Andreea Tănase

Foto: Alexandru Mihai

1. De când eram mică am scris sub diverse forme (un fel de poezii, un fel de journaling și alte experimente), doar că niciodată n-am intenționat să scriu pentru un public. Pe la 18-19 ani am descoperit și-a început să mă intereseze mai activ teatrul, prin actorie la început. Apoi am descoperit improvizația, iar pe la 28 de ani am început să scriu teatru de curiozitate. În 2019 am ajuns la Drama 5 la Reactorul din Cluj. Acolo a început un drum profesional spre dramaturgie care a continuat cu masterul de scriere dramatică de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, masterat coordonat de Alina Nelega. Am nevoie de diversitate în viața mea, mai ales la nivel de activități. Din acest punct de vedere, în scris s-au îmbinat destul de coerent toate informațiile pe care le-am acumulat în diverse forme de-a lungul timpului. De când am descoperit scrisul de teatru, mi-am dat seama că e o plăcere, dar e și-un job. În ideea în care nu cred că aș face asta în orice condiții și cu orice preț, apropo de faptul că autoarele dramatice sunt mai puțin cunoscute publicului larg. Nu cred că este vorba doar de publicul larg și mi se pare că încă e destul de mult de muncă ca autoarele (și autorii) să ajungă să fie apreciați la nivel de sistem, adică să le fie luată munca în serios și meseria de dramaturg (autor dramatic) să fie o parte firească a procesului de lucru, ca regizorii, actorii, scenografii etc. Îmi place dialogul, iar scriitura de teatru îmi permite să explorez diverse lucruri care mă frământă, care mă fac să am reacții puternice sau pe care le judec uneori. Îmi dă o libertate să gândesc o poveste în jurul unui subiect pe care ajung să-l observ în detaliu și, ideal, din cât mai multe părți.

2. Cred că există foarte multe dramaturge valoroase care abordează teme actuale și scriu texte vii și entertaining. (Nu găsesc un corespondent suficient de puternic în română pentru cuvântul „entertaining”, dar mi se pare că o scriitură de teatru poate să aibă și această calitate, fără să-și piardă din valoare.) Pe lângă numele deja consacrate, ca Alina Nelega, Elise Wilk, Alexandra Felseghi, Maria Manolescu, Alexa Băcanu etc. vreau să menționez câteva nume care poate nu sunt încă atât de cunoscute, dar sunt cu siguranță valoroase: Ioana Sileanu, Ana Turos, Adriana Bordeanu. Cred că este nevoie de locuri și de contexte pentru ca vocile acestor dramaturge să se facă auzite și să ajungă la cât mai multă lume. Aici mi se pare că mai avem de lucru, pentru că există mult conținut valoros, dar puține ocazii ca acesta să fie făcut vizibil. 

3. Îmi găsesc inspirație în foarte multe zone, de la articole citite, la replici auzite întâmplător pe stradă, la mentalități și comportamente observate în jurul meu. Uneori mă atrage ceea ce mă frapează într-un fel, ceea ce mă face să judec un anumit comportament, poate chiar o prejudecată pe care o am vizavi de un subiect. Îmi place să încerc să observ acel subiect din cât mai multe unghiuri diferite, pentru că mă provoacă și pe mine să ies din zona de familiar și să descopăr. Legat de teme, nu știu dacă am o predilecție spre ceva anume, până acum am scris despre iubire, cuplu, prietenie, sex, bullying, anxietate, depresie, intimitate, vulnerabilitate, libertatea de a decide asupra propriei persoane etc. Îmi place să abordez teme care ne privesc pe toți sau un public cât mai larg, dar probabil întotdeauna o să mă intereseze orice e legat de libertatea pe care o am ca femeie în lumea din jur. Și, indiferent dacă este un text pornit din proprie inițiativă sau o lucrare comisionată, am nevoie să găsesc o conexiune personală cu ce scriu, nu pot să lucrez păstrându-mă la distanță.

4. Cred că mă simt atașată în diferite măsuri de toate textele pe care le-am scris până acum. E ca în relațiile cu oamenii, fiecare e valoroasă din anumite puncte de vedere.

„Totul e bine când se termină” o să aibă întotdeauna nostalgia începutului, o să fie distractiv și dureros legat de perioada în care eram atunci.

„98%” o să fie mereu primul text în care vorbesc despre faptul că avem (și că am) nevoie de libertate, femei(e) fiind. Pentru că uneori ea există la nivel verbal, dar în practică lucrurile stau complet opus.

„Ziua în care m-am căsătorit cu mine însămi” o să fie prima mea confruntare cu singurătatea, cu a învăța să fiu eu bine cu mine.

„N-am văzut nimic” o să-mi aducă aminte de un om drag care a sfârșit neașteptat și despre un proces de lucru superb cu adolescenți.

„Carne” o să aibă cel mai frumos monolog pe care l-am scris vreodată (până acum).

„Family Business” o să fie trecerea spre o perioadă în care încep să lucrez mai la distanță, dar o surpriză plăcută la recitire.

„Nocturn” o să-mi aducă aminte cum am descoperit și cum m-am îndrăgostit de Timișoara.

„Road Trip” o să fie despre o etapă nouă de interese personale și un start de aventură.

5. Normal că mă preocupă condiția femeii în societatea contemporană. Mă preocupă libertățile pe care le avem sau nu, felul în care ele se manifestă, dar și percepțiile și comportamentele celorlalți. Pentru că deși la nivel verbal uneori nu stăm rău, la nivel de acțiuni lucrurile stau foarte diferit. Îmi dau seama că eu trăiesc într-o bulă în care am privilegiul de a exprima ce simt și ce gândesc, dar cele mai multe femei nu au acest „privilegiu” care, de fapt, ar trebui să fie o stare de fapt, un lucru de bun simț. Nu este, suntem departe de asta. Sper că personajele mele feminine au suficientă forță și vizibilitate. Am descoperit pe parcurs că îmi e mult mai greu să creez femei mișto decât bărbați mișto. Mi se pare important de menționat că „forță” nu înseamnă că sunt de neatins, că sunt un fel de supereroi pentru care viața e simplă și totul se face cu efortul cu care pocnești din degete. Nu, este vorba de personaje reale, care se luptă cu lucruri, pe care le dor lucruri, care greșesc, care învață, dar care reușesc (mai mult decât nu) să se bucure de viață și să râdă de absurditatea tuturor. Cred că multe dramaturge creează personaje feminine mișto și posibile, care au curaj fără să ducă lipsă de nesiguranțe, care sunt smart, funny și diferite unele de altele. Cred că nu destule ajung să fie prezente pe scene, să iasă și să ajungă într-un fel la public. Deci nu, încă nu este suficientă vizibilitate și nu numai pentru femei, cât pentru toate categoriile de minorități.

6. În acest moment nu cred că au fost spectacole care să fi obținut premii.              

Am primit două premii pentru două piese scrise, „98%” și „Ziua în care m-am căsătorit cu mine însămi” și un premiu general pentru dramaturgie. Aș spune că, în general, toate spectacolele realizate după piesele mele au fost bine receptate de public. Legat de critică, cea mai puternică reacție a fost pornită de spectacolul „98% (decizia corectă)”. Vezi aici: https://agenda.liternet.ro/cronici/98deciziacorecta.html                                                        

Referitor la festivaluri, „98%” a fost în FNT 2021, „Totul e bine când se termină” a fost în Bucharest Fringe 10. „Totul e bine când se termină” a ajuns de la Cluj la Londra, în altă montare, cu altă echipă și distribuție. „98%” a avut peste 8000 de vizualizări online pe Vimeo, în perioada cu pandemia, cu restricții și teatre închise.

7. Tind să zic că n-am o părere chiar așa de avizată în privința publicului de teatru din România, dar pot să vorbesc despre ultima experiență pe care am avut-o cu în noiembrie 2023 la Timișoara, cu publicul de acolo, în cadrul unui spectacol lectură pe ultimul text pe care-l scrisesem, „Road Trip”. Am avut parte de un public extrem de curios, atent, implicat și deschis, de la început până la final. Scopul meu acolo a fost să strâng feedback atât pe parcurs, cât și la final, dat fiind faptul că era prima dată când scoteam textul la public. Reacțiile primite au fost foarte încurajatoare: „Am fost cu voi în mașină pe tot parcursul călătoriei.”, „Eu m-am identificat cu personajul X, știu ce înseamnă să treci prin situația respectivă.”, „Vrem să-l vedem pe scenă ca spectacol.” Dincolo de acest moment, mi se pare că oamenii sunt deschiși spre dramaturgie contemporană, care tratează probleme și teme actuale.

8. Sunt multe festivaluri deja consacrate, cum ar fi FNT-ul, FITS-ul Festivalul de Monodrame de la Bacău, Festivalul internațional de teatru de la Oradea, Bucharest Fringe. Mi se pare că în ultimii ani apar și alte festivaluri, dar sunt încă în ediții incipiente, deci o tradiție în devenire.

*

Crista Bilciu

1. Eu am ajuns să scriu dramaturgie din greșeală.

Întotdeauna am luat literatura foarte în serios. Am avut jurnal încă din clasa întâi și caiet de poezii încă și mai devreme – scrisul (mai ales poezia) mi se părea cea mai înaltă formă de existență. Îmi plăcea mult să experimentez cu toate genurile și speciile literare. Luam periodic un dicționar de forme literare și încercam fiecare formă, după definiție: sonet, rondel, triolet etc. Dar, dintre toate genurile literare, numai de cel dramatic m-am ferit dintotdeauna. Deși, dacă mă gândesc bine, în jurnalele mele din copilărie îmi plăcea de multe ori să discut cu mine pe personaje, mă dedublam în eul-lucid, eul-creativ, eul-emoțional etc. și discutam cu mine pe mai multe pagini, cu linie de dialog și didascalii. Numai că literatura nu e jurnal, jurnalul e numai pentru ochii tăi, iar literatura e pentru cel puțin încă o pereche de ochi. Iar eu simțeam, nu știu, că nu am destul dialog cu oameni reali ca să pot scrie, convingător, dialoguri. Mereu am fost introvertită. Nici după ce m-am îndrăgostit de teatru nu îmi doream să scriu dramaturgie. Eram îmbătată de textele lui Cehov, de Beckett, de Shakespeare. Mai ales de Shakespeare. Nici nu-mi trecea prin cap să imaginez eu situații scenice cu cuvintele mele. Numai că, după ce am absolvit Facultatea de Litere (la Târgu-Mureș) și Facultatea de Regie de Teatru (tot acolo), m-am mutat la București, unde mi-am întemeiat propria companie de teatru independent (Teatrul de Foc, o trupă de teatru-laborator care a făcut vreme de 10 ani teatru experimental în folosul comunității) și m-am trezit că nu găsesc texte pentru trupa mea. Bine, am și avut norocul unei ucenicii la marii regizori: Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija, Bocsardi Laszlo, am fost în echipa lui Robert Wilson la spectacolul „Rinocerii”, realizat la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova – și am tradus și adaptat pentru ei Richard III, de Shakespeare, Familia Tot, de Örkeny Istvàn, Kasimir și Karoline, de Ödon von Horvàth, Iubirea Fedrei, de Sarah Kane etc. și am învățat pe viu cum faci un text să trăiască în gura unui actor din altă epocă. Dar trupa mea mergea în altă direcție, așa că degeaba am retradus, scurtat și adaptat pentru ei pe Shakespeare și Cehov (pentru că, nu-i așa, un dramaturg mort nu se supără), de fapt, textele acestea nu ni se prea potriveau. Pentru că eram foarte tineri, pentru că trăiam alte vremuri și cuvintele străine ne sunau ciudat în gură, pentru că nu aveam multă experiență a scenei, pentru că aveam multe fete… Nu prea găseam texte pentru fete. Am căutat texte mai noi, dar nu aveam bani să plătesc drepturi de autor. Pe urmă, având o trupă stabilă, în care toți aveau nevoie de roluri, era mult mai greu să adaptez un text gata scris, decât să construiesc un scenariu dramatic de la zero, pornind de la trupa mea. Am încercat să lucrez pe poezie contemporană, pentru că poezia îmi era familiară și pentru că poezia ne permitea să fim liberi, să nu fim anacronici. Nimeni nu știa cum ar trebui să funcționeze pe scenă poeziile Marianei Marin, ale lui Cristian Popescu sau Cărtărescu sau Florin Iaru. Nici actorii nu aveau cârje de care să se agațe sau locuri bătătorite de care să se ferească, nici spectatorii nu știau la ce să se aștepte când veneau în sală. (O singură dată am avut un cuplu mai în vârstă care a părăsit reprezentația vociferând tare că la așa reprezentație Eminescu s-ar învârti în mormânt).    Dar, pe urmă, trupa mea a crescut și am simțit nevoia să am personaje dramatice și dialoguri, conflict psihologic. Așa că am început să îmi scriu propriile mele texte. Practic, am început să scriu teatru de nevoie. Aveam deja atunci vreo 10 ani de exercițiu dramatic cu trupa mea, făcusem aproape 30 de spectacole independente. Coincidență sau nu, în momentul în care am început să scriu, s-a cam terminat cu teatrul-dans și teatrul experimental, cu grupul mare de actori axați pe mișcare, cu personajul colectiv. Trupa mea de teatru s-a redus semnificativ.

Primele texte pe care le-am scris au fost monodrame. De fapt, o bună bucată de vreme am crezut că voi scrie doar monodrame. Am vrut să scot din mine toate poveștile și toate vocile. Până la urmă, tot un fel de jurnal, dar pentru ochii altora.

Se zice că cel mai greu e să scrii monodramă, dar nu, monodrama e doar vocea ta, monologul tău interior – și vine în mod natural în continuarea jurnalului. Mult mai greu este să compui personaje diferite, fiecare cu biografia lui, cu vocea lui distinctă, cu convingerile lui.

Prima dată când am scris teatru, îmi aduc aminte că mi-a fost frică. Pentru că, atunci când scrii poezie, odată ești protejat de limbajul simbolic, în al doilea rând, cine citește poezie? – un număr mic și select de oameni. Dar cine o citește de față cu tine? Nimeni.

Ei, cu teatrul e altceva, acolo feedback-ul e instantaneu. Te trezești în fața unui grup amestecat de oameni, pentru că publicul de teatru nu e la fel de elitist ca și publicul de poezie – și publicul de teatru nu minte, nici măcar de politețe, îi simți imediat revolta sau plictiseala.

Cea mai mare surpriză pe care am avut-o când am început să scriu teatru e că oamenii îmi simțeau poveștile. Poveștile mele secrete, pe care nu voisem să le împart cu nimeni pentru că nu credeam că le-ar înțelege nimeni, pentru că sunt doar ale mele, iar eu sunt unică. După primul meu spectacol, „Pe jumătate cântec”, oamenii veneau să mă ia în brațe pentru că am spus povestea lor.

2. Acum cred că sunt multe voci feminine puternice în dramaturgia românească, mi se pare că sunt chiar mai multe dramaturge decât dramaturgi. În orice caz, eu citesc mai multe. Textele Alinei Nelega le știu de când eram studentă la Târgu-Mureș și pot spune că m-au format. Îmi place foarte tare Elise Wilk, are un scris impecabil și o bogăție de teme și registre pe care o admir. Mi-a plăcut mult „Nu mai ține linia ocupată” a Alexandrei Felseghi și „Vrabia” Letei Popescu. Mă bucur mult când un om de teatru începe să scrie, nu cred că un filolog fără contact cu scena scrie la fel de bine ca un practician. Aș vrea, însă, ca textele dramaturgelor să fie mai des reprezentate pe scenele mari și, dacă se poate, în regie feminină și nu doar în regie proprie. La unul dintre festivalurile de teatru din ultimii ani am urmărit intenționat cum era reprezentată femeia pe scenă. Când echipa de creatori (dramaturg-regizor-scenograf) era masculină, eroina de pe scenă era întotdeauna frumoasă, sexuală, îmbrăcată într-un mod care să-i pună în evidență formele. Când echipa de creatori era feminină, eroina era doar puternică și atât. Nu cred că mă interesează o eroină care schimbă lumea având totuși grijă să nu piardă pe parcurs decolteul adânc și machiajul impecabil.

3. Scriu despre mine. Chiar și atunci când cred că scriu despre altcineva, tot despre mine scriu. Cea mai importantă lecție despre dramaturgie am aflat-o dintr-o scrisoare a lui Cehov către fratele lui, Cehov spunea că nu poți scrie decât ce ai trăit. Sigur că nu se referea la biografia ta concretă, ci la lucrurile care te-au durut cu adevărat.                                            

De câte ori am scris un text dramatic, m-a obsedat un anumit lucru: Pe jumătate cântec este un text despre ratare. Mata Hari este un poem dramatic despre o femeie care trebuie să se descurce într-o lume de bărbați și încearcă să nu își piardă libertatea și puterea de a iubi. Liliana în drum spre mare a fost un pariu cu mine însămi: am vrut să scriu un personaj atât de curat, atât de inocent, încât, deși este singurul narator și, deci, filtrează toată mizeria lumii, nimic nu reușește să îl murdărească. Ana de hârtie e un text despre anorexie și despre căutarea de sine. Sub-soul e singurul meu text care nu are personaje explicit feminine, pentru că sunt doar două suflete care caută sensul vieții într-o lume absurdă. Pandemic blues e un text scris în timpul pandemiei, un text despre familie și despre cum trebuie să distrugi uneori legăturile putrede pentru a putea construi altele noi, reale. Am scris și o comedioară romantică despre un tren care îndeplinește instant dorințele sau fricile celor din tren (99 de motive să mergi cu trenul) și mi-a plăcut să mă joc cu personajele și replicile, cu neurodivergența, dar nu prea mă caracterizează genul acesta de scris ușor. Ultimul meu text este Eu sunt Luli, care e prima mea încercare de teatru social, un text despre persoanele cu dizabilități aflate sub tutela statului în România, persoane aflate în moarte civilă. Un text pentru care m-am documentat 4 luni, vizitând azile și case de tip familial și stând de vorbă cu oameni care se rugau de mine să îi scot de acolo. Un text despre durere și despre monștri. Un text care, deși nu conține ficțiune, este, cred, cel mai poetic text al meu. Mie îmi plac textele terapeutice, care dor, chiar dacă terapia se face prin râs. Cred cu tărie că teatrul trebuie să facă lumea mai bună. Acesta este scopul scrisului meu. Vreau să las lumea mai bună decât am găsit-o și vreau să dau oamenilor speranță.

4. Textul care mă reprezintă cel mai bine, textul meu de suflet este Pe jumătate cântec – în mod nesurprinzător, primul meu text, motivul pentru care am început să scriu teatru. Îmi amintesc că a apărut în urma unei crize: mă chinuiam de câțiva ani să fac teatru și credeam că ratasem. Eram foarte obsedată, pe atunci, de ratare. De ce unii oameni ratează? De ce nu cei mai talentați reușesc? Textul acesta e și o exorcizare a traumei mele din copilărie și adolescență, este cel mai biografic text pe care l-am scris. E atât de biografic încât, la jumătatea lui, mi s-a făcut frică și am virat la 180 de grade, ducând personajul într-o direcție în care eu nu aș fi mers niciodată. A fost fascinant să creez acest dublu al meu, pe fetița asta care sunt eu și nu sunt eu: Francesca. Am o relație specială cu acest text și pentru că am reușit să fiu de față la aproape toate reprezentațiile lui și văd spectacolul cum crește și din cauza eforturilor actriței – Anda Saltelechi – și a publicului. Iar fetița, Francesca, devine tot mai mult un personaj real, diferit de mine, pe care îl iubesc și nu mă mai doare.

5. Nu cred că e posibil să fii femeie și să nu te preocupe condiția femeii în societatea contemporană. Mai ales când faci o meserie „de bărbați” (mă refer aici la regie, nu la scris, paginii nu îi pasă dacă porți sau nu pantaloni). Când m-am apucat eu de teatru, nu prea erau roluri feminine mari, decât în tragediile antice. Când încerc să cunosc un actor în vederea unei colaborări, întreb întotdeauna ce rol i-ar plăcea să joace, iar înainte actrițele ambițioase îmi răspundeau: „Hamlet”. Sau „Richard”. Hamlet era mereu mai atrăgător decât Nina Zarecinaia. Când am decis că vreau să scriu teatru, am avut și ambiția de a le da actrițelor ce să joace. Visam să scot un volum cu monodrame pentru toate tipurile de actrițe, monodrame care să acopere toate tipurile de feminitate. Am scris-o deja pe fetița bătută, care se luptă să își urmeze visul, pe curtezana puternică, care are lumea la picioare dar nu vrea decât să iubească, pe copilul inocent care nu poate fi murdărit de nimic, pe fata altfel, neurodivergentă, care numără toți copacii de pe marginea străzii, pe fata respinsă de societate care vorbește prin limbajul semnelor și nu o aude nimeni. Mai am câteva texte în lucru… Într-o zi chiar s-ar putea să scot volumul ăla.

6. Aproape toate textele mele au fost premiate la vreun concurs de dramaturgie și puse în scenă. 2015 –Pe jumătate cântec (Marele Premiu „Valentin Nicolau” la Gala Star, Bacău; din 2017 în repertoriul Teatrului Odeon din București), 2017 – Mata Hari sau Ochiul zilei (premiul 3 la BacăuFest, se joacă din 2018 la Teatrul „Mihai Eminescu” din Timișoara), 2017 – 99 de motive să mergi cu trenul (premiul II la Festivalul Comediei Românești, Teatrul de Comedie, București); Ana de hârtie (montat în 2017 la Teatrul din Iași, în regie proprie), Sub-soul (Marele Premiu la concursul de creație dramatică destinat piesei scurte, Oradea, 2017), 2021 Liliana în drum spre mare (Marele premiu la BacăuFest), Pandemic Blues (Premiul 2 la concursul Focus Drama, Teatrul de Nord, Satu Mare), 2023 – Eu sunt Luli (aflat din 2023 în repertoriul Teatrului Odeon din București).           

Dar de departe cea mai bună receptare a avut-o Pe jumătate cântec, care a fost selecționat în aproape 30 de festivaluri, a luat premiu de dramaturgie, Anda Saltelechi a câștigat cu el patru premii de actorie (unul internațional, la Cernăuți), eu am luat un premiu de regie la Festivalul „New Wave” din Reșița. A adunat câteva zeci de cronici și articole și se joacă lunar, deja de aproape 8 ani (e în repertoriul Teatrului Odeon din București), fără a-și pierde, zic eu, prospețimea.

7.Publicul de teatru din România este în creștere. Îmi amintesc cum, imediat după absolvire, am lucrat un an la impresariatul teatrului din Târgu-Mureș și îmi era greu să conving oamenii să vină la teatru chiar și cu invitație. Acum nu mai e așa. Ba, cred că după pandemie e bine de tot, oamenii nu mai consideră teatrul un obiect de lux (adevărul e că biletele nici nu sunt scumpe). Acum oamenii își iau bilete din timp, spectatorii și-au făcut grupuri pe social media unde își recomandă unii altora spectacole. Când am spectacol, îmi place să stau în mijlocul publicului și să-i urmăresc reacțiile. Publicul actual e curajos, nu se teme de spectacolele interactive, nu își ascunde emoția și nu se teme să abordeze artiștii după reprezentație. A început să urmărească artiștii tineri, să se aventureze în spațiul independent. Îmi place că nu mai au nevoie de mijlocirea impresarilor, a criticilor și a festivalurilor, cum am învățat eu la școală.

8. Pe mine festivalurile de teatru m-au ajutat mult să cresc. Nu numai ținându-mă la zi cu creațiile teatrale din jurul meu, dar a fost frumos să văd cum șuvoiul acesta de diferite tipuri de public din diferitele părți ale țării – public mai mult sau mai puțin antrenat, public obișnuit cu spectacole internaționale, public de mic orășel industrial etc. – mi-au șlefuit spectacolul (mă refer la Pe jumătate cântec, că el s-a plimbat aproape prin toate festivalurile).

*

Leta Popescu

Foto: Doru Vatavului

1. Am scris prima dată cu creionul într-un caiet dictando vechi, pe masa din bucătărie în timp ce mama gătea, undeva în Galați. Am scris un monolog al unei fete bolnave care își dădea seama că e puternică. Ceva penibil, așa cum ni se par acum toate cele scrise în adolescență. Am scris ca să pot juca eu, voiam să fiu actriță. Astăzi sunt mai mult regizoare de teatru decât autoare dramatică și în niciun caz actriță. Am făcut școala de regie la Cluj unde am avut treabă peste10 ani. Am făcut parte din grupul Reactor acolo unde am și scris prima dată cap coadă o piesă de montat pentru mine. Locuiesc în București și merg din ce în ce mai des la Galați. Resortul interior e un pachet de nervi și o nostalgie după ceva ce mi s-a părut că a fost.

2. Conform cercetării mele, în decada 2010-2020 în teatrele de stat din România 17% din textele montate sunt semnate de femei. Cam asta e starea dramaturgiei în cifre. În mediul independent, la o privire din avion, pare că există o mai mare prezență a vocii feminine și feministe. Posibil ca de aici să afirmați și dumneavoastră că se simte o înflorire în ultimii 15 ani. E posibil, însă, ca noi femeile să fim în ultima vreme mai vocale, mai prezente, mai promovate, nu neapărat mai multe sau mai bune decât cele dinaintea noastră. După mine, nu avem un fenomen de dramaturgie de femei în România, cum nu avem fenomene culturale în general. Avem, ca și în sport, câteva nume, de multe ori și regizoare ceea ce ne creează mai multă vizibilitate. Menționez că atunci când vorbesc de dramaturge/autoare mă refer la cele ale căror texte sunt montate. De scris acasă și de avut piese în sertar probabil suntem mult mai multe, probabil acolo poate fi un fenomen, și la femei și la bărbați.

3. Până acum, ambele texte pentru care am fost recunoscută ca autoare, Vrabia și (In)corect, sunt spectacole despre familie. Textul următor, Regina Nopții e tot despre… familie. Când eram în liceu și scriam tot felul de mizerii tot despre relații de familie scriam. Nu-mi place să recunosc dar mă preocupă tema familiei și mai ales a conflictelor din cadrul familiilor, conflicte inter-generaționale, de mentalitate sau ideologice. Mai nou pun la cale un text cu mai multe femei într-o situație delicată, aș zice deci că mă preocupă și tema femeii, femeia în raport cu familia, cu societatea. Nu am un imaginar prea bogat, nu pot să scriu despre ceva ce nu cunosc. Iar ce cunosc deocamdată cel mai bine este conflictul de familie și condiția femeii în societate.

4. Nu. Am scris doar trei texte singură și mi-s dragi toate trei în egală măsură. Dar nu mă pot separa de spectacole. Textele mele au fost scrise direct pentru scenă, direct pentru anumiți actori. (In)corect e scris împreună cu prietenii și colegii de la Reactor, iar Vrabia și Regina nopții sunt rezultatul Proiect 9. Teatru românesc contemporan de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați. Toate cele trei texte au avut perioade lungi de lucru și trupe de actori gata să sprijine, să propună, să modifice sau să mă încurce.

5. Sigur că mă preocupă. Toate personajele principale din piesele mele sunt femei dar nu am ales asta în mod programat ci am constat pe parcurs că asta se întâmplă. Pe lângă cele trei piese menționate mai sus semnez încă două texte cu Maria Manolescu, scrise la patru mâini. E vorba despre Lucruri nespuse pe care l-am montat la Naționalul din Mureș și Scorpia neîmblânzită montat la TN Cluj. Experiența lucrului cu Maria m-a făcut să conștientizez mai mult importanța discursului nostru atunci când reprezentăm femeile (dar și alte grupuri vulnerabile). Cred că da, în dramaturgia nouă scrisă de femei femeile au suficientă vizibilitate (suficientă în raport cu ce?). Îmi vine acum în minte Exil al Alexandrei Badea. E o piesă despre trei sau patru generații de femei. Mi-au rămas în minte doar personajele feminine din spectacolul la TNB. Multe din cele care scriem și facem spectacole suntem preocupate de reprezentarea femeilor pe scenă. Dacă au și suficientă forță aceste personaje? Cred că doar timpul va demonstra acest lucru, dacă vreun personaj feminin din piesele noastre va rămâne peste ani atunci probabil… (mă întreb dacă am gândit ca un bărbat acum.)

6. (In)corect (2020) s-a născut în pandemie și a avut o soartă online, apoi a început să aibă succes și la public și în breaslă. A fost în festivaluri importante și a prins și o nominalizare UNITER, s-a scris mult despre el. Vrabia (2022) a fost un text și el nominalizat la UNITER și un spectacol popular primit bine în festivaluri, de spectatori simpli și de critici. Iar Scorpia neîmblânzită (2023) are după mine un alt tip de succes: pentru unii e un spectacol foarte bun, pentru alții e o mizerie de neprivit.

7. Nu mă pricep la generalizări. Cred că publicul din București e diferit de publicul din Galați și cred că publicul de la stat e diferit de cel de la independent. Ce ne leagă pe toți și nu doar în România, ci ce ne leagă pe toți spectatorii universali este căutarea virtuozității. Noi ca spectatori căutăm să privim ceva ce noi nu știm să facem, ce nouă nu ne-ar fi trecut prin cap etc. Ne uităm la actorii buni hipnotizați, ne uităm la scenele bine regizate siderați, înțelegem idei cu bucuria înțelegerii etc. Ne leagă dorința de a pleca de la un act artistic ușor schimbați: vrem să ne placă. Vrem să râdem, să plângem, să ne oglindim, să gândim. Vrem să NU ne plictisim pentru că viața noastră e o plictiseală. Altfel spus, publicul vrea calitate. Ce ne diferențiază e gustul față de această calitate. Și cum gustul se educă, aș spune că lipsește educația culturală și de idei.

8. Tradiția festivalului spune ca fiecare teatru să aibă un festival de tradiție.

*

Sașa Pânzaru

(Credit foto: Andrei Gîndac, Gala HOP 2023)

1. Povestea mea cu teatrul pornește încă din copilărie și s-a materializat mai ales prin profesia pe care am ales-o, aceea de actriță. Prin urmare, legătura mea principală cu teatrul este de natură scenică, dar, din dorința de a mă dezvolta ca artist și, totodată, împinsă de împrejurările vieții artistului independent, am fortificat această legătură și prin teatrologie și scriere dramatică. În ceea ce privește scrierea dramatică, aceasta gravitează, în cazul meu, în jurul a diverse situații personale. Scriu ca urmare a unui soi de impuls, a inspirației. Cunosc puțină teorie și reguli în ceea ce privește zona dramaturgică, exceptându-le, desigur, pe cele care-i sunt mereu aduse la cunoștință actorului, în lucrul cu textul. În ultima perioadă am scris pentru a mă ajuta pe mine ca actriță, mai decât am scris de dragul scrisului. A te juca pe scenă cu propriul tău text, cu propria creație, poate fi o mare provocare.
2. Din punctul meu de vedere, în prezent, dramaturgia scrisă de femei e mult mai prezentă decât în urmă cu ceva timp. În cazul dramaturgiei românești, întâlnim foarte des aceleași câteva nume, deja cunoscute, dar, la o căutare mai atentă descoperim și altele, nu numai nume, ci și texte valoroase. Avantajele prezentului există cu siguranță. Suntem învățați de prezența feminină în domeniul dramaturgiei. Eu simt și consider că ea este încurajată. La fel cum este și acest exercițiu al actorului/actriței care lucrează cu propria creație. Pentru mine, personal, atunci când citesc un text, nu contează atât de mult sexul autorului. Cred că sunt alți mulți factori care influențează cu adevărat calitatea sau puterea unui text.
3. Am observat de-a lungul timpului că, în funcție de perioada pe care o traversez, tematicile de care sunt interesată se schimbă. În ultima perioadă am fost foarte interesată, imediat după ce am ieșit din spațiul universitar, de condiția artistului independent în prezent, prezentând în cadrul Galei HOP 2023 un moment creație proprie și la nivel de text, intitulat „Jurnalul unei tinere (actrițe)”. Vorbeam despre trăirile și gândurile unui actor tânăr care dorește să-și păstreze meseria în ciuda piedicilor. Am preluat același subiect, dar am schimbat modul de exprimare, mizând mult pe zona comediei, în personajul Ioana, cu care am ajuns în finala iUmor. Totodată, am fost interesată mult și de tema relațiilor, atât de familie, cât și de cuplu. Tema familiei este cea pe care am abordat-o în primul meu text scris înainte de a fi jucat, procesul de scriere neavând ca scop principal munca actorului, ci, mai degrabă, exersarea mea ca artist și în dramaturgică.
4. În prezent cred că sunt foarte atașată de textul care a rezultat din momentul prezentat la Gala HOP, menționat mai sus. Este o tematică încă prezentă în viața mea și care mă atinge puternic. Ce este interesant la acest text este faptul că, pornind de la mine ca actriță, textul nu a respectat rețeta clasică pentru a fi creat, ci a rezultat în urmă creației actoricești. S-a născut din mai multe înregistrări audio, folosite de mine în timpul procesului de lucru. S-a ajuns la ceva foarte sincer și personal, cred că de aici vine atașamentul.
5. În cazul meu, până acum, pornind totul de la mine și de la situații din viața mea, personajele au fost exclusiv feminine. Nu este vorba despre o alegere conștientă, ci despre un parcurs firesc, având în vedere procesele în urma cărora au rezultat textele mele. Condiția femeii în societatea contemporană mă preocupă atât cât este de bun simț să ne preocupe pe noi, ca artiști. Concentrarea mea nu este exclusiv pe această zonă. Cred că echilibrul este cheia în orice. Pornind de la profesia mea, de la actorie, cred că în prezent, printre provocările sistemului, ne lovim de același probleme importante, care ne duc la frustrări și la dorința de a lupta, indiferent de sex.
6. „Jurnalul unei tinere (actrițe)” reprezintă textul cu cel mai mare impact în cazul meu. Momentul care stă la baza acestui text mi-a adus Premiul pentru cea mai bună actriță în cadrul Galei Tânărului Actor, Gala HOP, în 2023. Ulterior, inspirat din același moment, a avut un impact puternic și textul cu care am concurat la emisiunea TV iUmor, ducându-mă în finala sezonului 16. Să zicem că sunt textele care au ajuns la cei mai mulți oameni dintre toate celelalte experimente ale mele. Sincer, mi-e greu să le numesc texte, pentru că munca unul dramaturg este foarte diferită de cea realizată de mine în aceste proiecte, dar experiențele mele ca actriță în procesul de lucru ai dus, într-adevăr, la aceste rezultate care pot fi așternute pe hârtie și „rejucate” de oricare alt interpret.
7. Publicul de teatru din România este divers, în funcție de zona țării în care ne aflăm și categoria către care decidem să ne îndreptăm. Am descoperit că publicul nostru are câteva urme de conservatorism, tânjind după arta clasică, arta cu care a fost obișnuit. Totodată, există în țara noastră public doritor de nou, de forme de artă experimentale. Există public pentru toată lumea. Poate că nu e atât de numeros precum ne-am dori, dar cred că artistul, în călătoria sa, este conștient de la bun început că își asumă anumite riscuri. În prezent fac parte din echipa Mișcării Cactus, desfășurată în Târgu-Mureș, la Antigalerie Cactus, pe Str. Aurel Filimon, nr. 14. În cea mai mare parte, arta reprezentativă pentru această mișcare este cea experimentală. Trebuie să recunosc că sunt momente în care publicul nu este atât de numeros precum ne-am dori, dar cel care este, este foarte prezent și gustă din plin arta propusă. Cred că este vorba despre o căutare, o căutare a publicului doritor de arta ta. Este nevoie aici de o muncă în plus pentru a merge către oameni.
8. În ultimii 10 ani am remarcat că s-au dezvoltat multe festivaluri de teatru, care atrag atât publicul de specialitate, cât și pe cel iubitor de artă pur și simplu. În Târgu-Mureș, în ultimii ani, a câștigat notorietate Festivalul Studio, un festival organizat de Universitatea de Arte, un festival cu spectacole studențești din toată țara și chiar și din străinătate. Totodată, au ajuns tot mai aproape de oameni festivaluri cunoscute deja, FITS și FNT. Și-au făcut loc pe piață evenimente precum ȘI Festival, aflat în plină ascensiune. Sunt multe festivaluri de teatru în prezent. Și noi, profesioniștii, dar și publicul, suntem doritori să participăm la aceste întâlniri.

*

Alexa Băcanu

1. Scriu de când mă știu, dar de teatru m-am apucat abia când am devenit studentă la teatrologie la Cluj. A fost o decizie inspirată, pentru că aveam nevoie (și încă am) de un cadru organizat care să mă ajute să îmi canalizez energia oarecum dezordonată și să trec mai ușor peste toate blocajele care inevitabil apar, ca să pot termina un text. A fost teatru pentru că eram la acel moment fascinată și îndrăgostită de lumea teatrului și voiam să fac parte din ea. Și pentru că am nimerit în acel mediu, care mi-a oferit încontinuu cadre organizate, mi-a cerut să scriu și m-a inspirat să o fac, am rămas acolo. Dar recunosc că mi-aș dori la un moment dat să scriu și proză.

2. Ce pot să vă spun e că din 2016 coordonez o rezidență de scriere dramatică organizată de teatrul Reactor, Drama 5, și că aproximativ 80% din participanți sunt femei. Sondajele zic că femeile sunt principalele consumatoare de teatru și literatură din România, deci nu e de mirare că sunt mai multe autoare dramatice decât autori. Cred că avem o paletă multigenerațională de autoare talentate și curajoase, care își pun întrebări extrem de relevante despre lumea în care trăim și nu se tem să sfideze reguli, să experimenteze cu forme dramaturgice diverse, să deschidă discuții despre subiecte sensibile.

3. Nu cred că am teme sau subiecte preferate. Am mereu pe fundal în cap un bâzâit de idei sau întrebări sau nemulțumiri din care unele se mai desprind, ajung în prim-plan și devin insuportabil de gălăgioase și repetitive, așa că trebuie  să scriu despre ele ca să mă lase în pace. În general au legătură cu ceva ce percep drept nedrept sau dureros sau ceva ce aș vrea să înțeleg mai bine, așa că îmi creez spațiul în care să pot cerceta subiectul și să reflectez asupra lui.

4. Sunt atașată de texte care nu sunt neapărat cele mai reușite, dar care au fost scrise cu bucurie, pentru că vorbeau despre lucruri care mă entuziasmau/entuziasmează. Cum ar fi primul meu text montat la Reactor, În 4D (regia Ovidiu Caița), care folosea scene din filme ca să vorbească despre cum cultura pe care o consumăm ne formează așteptările despre lume, viață, relații. Sau Glorie, montat în 2019 de Olivia Grecea tot la Reactor, în care exploram structurile și personajele clasice ale narațiunilor care, din nou, ne modelează raportarea la lume. Pare că deja se întrevede un tipar. Ceva diferit și mai recent ar fi Visul (r. Dragoș Mușoiu, Reactor 2022), un text care nu a fost scris cu bucurie, din mai multe motive, dar care cred că s-a împlinit foarte bine pe scenă și pe care mă bucură să-l văd ca spectacol.

5. Ar fi greu să nu mă preocupe condiția femeii, având în vedere că de ea depinde și condiția mea. Și pentru că mai am și talentul ca odată ce devin conștientă de o injustiție să o duc peste tot cu mine pe fundalul mental de care ziceam mai sus, iar lumea în care trăim îmi oferă material constant pentru colecție, preocuparea doar crește. Cred că am pus mereu câte puțin din sentimentele astea în piesele mele, deși știu că doar am zgâriat suprafața. Femeile sunt învățate sau erau pe vremea mea învățate să nu atragă atenția, să nu își exprime furia, să nu simtă dacă se poate furie sau orice alt sentiment „nefeminin”, dar și dacă se întâmplă, să facă tot posibilul să nu lase să se vadă nimic în afară de delicatețe, grație, amabilitate. Chiar și atunci când vrem să exprimăm un sentiment neplăcut, neestetic, primul impuls e să-l minimalizăm, să nu speriem bărbații, să nu fim acuzate de isterie sau alte epitete inventate de-a lungul timpului pentru femei prea obosite sau incapabile să se prefacă lipsite de personalitate. Nu e ușor să te sustragi programării la care ai fost supusă și să începi să te exprimi cu voce plină, dar devine din ce în ce mai ușor cu timpul și din fericire există o mulțime de modele și colege de drum și în teatru și în literatură care să îți dea curaj. Tind să cred că e aceeași luptă pentru fiecare femeie care scrie și admir foarte mult autoarele din generațiile mai tinere la care se simte că au avut parte de un alt tip de educație și de o altfel de libertate, la fel cum le admir pe cele care au creat personaje complexe de femei și texte feministe când feminismul era pentru mulți o glumă. Datorită dramaturgiei scrise de femei, în teatrul românesc se fac spectacole în care perspectiva feminină e centrală, spectacole despre relații, maternitate și avort, despre abuzuri, despre sexualitatea feminină, despre maturizarea femeii, despre îmbătrânirea, dorințele femeii, despre presiunile la care e supusă femeia – sunt subiecte în care publicul de teatru (majoritar feminin) își găsește reprezentări diverse – asta cred că e cel mai important, să înțelegem că experiența feminină nu e unică și simplă și nu se încadrează în tiparele clasice de fecioară/mamă/curvă/hoașcă. E cale lungă de la muzele unidimensionale ale lui Mihail Sebastian. Și mai e încă mult de mers.

6. Pentru că s-a întâmplat să apară într-un moment când exista o preocupare crescută pentru tema abordată de noi – abuzul de putere în universități, în special în cadrul facultăților artistice, cred că Visul (un spectacol de teatru muzical realizat în 2022 care face încă parte din repertoriul Reactor), a primit cea mai mare atenție dintre spectacolele la care am lucrat până acum.

7. E subestimat. Mi-aș dori ca atât directorii, cât și artiștii, să aibă mai multă încredere în el.

[Vatra, nr. 9/2024, pp. 36-43]