Adrian Grauenfels

Eclipsă

Soarele de iarnă spune – pregătiți-vă

Aurora arctică spune luptă.

Această lume este plată

chiar dacă capul îmi

spune rotund. Dovezi? Eclipsa

fenomenul brusc, cu vârcolaci și Pegasus

pe cer, nimic nou 

Odată ce am văzut orașul 

lui Dumnezeu reflectat

într-o umbră ciudată

pe care soarele a aruncat-o. 

Am crezut că viața e completă,

strânsă, fericită.

Acum soarele spune că e mistuit de o țigară,

și eu rămân. Îmi amintesc

de razele sale zgomotoase care bat

camera mea pe genunchi

căutând firimituri.

Îmi amintesc zilele și nopți și zile și zile și nopți, zile, nopți, singure și murdare.

Acum ceața cere cafea,

care mă va aduce înapoi.

Încotro? Unde?

unde locuiesc de fapt atât de departe

în afara capului meu în interiorul chimiei

în interiorul apei chimice de clătit gura.

Mă lupt pentru dragoste

dar am nevoie de un nou zeu. Eu, zac bolnav

de reptila din mine, de dezastrul timpului

de agonia lui în crengi.

Vârcolacul a plecat,

Soarele se scutură și reapare puțin jenat 

Voi reveni peste 237 de ani zice cosmologul de la CNN

*

Centaurul

Miller Oberman & AG

Întâi i-au spus „ăsta”, apoi,

ignorând modul în care poporul meu

folosește acest cuvânt, au amestecat substantivele sărace

pe care le aveau în dicționar și l-au numit

„goy”, și au spus

că a nu fi de rasă înseamnă a fi un nimic.

A mâncat iarba în care a fost împins,

a îngenuncheat să lingă sare.

A luat țepușe și lovituri și le-a zdrobit 

în blană și piele. Unse și lustruite, a făcut din ele

jumătăți într-un corp galopant.

Cal și călăreț.

Centaurul a îndurat ziua la școală, crudă cârpă cenușie, murdară-înțepenit.

Băieții și fetele care se potriveau atât de ușor în costumele lor

arătau ca niște figurine de bâlci, grosiere și bidimensionale.

*

Lullaby

Un ochi pentru ochi, iubitule

O gură pentru o gură

Întinde-te lângă mine iubito

Vei primi și una și alta

Ambele și tot restul

Apoi stai lângă mine

Răsfirați amândoi în cele patru vânturi

Până la cântul cocoșilor

După ce cocoșul va tăcea

Membru după membru

Fiecare din noi

Ia viața celuilalt

Fără regrete

*

Alergătorul

Bună ziua alergător de maraton, tricoul 17, leu micuț

care bocește prin viruși și gaze lacrimogene.

Ești un nou parfum gazat pe străzi

Înainte ca vreo cicatrice să-ți zgârie tălpile

Ți-aș arăta rândurile de biciclete

în culori arse și fluierături și huiduieli.

Ciupește zăpada rece. Ții în mână o mică

parte din ceea ce înseamnă să fii aici.

Când aerul se spulberă în jurul tău,

mișcând stegulețele, ai să înțelegi jocul

Ești pe jumătate cer, pe jumătate plasă de fluturi, viu

pentru prieteni și străini, alergi vioi

și cu încredere. Nu există nimic

care să nu valoreze mult. Aranjat

pieptănat, antrenat și drogat ar trebui să crești

să vezi ploile verzi și adânci, drumurile…

care se apropie de nori. Pentru a revedea

tot ce ai făcut de pe o verandă în ultima parte a vieții

să asculți albinele care, de lână

și neînfricate, s-au întors. Sper să

stai la căldură în interiorul amurgului alb al

dimineții. Nimeni nu rămâne nevătămat

dar tu ai zile de vară pentru a crește

în gândurile tale marea de

sarcini și griji. Aveți curți sub copaci

prin care să te antrenezi sub cântecul încet al păsărilor.

Trilurile răgușite pe care le auzi sunt ca o voce de gramofon.

Ele cântă.

***

Rita Chirian

rușine

poetul care-și rade barba în semn de solidaritate cu fellow humans este un om bun.

directorul care dă soluția de ocolire a sistemului este un om bun, adultul cool.

cei care cunosc acatiste pentru fiecare împrejurare sunt oameni buni,

curățătorii de morminte, spălătorii de parbrize, cei care te lasă să guști cireșele,

colegii care au intrat în concediu medical în timpul grevei sunt oameni buni.

artista care oferă publicului împărtășanie mentolată este un om bun.

creatorii de soluții și utilizatorii apelativului tovarăș x sunt oameni buni.

cei care adoptă parcuri naționale și orfani la distanță sunt oameni buni.

bărbatul meu care aduce cumpărături inutile și adolescenți fără adăpost este un om bun.

cei care au în portbagaj capace de jantă strânse de la marginea drumului,

limbi de conservă și ambalaje sunt oameni buni.

cei care lasă apa să curgă peste patibulari și hrănesc limacși, cei care salută aurora,

cei care plătesc când li se cere, cei agresivi în iubire ca urșii,

cei care se prind cu lanțuri de copaci și de oameni, cei care cunosc contradicțiile otrăvii,

oamenii buni care pleacă primii.

*

rușine

dinamica mulțimii trebuie să fie o disciplină studiată îndelung, cum

altfel să afli că, subiectul fiind deplasat către margine, o să iasă harcea-parcea,

cum altfel să afli că, subiectul fiind deplasat către mijloc, o să iasă harcea-parcea,

dar cu lecții introductive de zbor,

inutile probabil, dar, la drept vorbind, prea puține lucruri sunt cu adevărat folositoare,

cum să alungi viespile care-ți atacă partenerul sau

să nu le alungi din greșeală ori din neștiință, dar să știi tot ce ar putea merge

prost în funcție de scopul propus. dinamica mulțimii trebuie să fie o disciplină

care să dezvolte competențe autentice:

observarea companiei, privește cu atenție,

imaginează-te vrabia de nimeni fotografiată,

pasărea cenușie care nu stârnește euforia ori fantezia, aliniază-te intențiilor,

nu te lăsa ciugulit de niciun răpitor;

                                                fixarea liniei orizontului, pentru a nu ajunge

cu burta în sus în locuri în care nu se stă cu burta în sus,

                                                nici măcar în buza apei;

                                                stabilirea unei surplombe apropiate,

o pleoapă care se va închide deasupra ta pentru activarea invizibilității;

                                                menținerea integrității, fiindcă oamenii

cu două brațe sunt oameni care pot pălmui în timp ce-și țin opozantul de

piepții cămășii;

                                                eliberarea de morgă pentru evitarea ei.

dinamica mulțimii te învață mărimi, obscurități;

dar, aliniindu-se intențiilor

celor ce o alcătuiesc, mulțimea cunoaște un număr limitat de mărimi,

pe scurt, salvează vieți, deși numai unele.

*

rușine

în biserică stă Isus, stau babele și stă

tata. culcat pe spate, cu buzele trase spre gingie.

pare gata să vorbească. ar putea fi un poet de provincie, plin

de sine, care stă să scape, cu ochii închiși, o bășinuță lirică. ar

putea fi un pechinez scofâlcit pe care zgarda prea strânsă îl face,

tâmp, să rânjească. are picioarele legate cu sfoară

peste care i s-a tras cu grijă cracul pantalonului,

pantofi ieftini ca ai actorilor, cravata țeapănă-n guler

ca o furcă-ntr-o claie de fân. un elev de școală profesională

la prima beție zdravănă, adormit pe scândura gării,

un jidănaș sclipitor și priapic. cu pălăria alături,

capul e un ouț peste care o să se așeze,

dintr-o clipă-ntr-alta, o pasăre cu cioc de argint.

o să clocească, cu gușa plină, ouțul. în jurul cojii galbene

sunt fire lungi, albe, rare, o minunată blăniță chimică.

tata seamănă cu Isus, și din capul lui ies fire

încrețite de alchilatori ca firișoarele din nimb,

Isus își ține gura strânsă elegant și demn,

gura ouțului a înghețat într-un surâs tălâmb.

o băbuță cu buzele sorbite-năuntru

își frânge palmele, strigă un nume de copil,

care poate să fie-al vreunui tovarăș de joacă de demult.

o pasăre cu cioc de argint calcă asurzitor aerul.

închid ochii pentru că nu-mi pot acoperi urechile.

închid ochii fiindcă ochii închiși vorbesc mult unii cu alții.

când se lipește de cuib, hârca face ouțul, ca la un hop, să tresară.

degetele scapă din strânsoare și tata este acum un băietan

cu policarii înfipți în brâu, gata de dansul de obște.

pune-i mâinile bine, poate-ar trebui legate, măi,

dar dacă-l ating, jocul n-o să mai înceapă.

dar dacă-l ating, pasărea cu cioc de argint

o să calce aerul, neîncrezătoare, înfuriată, tot mai departe.

închid ochii fiindcă ochii închiși vorbesc mult unii cu alții,

și uneori se-nțeleg. e soare, august prăfos, muște

cu curcubeie-n spinare, dac-ar înceta odată cu

zâmbetul ăsta cretin.

*

rușine

am șovăit ca un câine de stradă, care nu caută ochi,

de teamă să nu zărească o crăpătură portocalie

în care cine cade și vede capătul celălalt iese o jumătate.

asta l-ar lăsa și nemângâiat, și fricos. ne găseam într-un autobuz

albastru, cât un transoceanic, dar asta nu înseamnă nimic. noi

ne întâlnim în incinte împinse-nainte în înclinații improbabile,

ele nu mai silesc să te uiți înainte, să stai cu ochii pe coborâre.

viața e tare frumoasă, mai ales când o petreci între forme bine

întreținute, ar fi păcat să nu le vadă nimeni dintr-un autobuz

albastru. ne găseam, deci, într-un autobuz albastru, cât un amvon

larg, în care zgomotul pașilor e-absorbit de țesături noroite de ceară.

erai atât de frumoasă, încât ți-ar fi stat bine să te uiți la un mort.

unghiile tale sângerii ar fi fost mici compartimente salubre pe pielea

lui întinsă ca o tobă. cât de iubit este mortul acesta.

*

rușine

refaci o cupolă caldă, cu lumină sfâșietor de galbenă.

sunt un omuleț stângaci care urmează rutele de migrație

ale zonelor securizate. câteva clipe, splendorii îi dau frunze

pe care o copită le strivește. cu gâtul în funii ca un dulău

înnebunit de soare. cu gâtul în funii ca și cum ai sta peste

ghizdurile unei fântâni, un sex tumefiat răscolind ochiuri

de cârpă. cer fleacuri, cer cu stele, creierul e un explozibil

logic autoimun.

*

rușine

cu bărbații, un rând de haine, un calcul al marjelor de compatibilitate.

cu copiii, un rând de haine, un calcul al marjelor de compatibilitate.

niciunul înăuntrul meu, carcasă de porc în cârlig. la bursa empatiei,

cu boarfele peste cap, un calcul al marjelor de compatibilitate.

(cineva trage paiul cel scurt – un mieluț cultural care poate fi urmat

sau nu.) podul de flori al sentimentelor de nevastă.

aici, numără.

lasă-te numărată.

***

Eugen Bunaru

***                                 

Am să plec la prima oră cu personalul

de dimineață. Îmi amintesc de noaptea

când am visat că voi ajunge departe

– nu se știe unde – în timp și în spațiu.

Se aude, chiuie, deja, limpede-cristalin,

cocoșul din Ronaț* din curtea poetului

Ioan Crăciun de pe strada Mickiewicz

nr. 7. Am petrecut împreună cândva

nopți albe – sfâșietoare – despre care

voi scrie odată și-odată într-o altă

dimensiune existențială o carte fără

început și fără sfârșit. Astăzi este

echinocțiul de toamnă când ziua

va fi egală cu noaptea. Mie mi-e

totuna – eu voi fi când nu voi mai fi.

* cartier periferic timișorean

*

Astă-noapte spre dimineață am distins la fereastră

o arătare. părea un lup oricum o fiară o sălbăticiune

i-am deslușit colții din care picurau boabe de sânge.

i-am auzit chiar mârâitul deloc încurajator și ghearele

super ascuțite râșcâiau deja amenințător sticla subți-

ratică a ferestrei. mai mult intrigat decât înspăimântat

m-am întrebat ce caută arătarea asta parcă total neajutorată

la ora unei dimineți nocturne proțăpindu-se tot mai feroce

mai gata de atac tocmai la geamul unui biet pensionar care

noapte de noapte până la primele licăriri ale zorilor tastează

holbat sub abajur poeme – așa visează el – deranjând (i s-a

dat deja vehement un ultimatum!) vecinii din bloc.

Ce vrei? Pe cine cauți? Și care-i, până la urmă, problema

cu mine? Ori cu tine? i-am strigat în final cu ochii striviți

de fereastră și cu vocea mea juvenilă și tremurândă vocea mea

de demult irecognoscibilă când mi se luase și mie la o lună

după revoluție la radio local un prim interviu. fond muzical:

la boemă cu Charles Aznavour. nu știu: să fi fost ăsta motivul,

momentul salvator? Fapt e că arătarea de adineaori, din fața

 ferestrei, se făcuse aer. Am mai bâiguit în gol: unde ești?

cine ești? Și primele raze – am consultat celularul – își confirmau

punctualitatea țâșnind aiurea printre crengi. nu se știe de unde.

*                                                    

Mă iscodesc de-o vreme – hipnotici – ochii ascunși

Ai unei femei. Fața ei ascunsă după voaleta viorie

ori neagră (în detaliul ăsta să tacă misterul?)

Coboară mereu dintr-o cabrioletă de seară

Într-un târziu silueta ei princiară se prelinge

În aerul de taină în care mi-a plăcut mereu

Să m-ascund să locuiesc acum și aici

În viața cea mereu trecătoare în tinerețea

cea mereu neîmbătrânitoare

*

În preajma casei vibrează-n secret

amintirea Itacăi

Am rupt un fir melodios de salcie

l-am pipăit între degete: supura proaspăt

ca un plâns zvelt de femeie

bătând în nuanțe de verde și galben

În cer sau în neant vuiaun avion

(ai zburat și tu deja într-o țară prosperă

din Occident)

Soarele sub ale cărei raze

puteam bănui o amăgire primăvăratică

mângâia pielea albă a pieptului unei femei

pe care am întâlnit-o undeva cândva

într-o lumină intensă de toamnă

când în preajmă – aproape distinct –

se murmurau condoleanțe.

*

Dimineața la 4 huruie mașina de salubrizare

Bombardament chirurgical undeva pe alt meridian

cu sute de victime colaterale. Amețit, te saltă din pat

inteligența artificială. Se donează suflete argintii de copii,

argintiu ambalate în colete fără nici o gură de aer. La TVR

se joacă în draci ba Ciuleandra, ba Călușarii. E noaptea valpurgiei.

E ziua culturii globale. Poemele din anii ʼ70-ʼ80 gata betonate

își caută odihna veșnică la umbra cărților în floare. A profețit

cândva profetul. Lupii tineri adulmecă dau târcoale mârâie

gata de asalt în preajma Grădinii regale. A Catedralei Mântuirii

Neamului. Sfârtecare pe întuneric noaptea ca hoții. Se dau pachete

din Occident. Ajutoare sociale. Bate vânt de libertate ca prin anii ʼ50

când sirenele au sunat prelung și milioane de oameni brusc asurziți

au înmărmurit în toiul circulației. Mirosea a doliu roșu a spaimă

a jale tâmpă în aer.

*

 (retro)

Nu se știe niciodată ce și cum. Îți injectezi

anamnezic în vene, în plină eră narcotică,

un sânge furat, încă pulsând pe o planetă roz.

Poate doar un sânge albastru din mereu altă și altă

existență. Poate din Galaxia Grațierii Globale. Deși, pe

străzi, sub neoane susurând monoton și abstract, toate,

jur împrejur, încă te strigă – strigătul lui Munch –

pe numele mic din cea mai însorită – din celălalt mileniu –

și stinsă copilărie.

*

Gradul zero (privire de seară…)

Ai ajuns – e timpul s-o recunoști fără tertipuri, fără fasoane! ‒ la o vârstă,

pe cât de incertă, pe atât de ingrată. Unii o numesc respectuos senectute,

alții o răsfață, o lingușesc, botezând-o vârstă seniorială, alții, vezi Doamne,

glumesc, gratulând-o cu apelativul a treia tinerețe. Alții o arată cu degetul

fără menajamente: BĂTRÂNEȚE! Ei, de fapt, spun adevărul, adevărul

gol-goluț! Ți-l împroașcă, pe bune, în față. În ce te privește, mărturisești:

e vârsta peregrinărilor tale de seară, când seara însăși pare o privire tandră,

caducă, ușor distrată, poate doar abulică, poate doar amar-ironică, o privire

care te tot duce cu ea, te ispitește aiurea, pe trotuare pustii, ce se sting unde-

va la marginea orașului. O privire care încearcă din răsputeri să-și amintească

ineditul, mirificul limpede al fiecărei noi zile, acolo, unde, brusc, se iscă, din

cețuri, fără contur, fără sfârșit, arhaica întindere a câmpiei. Alteori, ea, bătrânețea

e vârsta ta cea mai vie, când o adiere palidă, a unui vag început de anotimp,

te poate izbi, ca de un zid tandru, de ceva atât de intim, atât de târziu, atât de veșnic

din tine, de ceva pe care, în lipsă de orice altă imagine credibilă, nu poți, nu știi

să-l numești altfel decât, (desigur, atât de banal, atât de livresc!…), gradul zero

al scriiturii. Al vieții, firește. De aici, oare ce-ar mai putea începe?

*

Pastel tardiv  

O dimineață târzie o amiază indecent de albastră de fierbinte

o înserare fără contur fără cuvinte. s-ar putea să-ți pâlpâie înainte

printre gene: biete relicve limpezite de ploi din alte ere cusute

în ceață. să tremure livide ca în viața blurată de-apoi. iar tu

să înoți fără destinație să lopătezi mai departe. să călătorești

plutit de curenți într-un soi de transparență acvatică în care

lumina în lumină se tot împarte și din motive tot mai obscure

să te pierzi lent spre celălalt țărm. să dispari într-o rarefiere tot mai

înaltă tot mai subțire. și lumina iarăși să cadă de-a dreptul extatică

torențială pe umerii tăi scufundați sub ramuri înghețate de salcie.

*

 Identități onorabile                           

Ieșirea din vis ieșirea din gang

regăsirea luminii regăsirea lumii pe cale

de scufundare solară toate așezate conștiincios

la locurile lor cosmic prestabilite și tinere ramuri bâlbâindu-se

vesel la geamuri pândind dansul erotic al unei păsări colibri în lumina

citadină răsfrântă prin intersecții pierdute în memorie și alte sentimente

trezite la viață la căldură și seducția lumii a vieții și scâncetele

realității și chicotelile ei asurzitoare și camera strict înconjurătoare

și exactitatea lacomă a spațiului vital și aritmetica bătrână a pașilor

și numărătoarea lor inversă și resemnarea și rebeliunea interioară

cu vuietul ei stins într-un tomberon în care o puștoaică de 15 ani tocmai

și-a avortat pruncul încă scâncind în aburii placentari și restituirea

și reconstituirea și căința și pocăința și liturghia și vecernia și utrenia

și odăjdiile și cozorocul și epoleții și bebelușii adormiți sub ruine

și resentimentele și responsabilitățile și respectul și restructurările

și respirările ahtiate și (încă) pădurile de brazi atingând direct cerul pictat

cu mici pete albe de nori lunecând pașnic în infinit și ploile de vară cu tunete

și fulgere și particule de ozon recucerind preajma și resturi de țigări stinse

la jumătate și buzele arse și din nou năluciri de fum infuzând spațiul ancestral

și iarăși acest du-te vino frenetic și fără destinație încolo și încoace și commedia dell’arte

și bineînțeles restul și restul și restul (cum spune Will) să fie doar tăcere?

*

Port ochii surorii mele Maria

ce i-a închis când abia i-a deschis

Poate de-aceea uneori văd câte ceva ca-n vis

de dincolo aici în imediata mea apropiere

și râd pe dos chiar mă pufnește-n toiul

străzii râsu-plânsu când văd jur împrejur

un balet fantast de triste manechine

ce își închipuie că zboară-n cosmos

cu aripi de avioane de nimeni pilotate

supertehnologizate ba chiar se închipuie

că fac amor cu, zău, roboți fătați de o inte-

ligență artificială și se întrec visând la

desfătări în supernave cosmice de gală

înaripatecu scopul ultim să-i descopere

și să-i atingă sexi prin hublouri pe omuleții

gri din filmele sf – așa-numiți extratereștri

*

Mă târăște de-o vreme un gând afazic:

chipul tău a devenit un punct alb sau negru

tot mai greu de distins aici și acum

tocmai de aceea îți recompun conștiincios

parfumul din ce în ce mai subtil

mai adolescentin mai fără identitate.

Pe vremuri și aprinsul țigării era un sărut

o arsură epidermică brusc convertită

în numărătoare inversă.

Acum și aici mi-am înscenat ochiul în feeria uitării

totul a devenit un punct alb sau negru

ce arde sub frunte în miezul iernii caniculare

*

Ai (și tu) o mică rană la cotul stâng.

Uneori îți apare de-a dreptul pe piept –

strălucește ca o decorație în felul ei

sfidătoare. Seara când te pregătești

de somn îți arunci ochii gata speriați

(dar asta nu trebuie să afle nimeni

niciodată) în toate direcțiile pregătit

să te aperi cu ultimii stropi de vlagă

cu ultimele zvâcniri de demnitate.

Prin colțuri, se aud clar niște voci,

bolborosesc ceva confuz despre

un diagnostic exotic, apoi când

să închizi și tu pleoapele apar

(ca) din tavan tot felul de chipuri

pe care le știai de mult oale și ulcele.

Par dispuse să-ți țină de urât, ba chiar

încep să fredoneze: o sole mio!

*

Există un nimic asurzitor

se tot adună. tu vei scrie: așadar

se întorc anotimpuri. cineva își rotunjește

viața scrijelind poema din urmă.

nu vei afla niciodată de unde să începi

unde să pui punctul. uneori inima se oprește

pe linia de demult a cerului.

aici și acum e doar o lume a încălzirii

globale. memoria e doar un câine scheletic

și rebegit rătăcind prin cotloane doar de el

știute. adulmecă linge urme de sânge de pași

exotici zvâcnind departe și cald sub primele

frunze de toamnă. aurind aiurind aerul.

*

Treci printre cruci

cu o fată alături proptindu-ți

tăcerea cu o floare șiroind

între dinți te gândești aiurea

poate la morții neștiuți dormind

aliniați poate la faptul aiuritor

că și ei au pășit printre cruci

gândindu-se aiurea poate la morții

neștiuți dormind aliniați poate

la faptul aiuritor că și ei au pășit

printre cruci gândindu-se aiurea

poate la morții neștiuți dormind

aliniați care și ei au pășit

printre cruci gândindu-se aiurea

poate le morții neștiuți dormind

aliniați

***

Alina Diaconu

Expresia dorințelor

Mi-ar plăcea

să fiu

ca o acuarelă

de Turner,

intensă

și diafană

în același timp,

 departe de

impulsurile mele

și de

adrenalina mea,

cu forța aceasta

a subtilității,

cu acest orizont

deschis

care este mare

și este deșert.

Mi-ar plăcea

să fiu

ca unul din aceste

 peisagii

transparente

de Turner,

care sunt

atât de sublime

încât par să zboare,

care sunt atât de

de vehemente

încât se fac

și se desfac…

Aș vrea să fiu

imposibilul,

necuprinsul,

impalpabilul,

energia

clarobscurului,

ceva precum

umbra

lui Dumnezeu.

*

Cauzalitate

lui R.C., „Ri”

Ce este întâmplarea

se întreba Borges…

gândindu-se la

complexa mașinărie

a cauzalității.

Viața mi-a fost

și-mi este un roman,

atâtea coincidențe

alăturate,

atâtea numere,

clipe,

reîntâlniri,

chipuri…

Toate personajele mele

devin

persoane,

și nu mai știu

dacă le-am scris,

le-am descoperit,

le-am conceput

în norii

visurilor mele,

în visele –mi

din veghea

dorințelor mele.

Uneori

numele lor

mă cheamă,

numele meu

le numește

și ne înlănțuim

ca niște vechi

iubiți

în lumina

lunii de carton,

simulând

uneori

că suntem necunoscuți,

ursuzi,

la adăpost de

 veselia unei

scenografii.

Poate că suntem

doar

trecători

ai destinului.

*

Marea Neagră

lui Guillermo Roux

Memoria este singurul paradis

din care nu putem fi exilați

Anonim

Marea Neagră

nu era neagră

în îndepărtatele

zile

ale copilăriei mele.

Era albastră și verde

și gri

ca toate mările

– am aflat după aceea –

și nu mă impresiona

deloc

cu excepția numelui ei

care dintotdeauna

îmi dădea fiori

în suflet;

o neliniște,

o arsură,

ceva ciudat.

Numele ei

m-a târât

spre interogații

abisale,

ca un val,

ca oda

pentru morți,

naufragiați

din o mie și unul

naufragii.

Presupun că

noaptea

Marea Neagră

este mai neagră

decât alte mări,

dar n-am văzut-o niciodată,

viața mea

număra prea

puțini ani

ca să mă ducă

să contemplu

asurzitorul ei

mister

în cavernosul

întuneric

de la Eforie

sau Mangalia…

Acum când anii mei

sunt atâția,

mi-ar plăcea

să văd bezna

Mării Negre

noaptea.

Ar fi ca un

halucinant

peisaj

din visele mele,

ca un magnet

al tenebrelor,

un testament

al copilăriei mele.

*

Aproximarea unei stări a ființei

lui Eugène Ionesco

Sunt

nepieptănată,

nemachiată,

neconectată,

necontrolată,

dezacordată,

nedormită,

nemotivată,

deșelată,

dezechilibrată,

de mine însămi

izgonită.

*

Vechi fantasme

„Emigranți, diamante ale pământului, sălbatică sare…”

Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu)

Câteodată,

în adolescență,

mi-am dorit să aparțin

unui Club

de Sinucigași

pe care-l creasem

în mintea mea.

Alteori

am visat

că bărbatul

vieții mele

era un

Gerry Mulligan,

un Lacan,

un Igmar

Bergman,

un Chagall,

un Modigliani,

un Leonard Cohen

sau un Krishnamurti.

Nimic din toate astea

nu s-a petrecut

dar s-a petrecut, desigur,

fiindcă am murit

și m-am sfărâmat

de câteva

ori,

pentru că am iubit

și am fost iubită

pentru Artă,

Frumusețe,

Talent

și Înțelepciune

întrupate,

materializate

și pentru că

fanteziile

nu m-au înșelat,

dimpotrivă,

m-au iluminat,

au răspândit

și au intensificat

incandescenta

culoare a

peisajelor mele.

                                    În românește de Gabriela BANU

***

Luciana Crăciun

*

Nu mai știu dacă ți-am spus cum am avut

Astfel de gânduri – se făceau tot mai multe

Și nu apăreau decât pe rând, câte unul care îl rupea pe celălalt.

Acolo, totuși, lucrurile apăreau unul după altul intacte,

Deși nu era nicio legătură între ele.

*

Când am mai fost aici se părea că nu se poate mai mult decât

Aveam și noi mai demult o întindere la fel de mare

De lucruri care să ne spună că acum totul e așa cum se lăsa

Seara se întindea și devenea întuneric deși

Ea însăși nu era întunecată, era așa pentru că lumina dispărea.

*

Cum ai găsit tu locul îl vor mai găsi alții –

Vor avea ce să facă ca să li se spună că

Picioarele li se mișcă.

Înaintează și de acolo știu că vor mai face ceva

Din aerul care le vine împotrivă.

*

Acum nu mai rămâne decât acea mișcare

Care te poartă cu ea, pe ea îți lași inerția

Și ea te lasă pe tine ușor să cazi puțin,

apoi să te ridici.

Dar mai este ceva care să te aducă acolo unde voiai

Limitele care se strâng tot mai multe în fiecare punct

Rupte deși le simți tot mai mult în câte un loc

Și încă unul.

*

O dată și o dată tot se va vedea că atunci nu vei putea

Decât să atingi și să te lași purtat.

Am primit asta într-o zi când apăsa în jos,

Totul avea loc ca o boltă care se întinde

Deasupra nu mai e decât ploaia care încă nu a căzut.

Să aducă ceea ce ar face o vreme Caldă pielea care se înfășoară pe sine.

Între noi era liniște și

Ceea ce nu puteai vedea, era doar apa apropiindu-se de țărm pe cai

Ceea ce se răsucește mereu spre mijloc

Ceva sigur, pentru că mereu e mijlocul a ceva

La fel și centrul

*

Am cântărit tot felul de sunete până

Nu a mai rămas doar ceva să continue, să aducă ceea ce noi nu

Puteam să spunem că vom fi, vom spune nu e ceva visceral

*

Am mai fost aici ca să spun

Că totul nu e decât ceea ce trebuie

Să fie

Lungit

Ca un sunet pe care-l auzi printre brațe

Întinse spre pielea umedă.

*

(Ce e și nu e pentru tine atunci când se întinde spre tine

Din mâini curge un sunet nu mai simți demult cum mustește

Se apropie un braț care te cheamă și nu se răspunde

Astfel de neguri)

*

Am mai fost aici când nu mai puteam să pornesc,

Am ajuns până aici unde am rămas uitându-mă

La ce am lăsat în urmă.

Nu erau decât câțiva pași.

*

Într-un pic de loc în care să se strângă

Să poarte un pic din lucruri unde nu mai folosește

Să auzi nimic

Să spui că tot ce este se va întoarce cândva.

*

Au vrut mulți un pic de loc

Nu mai este al tău

*

Să fiu eu, să fie altcineva să-și spună părerea

În timp ce totul se duce un pic înspre margine

Mereu zicând că nu e nimic, doar un pic

Până când va cădea, ce se va auzi va începe.

*

Am fost cu tine acolo, încercai să aduci

Un pic de mișcare se simțea și nu ai mai putut

*

Trebuie să fie mai multe metode de a căuta

Ceea ce trebuia să fie aici, nu acum

Ci când se va desface și va pleca.

Am avut și noi ceva care trebuie să se întoarcă

*

La un mod mai de început; de a spune că nu

Se poate să nu mai fie nimic decât ce facem acum.

*

Poate că nu se mai poate decât să îți ții ochii deschiși

Ceea ce nu se întoarce doar merge înainte în fața noastră.

*

Am mai văzut același lucru când căutam

Totuși se scurgea din ce în ce mai mult

Se aducea vorba de tot ce plecase

Vorbesc despre asta prea mult

Cei care spun că nu au decât ceva care să le bucure privirea

Cum văd oare când se uită la ce e rămas?

*

Să fie un rest, ceva care să ne aducă mai mult

Pentru că tot ce era mai bun a dispărut.

***

Dar poate că

*

Se va învăța ceva pentru cazuri- limită

Limitate la ce e înainte: nu e prea mult aer în aer

Se aude mereu din ce în ce mai mult, până urechile se transformă în pâlnii

Nu se toarnă nimic, e doar un bufnet, nici măcar o explozie

*

Am mai pus deoparte ceea ce se putea să bucure

Să aducă un pic mai mult față de ce se întindea pe pământul

Care devenea deșertic-scheletic, cu oasele ieșindu-i afară

Se întindeau acolo multe oase alături de cele vii ale pământului.

[Vatra, nr. 5-6/2024, pp. 99-108]