Senida Poenariu – O lume (re)scrisă de femei

Poate mai mult decât în alte cazuri în care factorii coezivi lipseau sau, cel puțin, nu erau atât de clar afirmați – genul exclusiv feminin al autoarelor și tema „blocaje” – citind antologia Retroversiuni¹ am avut sentimentul reconfortant, dar și bulversant, al diversității și diferenței. Nu cred că greșesc afirmând: câte autoare, atâtea voci. De ce bulversant? Pentru că, nu de puține ori, lectura este atât de intensă, iar schimbarea survine atât de brusc, încât îți trebuie un moment de respiro, respectiv de părăsire și detașare față de un univers ficțional pentru a putea pătrunde în altul. Este o experiență în sine, un soi de roller-coaster emoțional, și aceasta deoarece multe dintre prozele scurte și foarte scurte implică profund empatic cititorul, lucru deloc ușor de obținut, mai ales pe spații atât de mici. Insist asupra acestei chestiuni deoarece rar mi s-a întâmplat ca texte atât de scurte să aibă asupra mea impact atât de puternic și să mă aflu într-o imposibilitate de a da pur și simplu pagina și de a începe altă poveste.

Dincolo de diversitatea tematică și stilistică inerentă unui demers de acest fel, fiecare autoare având, desigur, amprenta ei, aș remarca și diferența de viziune determinată de apartenența la generații diferite, un câștig al antologiei care se cade reținut. Desigur că sunt și diferențe de ordin axiologic între texte, mai ales că experiența autoarelor – fie ea experiență de viață sau experiență a scrisului – este diferită, însă, aș zice, acestea nu sunt atât de frapante încât să nu justifice introducerea unora dintre texte în această antologie. Deși, e drept, sunt texte care pălesc prin comparație.

Înainte de a intra propriu-zis în reprezentările ficționale ale blocajelor pe care ni le propun cele 26 de autoare, nu pot să nu remarc o chestiune care mi-a dat de gândit. Mă refer la atitudinea celor doi editori, Cristina Ispas și Victor Cobuz, care, în postfață, respectiv prefață, dau impresia că se adresează unui juriu care-i condamnă pentru vina de a le fi trecut prin cap să continue demersul început cu prima antologie de proză scrisă de femei Retroversiuni, din 2023. Sau, altfel spus, cei doi se angajează în argumentații elaborate pentru a justifica necesitatea continuării unei antologii care adună texte scrise exclusiv de femei. În prefață, Victor Cobuz afirmă că prin Retroversiuni „le oferim scriitoarelor de astăzi un context în care să-și prezinte proza nemediat, un spațiu în care autoreprezentarea nu este doar retorică” (p. 8), o motivație cât se poate de pertinentă care, aș zice, nici nu mai avea nevoie de alte completări. E suficient să ne întrebăm, de exemplu, ce modele feminine din lumea literară își pot revendica adolescentele, respectiv elevele de gimnaziu și liceu, din canonul școlar? Fie că ne referim la autoare sau la personaje feminine, situația este cât se poate de proastă, lista cu doamnele și domnișoarele care scriu sau sunt scrise la rândul lor de femei este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, ca să cităm un clasic. Sau, cum afirmă Cristina Ispas în postfața volumului, dorința ei a fost ca „literatura scrisă de femei să fie mult mai vizibilă. Astfel încât ea să devină imediat accesibilă pentru cititoarele adolescente, de exemplu, care nu se vor mai forma citind  exclusiv cărți scrise de bărbați, dar și pentru cititoarele de alte vârste, care au diferite traume pe care și le vor putea înțelege mai bine citind mai multă literatură scrisă de femei” (p. 262). Apoi, tot din seria scuzelor și justificărilor, atât Victor Cobuz, cât și Cristina Ispas au simțit nevoia să ofere explicații legate de genul (masculin) prefațatorului, la care se adaugă și (auto)justificările Cristinei Ispas legate de caracterul (nu atât de) militant feminist al antologiei, precum și o pledoarie pentru dialog, respectiv pentru „exemplificarea literaturii scrise de femei în acest moment, în diversitatea ei, indiferent dacă anumite texte concordă perfect cu punctul nostru de vedere personal sau nu.” (p. 263) Mai pe șleau, având în față un proiect pentru care au toate motivele să fie mândri, îl loc să-și exprime entuziasmul, cei doi editori sunt mai degrabă temători. Nu voi specula mai mult decât este cazul asupra posibilelor cauze ale acestei atitudini, ele venind, probabil, pe fondul reacțiilor / reproșurilor anterioare ediției pe care o avem în față.

Este suficient să rememorăm episodul evocat de Victor Cobuz, care-l are ca protagonist pe Nicolae Manolescu. Acesta afirma în România literară, pornind de la dosarul din Vatra despre literatura scrisă de femei, că „Falocrația nu cunoaște exemple în literatură sau în artă. Dacă au existat epoci în care autoarele au fost discriminate, faptul s-a datorat unor prejudecăți sociale, religioase sau morale, nicidecum unora artistice, lucru pe care feministele contemporane par să-l ignore, de vreme ce se pretează cu atâta naivitate la ideea de a descoperi, cum își propun în Anchetă, «direcții și tendințe în proza scrisă de femei». Nu cumva asta seamănă a discriminare inversă? În literatură, în artă, n-a existat niciodată patriarhat sau matriarhat”. Mi-am permis să dau citatul integral, tocmai pentru a întări concluzia editorului și a prefațatorului acestei antologii: „Să ne mai mirăm că cititorii simpli nu pot să vadă inechitățile de gen din literatură atunci când unul dintre cei mai importanți critici din ultimul secol nu doar că le infirmă, dar le și perpetuează astfel?” ( p.10). Fără a mai insista asupra chestiunii, aș aminti că domnul Nicolae Manolescu și-a început critica altui dosar din Vatra, cel despre (para)literatura în contextul (new)media cu următoarea remarcă „Contribuțiile sunt semnate, în general, de doamne și de domnișoare care au o notorietate încă și mai mică decât autoarele menționate în rubrica talmeș-balmeș. Ca să-i numărăm însă pe domnii contribuitori, ne ajung degetele de la o mână”.

După ce ne-am convins, sper, că nu avem în față un demers de „discriminare inversă”, ci unul cât se poate de necesar, se poate spune că prin multifocalitatea și stratificările perspectivelor narative, privite în simultaneitatea lor, această antologie decupează o generoasă felie de realitate. Aceasta este recompusă din fragmente de vieți bogate în termeni de reprezentativitate a personajelor (poziție socio-culturală, vârstă, relații inter-umane, educație, experiență de viață etc.) care, fără doar și poate, obține efectul despre care vorbea Richard Rorty în Redemption from Egotism. James and Proust as spiritual exercises (2001) și anume acela că citim romane pentru că ni se oferă șansa de a scăpa de „egotism” – văzut ca autosuficiență, ca siguranță de sine, ca încredere în deținerea tuturor datelor necesare în vederea deliberării, a înțelegerii consecințelor acțiunii, a factorilor decizionali etc. Sau, altfel spus, de a ieși din starea de insensibilitate, de a conștientiza sursele durerii și ale suferinței celorlalți.

Lumile ficționale construite de Gabriela Adameșteanu, Imola Borcsa, Cătălina Stanislav, Adela Greceanu, Domnica Drumea, Corina Sabău, Adina Rosetti, Ioana Maria Stăncescu, Raluca Nagy, Maria Levantini, Cristina Chira, Ioana Nicolaie, Irina Lupu, Oana Paler, Mihaela Buruiană, Irina-Roxana Georgescu, Anca Vieru, Alina Nelega, Emilia Faur, Ștefania Mihalache, Mara Wagner, Emanuela Iurkin, Cătălina Bălan, Sabina Yamamoto, Miruna Vlada și Elena Vlădăreanu prezintă o varietate de micro-lumi, printr-o multitudine de priviri concentrate asupra individualului, asupra experienței umane în unicitatea ei, dar și în punctele comune care, în definitiv, ne definesc umanitatea.

Nu m-am gândit, ce-i drept, că textele citite sunt coagulate în jurul unei teme centrale: blocaje. Însă am remarcat faptul că există o construcție în oglindă a acestora, multe dintre ele angrenându-se într-un dialog, chiar venind ca o serie de completări/ replici ale altor texte. Nu știu dacă acesta a fost un efect voit din partea editorilor, însă oferă senzația unui univers ficțional coerent. Pornind de la Soluții imperfecte (Gabriela Adameșteanu), prima narațiune a antologiei, o meditație asupra definiției familiei și ale declinărilor posibile ale acesteia, multe dintre narațiunile următoare oferă o serie de posibile familii, mai mult sau mai puțin (im)perfecte și, totodată, investighează locul pe care îl ocupă indivizii în interiorul și/ sau în afara familiei. Probleme de cuplu, provocările maternității, viața cu și fără copii, izolarea și alienarea, boala, moartea și frica sunt doar câteva dintre subiectele explorate. Cu alte cuvinte, ne este prezentată o panoplie de provocări ale vieții care nu iartă pe nimeni, indiferent de gen, vârstă și/ sau condiție socială. Am reținut în mod special poveștile semnate de Gabriela Adameșteanu, Imola Borcsa, Adela Greceanu, Corina Sabău, Ioana Nicolaie, Mara Wagner și Emanuela Iurkin.

Propunând atâtea stiluri și subiecte cu care cititorul poate rezona sau nu, cu siguranță lectura acestei antologii nu-l va lăsa indiferent.

___________

 Retroversiuni. Blocaje,  Cristina Ispas, Victor Cobuz (eds.), Ed. Paralela 45, Pitești, 2024, 278 pp.

***

Călin Crăciun

O nouă antologie de proză scrisă de femei

La un an după prima colecție de proze scurte scrise exclusiv de femei, Cristina Ispas și Victor Cobuz au alcătuit o nouă antologie Retroversiuni^*, prin care își continuă demersul, feminist în esență, de a reprezenta mai just scriitoarele într-un câmp literar dominat încă, în mod tradițional, de bărbați.

Această miză este enunțată cât se poate de clar de Victor Cobuz în prefața cărții, intitulată „Mai departe”, în care insistă asupra ideii că mai funcționează încă o foarte puternică inerție masculină la nivelul receptării sau al valorizării literare autohtone. Insistența sa nu este însă însoțită și de argumente care să poată deturna percepția patriarhală asupra literaturii. De exemplu, unul dintre cele două argumente formulate ar fi derivat din analiza observației unui comentator pe Facebook, referitoare la faptul că din cele șapte cărți selectate de Observator cultural drept cele mai bune cărți ale anului precedent doar două ar fi scrise de bărbați. Comentatorul susținea astfel că evaluarea creației literare n-ar mai fi una justă, ci supusă principiului, denaturant, în opinia lui, a genului. Pornind de aici, Victor Cobuz concluzionează că respectivul opinent e doar unul dintre mulții reprezentanți, fi ei masculini sau feminini, care nu pot să accepte sau să-și imagineze că pot exista ani în care creațiile valoroase ale femeilor le pot depăși numeric pe ale bărbaților. Nu cred nici eu să fie mulți cei care să susțină contrariul. Dar apoi criticul își exprimă o bănuială riscantă tocmai pentru că tinde spre certitudine în absența unei dovezi incontestabile, putând fi deci ușor de contrazis: „dacă din șapte autori nominalizați cinci ar fi fost bărbați, domnul acesta nu ar mai fi simțit nevoia să intervină și să suspecteze organizatorii de corectitudine politică”. Se prea poate și asta, chiar dacă nu cu siguranță, dar, în esență, argumentul rămâne un caz particular pe marginea căruia se speculează și se generalizează fără a pune în discuție argumente temeinice, de natură teoretică sau ideologică, pentru emanciparea publicului în ceea ce privește raporturile cu creațiile scriitoarelor.

Al doilea argument pornește de la intervenția negativă a lui Nicolae Manolescu prilejuită de apariția numărului dedicat de Vatra direcțiilor și tendințelor literaturii noastre actuale scrise de femei. Victor Cobuz se întreabă retoric dacă nu cumva Nicolae Manolescu, prin faptul că respinge ideea vreunei discriminări a scriitoarelor în cadrul actului critic tocmai din poziția sa de autoritate literară, nu face altceva decât să perpetueze tratamentul cronic injust al literaturii scrise de femei. Să observăm, și în alcătuirea celei de-a doua antologii Retroversiuni redactorii au optat pentru lăsarea la o parte a argumentației care să recurgă explicit la principii teoretice și la dezvoltări analitice spre justificarea convingătoare a nevoii unor antologii de creații scrise de femei, pentru eventualii cititori ai cărții mai puțin atenți la disputele estetice și etice. E drept că, în Postfață, Cristina Ispas intervine tocmai în acest sens, al explicitării perspectivei ce a stat la baza alcătuirii celor două antologii de până acum, răspunzând lămuritor unora dintre imputările formulate ca urmare a apariției primei ediții. Dar lasă și ea în fundal problema unei argumentații în măsură să zdruncine inerția mentalității misogine. Ceea ce își asumă antologia, spune Cristina Ispas, este o influență subtilă, realizată tocmai prin intermediul faptului că proza scrisă de femei devine tot mai vizibilă și odată cu ea publicul, inclusiv cel masculin, asimilează sau metabolizează și perspectiva feminină asupra evenimentelor și vieții în general, una pe care o consideră diferită de cea a bărbaților. Mie îmi este teamă însă că, în absența unui suport argumentativ eficient, impactul dorit al celor două antologii de până acum asupra părții din public care încă subapreciază creația literară a femeilor este mai mic sau măcar mai lent decât ar putea fi. Cu alte cuvinte, cred că tratarea expeditivă a suportului teoretic al demersului poate submina, într-o anumită măsură, unul dintre scopurile lui principale, de nu chiar cel mai important, și anume, de a milita împotriva inerției misogine care se manifestă la nivelul cititorilor de literatură și al societății în ansamblul ei. Simpla precizare – fie ea cât de corectă, estetic vorbind – că volumul conține 26 de creații care constituie tot atâtea argumente pentru egalitatea dintre valoarea scriitoarelor cu scriitorii nu poate ține loc de termeni concludenți de comparație și de suport argumentativ în măsură să distrugă sau măcar să șubrezească rapid și temeinic eșafodajul unei mentalități misogine cu lungă tradiție. Una pe care, iată, nu au deturnat-o nici măcar în cazul multor literați secole de expunere la literatură scrisă de femei.

Așa cum indică și subtitlul, tema propusă prozatoarelor, în jurul căreia sunt construite creațiile, este de această dată, blocajul. E o temă tratată de scriitoare din generații diferite, de la Gabriela Adameșteanu și Alina Nelega, la Emilia Faur, Cătălina Stanislav, Cristina Bălan și Irina Lupu. Cu excepția prozelor Irinei-Roxana Georgescu și a Elenei Vlădăreanu, în care vocea narativă este masculină, perspectiva din care se povestește este una feminină, expunând ori destăinuind situații cât se poate de realiste, în care se reflectă raporturi dintre sexe și chiar dintre etnii (cum e cazul prozei cu subiect accentuat deopotrivă social, etic și psihologic al Oanei Paler, Zone de siguranță). Sunt creații în care, în ansamblu, la fel ca în ediția din 2023, tenta feministă nu este una stridentă, căci accentul lor e pus nu pe confruntare, la nivel ideatic, cu bărbații, ci pe modul în care este efectiv trăită și reflectată în conștiința femeii viața în context deseori misogin. Trecerea de la o perspectivă bărbătească asupra personajului feminin la una în care femeia se autoinvestighează sau se autoconstruiește rămâne și în această a doua ediție un obiectiv important, având-o ca sursă de inspirație pe Laura Mulvey. Elocventă, în acest sens, este mai ales creația Gabrielei Adameșteanu, Soluții imperfecte, care și deschide antologia. În ea e atacată problema percepției asupra ideii de familie, conturându-se, pe de o parte, accepția „tradițională”, pe de alta, cea – să-i zicem – progresistă, care vede în familie nu o ecuație cu tată, mamă și copii, ci una cu iubire, compasiune, sprijin reciproc ș.a.m.d. Ca o paranteză măcar, merită semnalat că două dintre cele mai puternice proze, Soluții imperfecte și Zone de siguranță, după gustul meu, desigur, căci ele surprind convingător tocmai forme ale blocajului de la nivelul mentalității sociale, cu consecințe ricoșate în psihologia individuală, au ca subiect întâlnirea aniversară cu foștii colegi de liceu, cu surprizele biografice eferente. Sunt explorate, de asemeni, relațiile din cadrul cuplurilor, fie ele și formate din divorțați (Cătălina Stanislav, Imola Borcsa și Irina Lupu), dintre părinții bătrâni și copii sau nepoți (Corina Sabău, Mara Wagner), singurătatea la bătrânețe (Anca Vieru, Adela Greceanu, Imola Borcsa, Corina Sabău), mama singură sau aflată în curs de divorț (Gabriela Adameșteanu, Adina Rosetti și Domnica Drumea), șocul cultural trăit de fetița plecată la oraș (Ioana Maria Stăncescu). Pe de altă parte, Irina Roxana Georgescu omagiază mama olteancă iar Alina Nelega pune reflectorul pe actrița care refuză să se supună convențiilor ce tind să-i reprime personalitatea. Nu lipsesc nici boala (Maia Levantini și Emilia Faur) sau emigrarea (Cristina Chira surprinde, sub pretextul Paștelui ortodox sărbătorit la Londra, impulsul emancipării femeii tinere, al emigrantei aflate în proces de adaptare la o lume nouă, în timp ce Emanuela Iurkin reliefează pendularea între două lumi, a Chișinăului și a străinătății, iar Cătălina Bălan evidențiază mutarea copilului din Moldova în România, cu tensiunile inerente). De asemeni, sunt surprinse pericole prezente permanent în existența feminină, cum sunt pățania unei tinere ce nimerește în trenul cu ultrași (Ioana Nicolaie), bullying-ul în mediul școlar și traumele suferite de adolescenta cu părinți în curs de divorț (Mihaela Buruiană), abuzul medicului asupra unei fete (Miruna Vlada). Ștefania Mihalache abordează gelozia și teama de îmbătrânire, iar Raluca Nagy și Sabina Yamamoto mută cadrul în Japonia, prima explorând reversul aplicării prea stricte a regulilor în mediul universitar, cealaltă familia.

A doua ediție Retroversiuni propune așadar publicului o plajă largă de ipostazieri literare ale

ideii de blocaj, asumându-și rolul de a contribui subtil la ameliorarea perspectivei asupra literaturii scrise de femei. Nu putem decât spera că forța estetică a textelor, dovedită chiar la primă lectură de emoțiile intense resimțite, îndreptățește o astfel de expectanță.

_____

* Retroversiuni. Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei, editori Cristina Ispas & Victor Cobuz, Pitești: Paralela 45, 2024.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 21-23]