dintr-un caiet mai vechi

Dimineață splendidă, caldă. În tren, un tren personal amărât, era lume multă. Am văzut un câmp cu stânjenei violeți. M-am gândit la arhitectura savantă a petalelor lor, ca niște ogive de ametist translucide suprapuse – la frumusețea lor pură și gratuită m-am gândit. Inutilă pentru perpetuarea speciei lor, pentru nevoile evoluției naturale, în termeni darwiniști. Misterul frumuseții lumii, în cele din urmă, m-a frapat din nou, m-a „lovit”: fie că e un hazard sau o predestinare, frumusețea lumii conține în ea atâta forță vizuală, atât șoc ființial, atâta suspendare a simțurilor și aporie a gândurilor, încât nu poți să nu te gândești, trecând prin plăcerea ei pură, la un sens, la un înțeles: abia el oferă vârful suprem al bucuriei misterioase a acesteia. Opacă, trimițând doar la sine, frumusețea e aproape insuportabilă, îți explodează cumva creierul, cu legile ei necunoscute. Dar dacă savurând-o ai presimțirea unui înțeles, fiorul enigmatic, freamătul unor bănuieli supramundane, parcă integrezi mai ușor impactul ei violent, și nu-l stingi, dimpotrivă, îl intensifici. Nu mă pot opri, de câte ori am acest șoc vizual, să nu găsesc frumusețea ca pe un semn, un semn exterior al unui tâlc care o depășește și o transfigurează, fie acesta pur și simplu armonia surprinzătoare, extaziantă a lumii; fie acesta pura revelare a Ființei, a Existenței, ca grad superlativ al ei; sau fie acesta un fel de treaptă pregătitoare (căci trăită prin simțuri) pentru un Înțeles mult mai vast pentru care nu suntem pregătiți. Am de fapt în fața ei, a frumuseții, aceeași neobosită perplexitate cu care trebuie să-ți lași deoparte rațiunea, să-ți desfaci simțurile, să te pregătești pentru un Altceva, care de fapt nu vine ci doar se lasă presimțit. Și nu pot decât să exclam: Asta e! Asta e ! Frumuseții nu-i poți răspunde decât printr-o uriașă Interjecție, care înăuntrul tău te-ar putea dizolva în Beatitudine. (1987)

„Ni se dă o porție de libertate, așa cum universului i se dă materie tânără. O consumăm, o distrugem, o nimicim. Cădem, decădem. Înspăimântătoare prăpăstii interioare ne macină. Apoi, ni se dă iar o porție de libertate, o nouă porție, ca să supraviețuim, ca să avem ce consuma și distruge, așa cum universului i se dă, i se infuzează mereu materie tânără. Ni se dăruie libertate pentru a o consuma și mai ales pentru a o reprima continuu, mereu. Altfel n-am rezista. N-am supraviețui. Ni se dă libertate pentru a greși, dar și pentru a fi iertați, pentru a ne ierta, pentru a ne putea ierta pe noi înșine. A primi libertate înseamnă a putea ierta și a te ierta. După cădere, după abis. Așa cum universul consumă și primește continuu materie tânără. Altfel n-ar rezista. Altfel n-ar supraviețui. Oare cine mă iartă pe mine de mine? Oare cine îmi dă viață nouă în mine? Viața adevărată?” (1987)

Vineri, 7 aprilie

Am fost la Zidari zilele trecute, ca să facem ultimele pregătiri pentru expoziția lor de sculptură de la New York, unde mă voi duce în cele din urmă numai eu. Am stat de vorbă ca de obicei până târziu. Intre altele eu le-am povestit starea mea stranie din timpul nopții. Iar Marian mi-a povestit că în aceeași noapte a avut un vis în care se făcea că mergeam împreună cu el pe un drum de țară și că la un moment dat au apărut niște atacatori agresivi, ca niște polițiști întunecați la culoare, cu bâte în mâini, care au dat să ne atace. Marian mi-a spus să fug, să mă ascund, și eu m-am retras, iar el a rămas să-i înfrunte pe atacatori. Până la urmă numai unul s-a repezit la el cu o bâtă. Dar în apropierea lui Marian, omul a aruncat bâta și a fugit. Atunci am apărut eu, cu haine de călugăriță și legată la cap cu un batic alb și m-am dus spre bâtă, care se prefăcuse într-un ghemotoc de șerpi. Am aruncat dintr-un lighean apă peste fojgăiala de șerpi și i-am făcut să dispară. Marian a comentat că baticul alb i se pare semn de sfințenie. In timpul discuției cu ei, am simțit junghiuri în osul sternului, neobișnuite, și mi-am amintit că și altădată simțisem aceste junghiuri, fiind la ei – ca și cum ceva de acolo, din stern, se activează într-un mod ușor dureros.

Miercuri noaptea, noapte cu lună nouă, m-am culcat foarte obosită. Ei bine, pe la ora 3 și un sfert, am fost sculată din somn de un cutremur de pământ destul de tărișor, dar din fericire de numai 3-4 secunde. Imediat după ce cutremurul s-a terminat și eu m-am trezit mai bine, am observat că inima îmi bătea nebunește, a frică, deși mie nu-mi era de frică deloc! Era o mică separare în mine, care m-a surprins. Am rămas trează în pat, așteptând un nou cutremur. Am auzit-o pe vecina de deasupra agitându-se speriată prin cameră și diverse alte zgomote de la alte apartamente, pe scara blocului. Tot așteptând, am observat că eram într-o stare de atenție deosebită și că repetam tot timpul în gând „Doamne nu mă părăsi! Doamne nu mă părăsi!” Apoi la un moment dat m-a umplut o stare de conștiență intensă, mai-mai să debordeze din interiorul meu care părea dintr-odată prea strâmt. In același timp, simțeam curenți de energie prin brațe și apoi prin trup. Nu mă prea gândeam la nimic, doar mă observam cum mă rugam în permanență în gând și eram atentă la mine. Asta a durat destul de mult, ceea ce iarăși m-a uimit, dar probabil că la asta a ajutat și cutremurul.

Nu-mi mai aduc aminte mare lucru din starea cu pricina, pentru că nu era spectaculară, deși pe moment mi s-a părut deosebită, intensă și îndelungată. Am observat și că în momentele de pierdere a controlului gândurilor ceva se răsucea în mintea mea și revenea la prezent, într-un mod aparte, altfel decât până acum. Iar la urmă am vizualizat o imagine stranie. Am văzut o fosă deschizându-se, ca un spațiu de sub pământ care a căpătat o gură de aerisire, o gaură spre exterior, ca un mormânt căruia i se trage piatra de deasupra; dinăuntru țâșnea lumină – iar eu urma să ies de acolo, cu mare greutate, cu mare efort, în vreme ce de deasupra Ei, Divinii, mă privesc și mă încurajează, fără să miște un deget, fără să mă ajute direct, căci trebuie să fac totul singură, singură, și efortul e mare și greu. O frază mă bântuie în interiorul acestei imagini stranii și pline de forță: „În sfârșit, sunt pe cale să mă întorc înapoi!”

12 aprilie

Noaptea de sâmbătă, după cea descrisă mai sus, a fost și ea aparte. Sâmbătă am avut o zi imposibilă: am moderat un simpozion internațional, am condus o ședință de bloc în care am avut de a face iar cu oameni extrem de puțini colaboranți între ei, iar seara am fost la restaurant cu poeții francezi Henri Deluy și Liliane Giraudon. Am avut o zi total extrovertită, care m-a epuizat și m-a încărcat de o energie motrice excesivă și negativă. M-am culcat pe fondul acesta, rugîndu-mă înainte doar scurt și superficial. Pe la 4 dimineața, deși încă obosită, m-am trezit. Știam că trebuia să înțeleg ceva legat de ziua precedentă. Aveam o stare de ne-bine în mine, o neliniște și o frământare. Am încercat să gândesc, nu prea am reușit, aveam gânduri năvalnice și amestecate. După o vreme, disperată de nesomn și de starea din mine, am ridicat mâna și am luat o carte de pe noptieră. Era „Antihristul”, o culegere de texte pe subiectul cu pricina. Am deschis-o la povestirea lui Soloviov despre Anticrist. Citind-o, simțeam că pusesem mâna pe ce trebuie, deși nu mi-era prea clar de ce. Iar când am ajuns la urmă, brusc m-a lovit o înțelegere cumplită, care m-a cutremurat. Antihristul eram chiar eu, întru-un fel! Căci asta înseamnă că în afundul cel mai ascuns al ființei, în ciuda celor mai bune intenții și fapte exterioare, să stea tot Eul tău, amorul propriu, adorarea de sine, idolatria propriei ființe, și nu livrarea totală, sinceră, curată, lui Cristos, adică Arhetipului Divin din făptura noastră, adică naturii noastre superioare, care e un dar de sus, și ne-a fost recuperat din uitarea evoluției istorice, readus în conștiență, răscumpărat în posibilitatea ființei noastre, prin persoana și sacrificiul lui Cristos.

Am înțeles că atâta timp cât nu mărturisesc cu cuvântul și cu fapta pe Cristos în afara mea, nu doar acasă și în intimitatea mea, de fapt sunt în continuare auto-idolatră. (Mi-am adus aminte în acest context de gândul care mi-a trecut prin cap văzând filmul „Matrix”, în care personajul principal trebuie să accepte în el însuși că el este salvatorul umanilor rămași pe lume – ei bine, mi-a trecut prin cap că și eu trebuie să accept acest gând, să-mi asum, la o adică, această responsabilitate!) Și am mai înțeles că poate timpul antihristului e timpul în care umanitatea realizează în mod individual dar într-un număr mare de indivizi, deci în masă, această iluzie teribilă – și că acest timp e al nostru, cel de acum, ca final al umanismului ateu atotcuprinzător. Căci Antihristul cel mare e format dintr-o mulțime enormă de mici antihriști care se cred capabili și investiți cu salvarea umanității după mințile lor – iar noua ideologie a drepturilor omului, a multiculturalismului, a globalismului, etc, ar fi de fapt ultimul avatar al aceluiași umanism. Umanism al cărui principală eroare ar fi predominarea omului-dumnezeu în locul dumnezeului-om – și aceasta e o diferență capitală, de direcție, de sens. E ca și cum funcțiile inferioare ale omului și-ar propune și și-ar închipui că pot să conducă evoluția umanului și transformarea/transfigurarea lui de jos în sus, fără asistența și coordonarea funcțiilor superioare, adică de sus în jos.

In fine, constatarea asta m-a lovit cumplit în inimă. Totuși nu m-a mai umplut de disperare, ca altădată, observarea vanității, mândriei și iubirii mele de sine. Am privit-o mai detașat, mai matur, drept în față. Nu știu dacă e suficient, dacă asta ajunge pe moment.

Au urmat trei zile de oboseală teribilă, pe care nu știu cum s-o explic, căci e nefirească. Pur și simplu după 2-3 ore de la sculare simțeam cum cad din picioare de un fel de epuizare bruscă și trebuia să mă întind sau să dorm. Poate totul e legat și de alinierea planetelor, un fenomen cosmic rar care are loc în zilele astea – și care ar putea explica și cutremurul de joia trecută.

15 aprilie

Ei bine, la numai 2-3 zile după experimentarea Antihristului în mine, am avut parte de o experiență ilustrativă. M-a sunat un fost coleg de facultate, plasticianul M. D. Nu mă mai văzusem demult cu el. În timpul facultății aveam din când în când discuții despre yoga, căci el era un practicant și un discipol al lui Mario Sorin Vasilescu. După revoluția din decembrie ne-am mai întâlnit de două-trei ori pe la Uniunea Artiștilor Plastici, unde el la un moment a ajuns să aibă o funcție, și unde se zbătea să facă ceva, cu multe iluzii și un aer destul de fanatic, dar blând-fanatic, dacă pot să spun așa. De fiecare dată m-a invitat să mă implic în transformarea Uniunii și de fiecare dată l-am refuzat, explicându-i că eu nu cred că acea instituție se poate reforma. Apoi m-a mai căutat pentru un proiect legat de America, dar mereu cam vag și total nerealist.

Acum m-a sunat după câțiva ani ca să-mi propună din nou afacerea cu America, în termeni la fel de vagi și confuzi, ca apoi să-mi spună că are să-mi propună de fapt altceva, mai special, despre care trebuie să-mi vorbească între patru ochi. Povestea asta mă cam plictisea, așa că i-am spus să vină la GDS la ora 6 seara, dar eu am ajuns acolo abia la 7. El era acolo, mă aștepta. A urmat o discuție de vreo 3 sferturi de oră, de fapt un monolog pe care l-am ascultat totalmente tăcută. M.D. arată acum ca un călugăr, are o piele a feței întinsă și rumenă, plete lungi în jurul cheliei din ce în ce mai întinse, și o barbă lungă de schivnic. Mi-a vorbit îndelung, totuși mai puțin confuz ca altădată și mai bine formulat. Mi-a vorbit despre eroarea lui Hegel cu dialectica, care ar trebui de fapt să fie o trialectică, căci trebuie să se ia în considerare și elementul de legătură – ceea ce e perfect adevărat și există demult în gândirea ortodoxă și cea esoterică tradițională. Mi-a vorbit despre eroarea în care l-a adus yoga, căci deschizându-i anumite canale oculte din făptură l-a lăsat descoperit pentru forțele „de mâna stângă” ale psihicului uman – ceea ce iarăși poate fi adevărat. Mi-a vorbit despre cum a redescoperit ortodoxia, acolo unde trăiește acum, și unde e o viață religioasă intensă. Mi-a vorbit despre călugărul Nectarie, care este părintele și confesorul lui spiritual. Mi-a spus cât de greu i-a fost să renunțe la sex, pe care și înainte îl practica în stil yoga, adică cu reținere seminală; dar că după cochetări îndelungate cu diverse femei, fără neapărat să ajungă prea departe, în urma rugăciunilor sale și ale părintelui Nectarie, i s-a luat această poftă acum un an. Mi-a mai spus că de atunci trăiește separat de soția lui, care nu poate să înțeleagă această opțiune (m-am gândit atunci la mine și la relația mea cu Horia, în care eu sunt cea retrasă din joc). Mi-a mai povestit despre mișcarea „Ceata lui Ilie” care bântuie printre mirenii și mănăstirile din Moldova, și în care oamenii se închină biblicului Ilie, au restricții drastice, nu ating pământul cu mâna, cred că Ilie s-a reîntrupat,etc. Si mi-a spus că există acum ideea că, oamenii fiind atât de religioși, ar trebui ca ei să se organizeze politic în jurul bisericilor. Să folosească de pildă slujba de duminică ca după ea să pună la cale treburile statului, să-și aleagă conducători dintre ei prin rotație, să nu se mai lase manipulați de politicieni. Si că există ideea înființării unui nou partid. M-a întrebat atunci dacă nu vreau să fiu consilierul cultural al partidului acesta care va ajunge la conducerea României. L-am întrebat dacă vorbește serios, având în vedere jocurile politice, sondajele etc. Mi-a răspuns că da, și că voi vedea, și că acest nou partid se numește Partidul Creștin Român, adică pe scurt PCR! Știa desigur că sigla seamănă cu vechiul PCR, dar părea că asta nu-l deranjează, dimpotrivă, era o continuitate semnificativă…

Am refuzat propunerea lui și l-am întrebat dacă nu ar fi cazul ca fiecare dintre noi să se ocupe mai întâi de salvarea sau transformarea personală decât de mântuirea celorlalți și a lumii. M. mi-a spus că avea dorința asta de a-i ajuta și organiza pe alții încă din clasa a treia elementară, și că și Mario Vasilescu și Nectarie i-au spus acest lucru, dar… N-am putut vorbi mai mult, căci trebuia să ajung în altă parte, la poeții mei francezi Henri Deluy și Liliane Giraudon, și eram deja în întârziere cu o jumătate de oră. M. mi-a zis că mă mai sună și că de fapt afacerea cu America nu e o urgență.

Ieri seară m-am dus pe la Zidari, tot pentru expoziție, și le-am povestit întâmplarea cu M.D. Ei mi-au spus că îl știau demult pe M., încă din facultate, ca pe un informator în legătură cu securitatea. Că M. o făcea pe yoghinul ca să afle ce se întâmplă printre studenți, că lor li s-a părut întotdeauna suspect iar ce le povestesc eu acum le confirmă bănuiala. Căci tot ce e legat de preoțimea română, rămasă aceeași și după căderea comunismului, are legături vechi cu securitatea și e o formă de control al poporului. Că într-adevăr, viața religioasă românească era interesantă și cu forme „sectare” încă de pe vremea lui Ceaușescu, numai că nu se știa, pentru că totul era ținut sub obroc, dar ei au aflat multe încă de pe când lucrau la biserica din Ghelari. In fine, probabil că acum, când românii au redevenit atît de credincioși, există planul în fosta securitate să se reorganizeze ca partid în jurul credinței, folosind iarăși oamenii bisericii. Și că asta e o bună ilustrație a ideii de Antihrist, despre care le vorbisem înainte de povestea cu M. Căci se zice că nu doar vor veni profeți mincinoși, ci și că formele noi de anunțare a „Cuvântului”, ca la Pucioasa, vor fi dublate și maimuțărite de alte forme, cu adevărat sectare, ca să se piardă totul într-o confuzie generală. Si că tentația lui M. este chiar tentația antihristică, a celui ce vrea să se pună în locul lui Dumnezeu ca mântuitor al omenirii. Si mi-au spus să fiu foarte prudentă căci voi primi tot felul de astfel de încercări și eu sunt cam naivă, cam bună sau deschisă să ascult tot felul de oameni – ceea ce din păcate e adevărat.

Pe de altă parte, am avut discuții interesante și cu poeta Liliane Giraudon, care mi-a mărturisit că săptămâna petrecută în România a fost foarte solicitantă pentru ea și că o stare atât de „troublante” nu a mai simțit decât în Haiti – și nu în China, sau Rusia, sau alte țări ex-comuniste, cum s-ar fi așteptat. A încercat cu greu să definească observațiile și senzațiile sale, adesea evanescente, dificil de formulat mai precis. Dar a simțit o „maleză” în relațiile cu oamenii, mai ales cu literații cu care a venit în contact. A simțit că erau încă rupturi și excluderi reciproce între generațiile și grupurile literare – ceea ce e perfect adevărat, a trebuit să-i explic cum stau lucrurile aici. Funcționara de la Uniunea Scriitorilor care i-a însoțit mai peste tot le-a dat impresia că-i urmărește, că nu înțelege că au nevoie și de intimitate, că avea un fel de complexare psihologică în care se amesteca frică și servilism. La București și la Iași, șefii instituțiilor literare i s-au părut a avea maniere ca în trecut, destul de grosolane și totuși ca și cum ar fi emanat de la un fel de „aristocrație culturală”, adică maniere impregnate de un instinct al puterii brute și al unui anume fel de a-i manipula pe ceilalți. Scriitorii români nu i s-au părut prea interesați de contactul cu restul lumii, ci destul de închiși în ei înșiși, neîncrezători, pesimiști, fataliști. Liliane spunea că a simțit și un fel de „vibrații” speciale în diferite locuri – de pildă Uniunea Scriitorilor nu-i place ca loc, nici hotelul sindicatelor unde au fost cazați și care mai poartă urme ale „confortului fals” din trecut, nici șoferul Uniunii cu mutra lui de țăran viclean. La restaurantele unde au fost invitați li s-au servit chiolhane cu multă carne, iar scriitorii români i s-au părut niște căpcăuni care i-au amintit de Dracula. Mizeria satelor pe care le-a văzut din tren a înspăimântat-o. România i se pare o țară bizară, ascunsă, plină de contraste – a avut tot timpul vise foarte intens colorate, cum nu i se întâmplă acasă și o stare de frământare psihică neobișnuită. E ceva aici, crede ea, neliniștitor și totuși foarte viu, bate un spirit aparte.

Ii dădeam dreptate și pe față și în sinea mea. I-am explicat câte ceva, atât cât se putea, din felul oamenilor de pe aici. Observațiile ei mi s-au părut interesante. Dar în același timp nu puteam să-i explic că poate frământarea ei psihică, visele colorate, starea de percepție senzorială sporită îi veneau și din natura ei de poetă dar și din faptul că ajunsese într-un loc mai viu spiritual decât Franța, dar și mai nedecantat, un loc în care se întâmplă actualmente ceva ce nu putem înțelege, dar e pe cale de survenire.

Înaintea icoanei lui Cristos la care mă rog zilnic, am simțit ieri pentru cîteva clipe aceeași căldură lăuntrică în spatele plexului solar, ca și în fața fotografiei lui Robert, maestrul Școlii gurjieviene, astă toamnă la Paris, ca și față de cîțiva studenți profunzi din Școală, ca și față de Horia uneori, sau față de nepoțeii mei mici. Căldura asta lăuntrică pentru Cristos m-a făcut pur și simplu să-l numesc în neștire, pentru câteva lungi minute, Iubit, Iubit, Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit! Iubit!

[Vatra, nr. 7-8/2024, pp. 5-7]