Cu vom trece de Marte dar nu imediat, un (re)debut apărut anul trecut la Casa de Editură Max Blecher (o reluare a plachetei publicate acum câțiva ani, fără ecouri, conform mențiunilor editorului său), Șerban Mihalache bifează o apariție cel puțin ciudățică pe linia volumelor apărute în ultima vreme. Suficient cât să nu fie un marginal propriu-zis, dar să atragă atenția prin discursul lui neobișnuit, cu o frazare inedită, care mizează pe retorică SF/ distopică/ robotizată, în general vorbind și pe o „dotare” imagistică aferentă. E un soi de voce tehnicizată aceea care vorbește aici, dar care o face, dincolo de luciditatea ei funciară, de necontestat, cu o execuție savuroasă a versului manierist, construit prin intersecții și acumulări de imagini care dinamizează textele. Probabil „defect profesional” pentru absolventul & specialistul în tehnologia informației care este Șerban Mihalache, volumul ăsta se remarcă, în primul rând, prin stilistica lui luxuriantă și abundentă în terminologie tehnologică.

E foarte interesant cum reușește să împace toată dinamica asta lingvistică altfel destul de obscurizantă, greu de urmărit în multe locuri, mai ales în prima parte a plachetei, cu un soi de afectivitate discretă, o linie a emoției destul de difuză, dar recuperabilă până spre final. Atenție, însă, vorbim aici de o afectivitate nu oricum, ci alintată, pentru că nu-i de găsit aici vreo confesiune per se, cât mai degrabă mici capsule care concentrează nuanțe emoționale și cu care Șerban Mihalache se joacă foarte entuziasma(n)t. Fascinația & motivația acestor poeme vin în primul rând din limbaj, deci, din efortul de a recompune o distopie seducătoare, cel puțin în primul grupaj, „șapte pași spre Andromeda”, unde vocea plurală sugerează un soi de spectacol vizual futurist organizat aproape sub forma unui delir verbal: „sunt două grade afară / Kelvin nu Celsius și / ei au rămas doar / un punct sub / o umbră / pe când marea de tablă și / sateliţii căzând / se bat pentru-o plajă / din ce-n ce mai mică // vom trece de Marte dar / nu imediat / ne vom trage de el / de jur-împrejur / să-mpingă mai tare decât / ne-ar ajunge / oxigenul lichid si / gândul pe care / nu stiu să-l dezică // îngenunchind în comun / pentru sfântul Saturn / vom face corecţii / precalculate / vom strânge din dinţi si / pe jumătate vom evita / cufundarea-ntr-un Lethe / al cărui izvor nu / ni se explică // în drum spre centura / lui Kuiper vom stinge / motoare antene glasuri canini / vom ști încotro dar / nu pe deplin și / nici printre noi și / nici pe-acea plajă / umbra nu va / rămâne sub marjă / în timpul emisiei în / cuante de frică //”, [sunt două grade afară]. Se vede, peste tot în poemul ăsta, la fel cum funcționează, de fapt, în cam toată secvența asta, atenția pentru ritm și pentru dozarea lui, tendința puternică spre muzicalitate – un soi de melodie a sferelor pe trip-hop, cu multă grijă pentru selecția detaliilor. O voce de o tandrețe fină, mai degrabă înclinată spre experiment și joc, care admite, în vertijul ei poetic, și calculul precis al textului, și tragerea în cheie fin-ironică a mărcilor discursului religios și, în fine, amploarea geografiilor viitorului, ultima un punct central – cam ăsta e spațiul de manevră al primelor texte din volum.

Ceea ce părea un soi de manifest al viitorului se transformă în scurt timp, pentru că poetul face o trecere graduală spre o poezie ceva mai relaxată ca emisie tehnică (și ca terminologie aferentă), dar nu străină cu totul de încercările amintite anterior. Deja cu secvența a doua a volumului, „a-val”, eforturile poeziei ăsteia merg într-o direcție mai puțin cantonată în zona imaginarului SF, dar una nu mai puțin obscurizantă, animată de o selecție a imaginilor care mizează tot pe ruptură/ bruscare/ pliere a viziunii, de data în favoarea schiței de cuplu. Codurile amoroase după care lucrează Șerban Mihalache au prea puțin din retorica uzuală, după cum se vede într-un poem ca [străin]: „mi-am acoperit braţele un ecou / tresărit din vibraţia ácelor / pernei mele din piept / din continua căutare de / a completa mai mult / acest corp și-acest abur / care mă-ndeamnă mereu stăruitor // spre ceva rar și greu de găsit / ca urmele civilizaţiilor marţiene / care s-au bucurat cândva de / fluviile revărsate din matcă / ale călătorului roșu / din curtea din spate / a omenirii // dar acum văd / tulpinile verzi ale aerului / strecurându-se / printre urechile ácelor / prinzându-se / de piele precum sinapsele emergente / ale unei străfulgerări tăcute în noapte // și urmele plăcilor tale tectonice / izbindu-se fără de cutremur / lăsând un culoar de navigare / prin magma pe care plutesc / pentru mâinile care sapă / spre liniile orizontului / corpului tău // și-apoi doar parfumul / coapselor și claviculelor și / buzele despărţite de glezne / căldura ta îmbibată în / fibrele și-n porii unui zâmbet / pe sub care guști până-n dermă / puţinul spaţiu rămas între piepturi // există în tine ceva rar și / greu de găsit / ceva negru și / verde / viu și / velin / apărut din senin / tandru și aprig / intim / străin”. Tot o dinamică cerebrală a prelucrării tehnologizante se citește și aici, departe, deci, de un discurs tradiționalist al poemului de dragoste, încadrat pe formulă cât să arate, totuși, că e vorba de niște poeme de dragoste, dar fără să marșeze prea mult pe convenția lor. Cred că, de fapt, aici e miza poeziei lui Șerban Mihalache, un poet care pare interesat mai degrabă de procese & evoluții (inclusiv în ceea ce privește propriul discurs), o grilă prin care își trece toate textele și cu ajutorul căreia se îndepărtează de teritorii poetice călduțe, confortabile mai ales pentru cititor, dar nu numai. Un soi de evoluționist jovial, cu un rafinament al viziunii care merge până în zona barocului, în orice caz, cu un instrumentar „exotic” pe care îl stăpânește foarte bine. Mai mult decât orice încercare de ancorare în real și familiar, de găsire a unor spații de înțelegere, poezia asta trebuie citită în cheia eficienței lingvistice, care e de necontestat cu un paletar imagistic atât de generos și calculat.

Altfel spus, Ștefan Mihalache e un „animal curios”, cum o zice la un moment dat într-un text, un poet căruia nu îi e frică să vorbească o limbă proprie, chiar cu prețul radicalizării/ al izolării conștiente de orice (iar matrice de contuzie, poemul care deschide volumul, nu face decât să confirme manifest o astfel de mentalitate – „sunt anomalia sistemică / duplexcitabilă / născută și făcută fără normă / forma recurentă a / unui set complet de / ecuaţii cu o singură / soluţie ireală // […] numele meu acum este cuvânt / universal de decriptare / la pachet decrepitare //”). O poezie a viitorului, care să spună altfel lucrurile, indiferent că vorbește despre dragoste sau despre zone afective ceva mai îndepărtate, s-a mai scris în ultimii ani, nu-i lucru nou ce face aici poetul. Și totuși, vom trece de Marte dar nu imediat e un debut ce merită citit pentru că nimeni nu mai spune în ultima vreme o poveste la fel de inventivă și convingătoare despre ce am putea fi, la fel cum puțini poeți tineri reușesc să contopească într-un discurs incandescent, dar coerent până la capăt impulsurile tehnologice, proiecțiile amoroase și micile spații de „studiu” ale tiparelor (mentale, afective, dar și vizuale) contemporane.

_________________

* Șerban Mihalache, vom trece de Marte dar nu imediat, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2023

[Vatra, nr. 3-4/2024, pp. 39-40]