoi scriitori. Sau oameni de televiziune. Sigur, cunoaștem amândoi familii de scriitori sau de actori care nu par deloc plictisiți, deși, e adevărat, nu întotdeauna ceea ce vedem noi din afară, de dincoace de gard, reflectă ce se petrece în mariajul, în sufletele, în mințile sau în locuința lor. Pe de altă parte, mai fac o observație, dacă-mi dai voie (și chiar dacă nu-mi dai): poate fiindcă suntem de atâta timp împreună, poate fiindcă ne tot trimitem mesaje, iar acum și scrisori, sau poate din altă cauză pe care n-o pot desluși, am impresia că am început să semănăm la scris. Că frazele noastre au uneori aceeași arhitectură, chit că povestim lucruri radical diferite. Tu ai vreo explicație? Nu uita să mi-o scrii dacă o găsești.

Sunt digresivă și în contratimp, dragul meu. Ar fi trebuit să-mi încep scrisoarea prin a mă bucura de călătoria ta la Sorrento și de revizitarea locurilor pe unde am fost amândoi. Și chiar mă bucur. Țin minte noaptea aceea de acum șase ani, îți țin minte căldura, delicatețea și sfiala. Pe ultima îți mărturisesc că nu m-aș fi așteptat s-o găsesc la un dezinvolt ca tine, la un om de studio TV, obișnuit să stea (de) atâta timp în ochiul public. Când mi-ai spus că sunt prima femeie din viața ta care te inhibă, ce crezi c-am pățit? Exact, m-am inhibat. Și mi-ai mai spus ceva: că te fac să te simți nesigur, așa cum nu te-a mai făcut nimeni vreodată. Mi-ai explicat și de ce: fiindcă, nedeclarându-mi iubirea pentru tine din cinci în cinci minute, așa cum faci tu (inclusiv în scrisoarea din Sorrento), nu știi dacă simțim aceleași lucruri unul pentru celălalt, și mai ales dacă o facem la aceeași intensitate. La aceeași temperatură. Of, Filip, scumpule, n-ai băgat la cap nici după atâta timp? E imposibil să avem sentimente farmaceutic egale. Poate doar în filme și în cărți să se poată așa ceva – și nu în cele bune.

În plus, după cum ți-am spus de câteva ori, nu sunt de felul meu un izvor de declarații. Am fost cu vreo cincisprezece ani în urmă, dar m-am lecuit. Umilirea de care am avut parte atunci, după un pârjol teribil și o deziluzie pe măsură, m-a făcut să devin circumspectă și neîncrezătoare. Asta nu înseamnă doar că mă controlez aproape din reflex, ci și că, da, privesc efuziunile a căror destinatară sunt cum grano salis. Nu bănuiesc pe nimeni de nimic, dar sunt ani buni de când nu mă mai las entuziasmată de izbucnirile liricoide ale bărbaților. Să nu te superi, Filip, n-are legătură cu tine. Recunosc că la început, în primul an, insistențele tale retorice m-au deranjat un pic și m-au făcut să simt o anume jenă. Încet-încet, mi-am dat până la urmă seama de curățenia și de franchețea cuvintelor tale, așa că nu ți-am pus căpăstru, cum fusesem tentată să fac. E bine totuși să nu aștepți multă iubire declarată din partea mea. Trăiesc din enunțuri, ca orice scriitor, dar prefer să arăt ce simt pentru tine prin gesturi și decizii. Și, cine știe?, poate că treptat o să ți se dizolve nesiguranța despre care mi-ai vorbit și mi-ai scris de atâtea ori.

Cât despre dedicația de pe Baladă… nu știu, am compus-o într-un moment de euforie. Sentimentală și nu numai. Mă simțeam plutind pe un nor, pradă unei mici beții a emoțiilor, și așa mi-a venit, să-ți scriu cuvintele acelea și să fac din ele un fel de sigiliu al poveștii noastre. Și chiar dacă a trecut atâta timp de-atunci, iar tu ai descoperit în mine un ghețar în materie de vorbe dulci, sunt cuvinte care au și astăzi la fel de multă forță și adevăr. Nu s-a schimbat nimic, dragul meu. Să nu crezi că, dacă nu pun trei semne ale exclamării după fiecare mesaj pe care ți-l trimit, a intervenit ceva sau s-a diluat ce simt pentru tine. Suntem tot acolo, Filip, bietul, îndrăgostitul și îngrijoratul de tine.

Bun, ne-am lămurit, sper. Acum, cât timp tu te-ai întors pe urmele pașilor noștri în Campania, eu am colindat prin țară cu Spinacoteca. Nu-mi place să-ți dau dreptate, dar n-am încotro. E un titlu la care n-a vibrat prea multă lume. Se prea poate să mă fi încăpățânat, în vanitatea mea, și să țin cu dinții de el, în loc să urmez sugestiile editorului. Dar așa se întâmplă când ești în topurile de vânzări, începi să ai aere de primadonă și să-ți ții nasul pe sus. Ar fi trebuit să-l ascult pe Vlad Văidean – în fond, e editura lui și are tot interesul să-și vândă marfa – , nu să insist pentru un cuvânt scornit, despre care am fost deja întrebată de câteva ori ce înseamnă. „Adică așa, ca discoteca?” m-a descusut o studentă în librăria subterană din Sibiu, străbătută de o undă de neîncredere. Mi-a părut rău că nu te-am avut lângă mine, sunt sigură c-ai fi găsit un răspuns caustic.

Plus lansările… Ah, Filip, drăguțule, lansările noastre prăfuite, cu sau fără pișcoturi și vin după vorbărie. Aceste rapsodii ale plictiselii, despre care am scris la un moment dat și din cauza cărora mi-am atras o dojană – tandră, cum altfel? – din partea lui Văidean, care se va fi recunoscut, se vede treaba, într-un text pe care-l publicasem într-o revistă. Văidean are obiceiul de a-și îmbrăca autorii în atâtea dulcegării la lansări, încât pericolul diabetului pândește mereu. Mă mir că încă n-am pățit-o. Ca să nu mai spun că bate câmpii di granda, așa că una-două te trezești comparat(ă) ba cu Hemingway, ba cu Vargas Llosa, ba cu Ulițkaia, ba cu Proust. Și ca să fie tacâmul complet, invită câte-un prieten universitar sau câte-un critic și-l roagă să vorbească. Și-atunci să te ții. Tipul ori n-a citit cartea, ori a citit-o pe sărite și n-a înțeles nimic, ori – cel mai des – îi place să se-audă și să-și chinuie atâta public cât se strânge. Fără milă, fără simțul ridicolului, fără opreliște. Uite, îți las mai jos un fragment din textul care l-a contrariat pe Văidean – ba poate că și pe alții din breaslă, fiindcă lansarea adormitoare sau colbuită nu e doar teritoriul lui.

Persistă în lumea cărții de la noi prejudecata că reușita unei lansări depinde ombilical de carura academică a oratorilor, de cartea lor de vizită, pe care stau înghesuite inițiale importante, dovezi ale catedrelor, doctoratelor și acoladelor universitare. Cu puține excepții, rezultatul întâlnirii dintre un profesor străjuit de titluri și asistența prezentă la lansare e cufundarea acesteia din urmă în letargie, tangaj soporific, disconfort comatos sau leșin. Asta și fiindcă invitatul se ia foarte în serios. Îi ceri să spună două fraze despre o carte, iar el scoate din buzunar un snop de pagini scrise la un rând și jumătate cu corp mic, pe care prinde să le citească nemilos, de obicei pe tonul unei centraliste de țară care-i spune mătușii din Horodiștea că nu-i poate face legătura cu nepoata din Adjud. La celălalt capăt al scalei se situează habarnistul gureș și dezinvolt, care nici măcar nu s-a informat despre ce urmează să vorbească, dar căruia îi place enorm să se-audă. Ușurința frazării îi îngăduie să gloseze interminabil pe orice temă, de la meteoritul tungus la constanta lui Planck, de la pandemie la corupția organismelor olimpice și de la jeleuri la andropauză. Zestrea de histrion îl împinge spre o gesticulație luxuriantă, iar dorința de-a epata îl transformă într-o moară de citate reproduse șugubăț, cu clipiri complice spre auditoriu. Discursul lui pendulează între exaltarea cu accente de delir și glumă ieftină. Văzându-l, ai impresia că ai nimerit peste cineva care, adorându-se pe sine, ține să-i convingă și pe ceilalți să-l adore.

Acum, recitind, nu mă mir că s-a șifonat Văidean. Ba chiar putea să fie mai apăsat în reproșuri, dar știe că trebuie să te porți frumos cu vacile de muls. Iar eu, care „nu mai am nevoie de nici o prezentare” (aoleu, nesuferită expresie!), asta sunt de aproape zece ani pentru el: o vacă de muls. Dacă tot am refuzat să-i cad la așternut – nu mai știu dacă ți-am povestit, m-a curtat asiduu-tropical cu niște ani în urmă, cu promisiunea unei serii de autor  – , măcar să-i aduc consolarea profitului.

Iar asta mă duce la un subiect pe care voiam de mult să-l discut cu tine: ce facem cu celebritatea? Cum o ducem și unde ne duce? Ce foloase și ce ponoase avem de pe urma ei? Sunt mai multe primele sau ultimele? Îmi tot pun întrebările astea de ceva vreme – mai precis, de când Balada a fost tradusă în Italia și a atras atenția unui editor din Belgia și a altuia din Spania. Mă gândesc că ești mult mai în măsură decât mine să vorbești despre asta. Un realizator de emisiuni TV surclasează oricând o scriitoare la capitolul popularitate. Sau celebritate. Mai ales dacă scriitoarea nu e amatoare de cancanuri sau de interviuri și se lasă destul de greu convinsă (adu-ți aminte cât ai insistat) să participe la emisiuni. De ce? Fiindcă ținerea unui microfon în mână declanșează uneori manifestări la granița paranoiei. Uite, chiar înainte să intru în platou pentru dialogul nostru televizat de atunci, îmi amintesc că am prins în sala de așteptare finalul emisiunii precedente, în care un cetățean uscat ca vreascul și chel ca statuia lui Cezar a aberat fără stavilă – din câte am înțeles,  la adresa unui reprezentant de rang înalt al clerului. Am scos repede telefonul, dar n-am mai apucat să înregistrez decât o mică parte din portret. Ești curios? Iat-o.

Criptic pentru cugetătorii de criptă crispați (aliterație, nu?) și elegiac prin opțiune elegantă electivă (încă o aliterație, nu?, ca în gluma cu „înc-o mâță”), dar sicofant în accepțiunea selectă, a duplicității secvențiale bizantine. Concret și compact din condescendența împărtășită, fără aportul acreditat și mai ales discreditat de BOR, abstract și profund spiritual, șamanic marginal și totuși de o laicitate exprimată decadent, astral și deosebit de laconic, un modest și totuși hotărât: un hic et nunc: Poate! Ciurda de haimanale vorace salivează abundent și inofensiv în așteptarea timpului trecut, mumificându-și ignoranța funciară într-un efort ancilar regretabil, mai ales din perspectiva exogenă a unei dihotomii inexpugnabile.

O mai ții minte pe trestia gânditoare Ulm Spineanu de la PNȚCD-ul de acum treizeci de ani? Zici că-i el. Sau vreun alter-ego posedat de stihiile logosului. Uite-așa începi să crezi că există cuvinte care miros a jilav. Cu cât sunt mai prețioase, cu atât simți mai tare că ai ajuns într-un beci ros de igrasie.

Oricum, să-mi spui – sau să-mi scrii – cum vezi lucrurile în chestiunea celebrității, e important pentru mine.

Înapoi acum la Spinacoteca și la prima parte a turneului de lansări. (Nu, titlul n-are legătură cu Spineanu.) La Brașov, lansatorul inițial n-a mai putut să vină – o urgență în familie, din câte mi s-a spus. Așa că, faute de mieux și în criză de variante, am fost prezentată de un cetățean care m-a asigurat că „romanul care l-am scris” se citește fără să-l poți lăsa din mână. Mi-a venit să-l întrerup și să-i spun că e la mintea cocoșului: dacă-l lași din mână, n-ai cum să-l mai citești. Clișeul ăsta cu nelăsatul din mână e traducerea lui unputdownable din recenziile americane la thrilleruri de tip Baldacci sau Clancy. Mă mir că încă n-a folosit nimeni antonimul untakeupable, mai ales pentru cărămizile de șapte sute de pagini pe a căror copertă scrie „cel mai mare roman din toate timpurile”. Oricum, brașoveanul meu, care mi s-a confesat că are două cărți de aforisme publicate pe cheltuială proprie la o editură despre care presupun că mulțumește întruna proniei pentru câți veleitari îi scoate în cale, mi-a făcut o laudatio în care n-a ratat nici unul dintre poncifele obișnuite la acest tip de întâmplări cu public. Văidean ar fi fost fericit să-l audă, deși poate că și-ar fi simțit periclitată postura de șlefuitor principal al statuii mele de prozatoare. Serios, Filip, îmi vine tot mai greu să rămân politicoasă în fața atâtor flaterii fără conținut. Simt că într-o bună zi o să fac o nefăcută în plină lansare.

Apropo de faute de mieux, cică au francezii o vorbă: Faute de mieux, on couche avec sa femme et faute de sa femme on couche mieux. Ce să zic? Probabil că așa se face trecerea de la cocoșul galic la cocoșul falic.

La Sibiu și la Cluj, în schimb, a fost cum mi-ar plăcea să fie peste tot: viu, neconvențional, debordând de bucurie și de plăcerea (re)întâlnirii. Relu Voișel, prietenul sibian pe care știu că l-ai avut și tu invitat cândva în emisiune, nu e doar un scriitor tobă de carte, ci și un om ales. Cald, atașant și cu o înălțime a faptelor bune care mă face uneori să-mi fie rușine. Ca să nu mai spun că, în citirea lui, Spinacoteca mi s-a părut mai bună decât o cred eu însămi. Cuvintele lui m-au ajutat să trec ușor peste întrebarea studentei, care legase Spinacoteca de discotecă. La rândul ei, Nadia Mețcaș, sora mea literară de la Cluj, mi-a pus cartea în discuție fără baletul de clișee al lansărilor obișnuite. Arătând ce i-a plăcut și ce nu (da, chiar așa), făcând câteva observații al naibii de nimerite și având grijă să nu deraieze în limbaj profesoral sau critic. Iar pe urmă, la o cină bine stropită, ne-a prins două noaptea la povești. E un om fermecător Nadia. Unul dintre puținii pentru care pun capul jos. Da, Filip, și pentru tine, ești și tu pe lista scurtă.

Sunt curioasă de unde o să-mi trimiți scrisoarea următoare. Bruges? Florența? Sevilla? Istanbul? Deja aștept cu un soi de curiozitate amuzată și tandră. Deocamdată te îmbrățișez și-ți doresc să (ne) faci lumea mai frumoasă. Ai grijă, e mult de lucru.

                                                                                                                 Sonia

___________________

* Fragment din romanul Brățară pe glezna ta, în lucru pentru Editura Humanitas

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 8-10]