Trei propuneri în proză: Valentin Covaciu, Crista Bilciu și Marinela Opriș

covaciu

Valentin COVACIU

Omul de Tinichea (fragment)

 

Vineri. Ajung la locul de odihnă, ca de obicei, cu o oră mai târziu decât restul colegelor. Vă comandați meniul zilei? Da, tu? Da. Normal. Împart biroul cu 3 colege simpatice, ne înțelegem rezonabil, uneori chiar bine, alteori le sunt recunoscător că mă suportă. Lucrez într-o baracă de aluminiu, aproape de oraș. Fetele se hotărăsc ce vor, aleg și eu – un meniu întreg normal, ca de obicei, că asta-i singura masă mai de Doamne-ajută pe care o iau în zilele lucrătoare.

Râdem, glumim, dar, vorba aia, nu-i drept râsul nostru. Nu-i nici foc mare, cum mai glumesc cu Dorka, doar zilele alea dinaintea vagului, dar inevitabilului termen de tipar. A… asta era, un pic de harababură prin hardughia firmei că e ședință, mare ședință mare, cu agenții. Cum am lucrat și eu o vreme în vânzări, cred că sunt printre… cam singurul care empatizează cât de cât cu oamenii ăștia, așa că nici nu mă intrigă, nici nu mă amuză, nici nu mă deranjează gălăgia pe care o fac. Citește în continuare →

Poeme de Augustin Ioan, Crista Bilciu, Alexandru Potcoavă, Diana Iepure și Friedriech Michael

Augustin IOAN

 

augustin ioan

ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).

CĂTRE FEMEIA SA

Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.

Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic

nu îţi

e.

* * *

Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi  cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?

* * *

Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,

vânare de –

scrum şi dej

ecţi

i?

Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,

cu care de-aproape e neam

* * *

(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în

palpitul acela ultim, afară din apă;  tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,

teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:

logos spermatikos…

Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).

* * *

Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.

Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun

ajutor.

Corpul iubitei se face humă chiar

în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.

Unghiile tale mor deodată cu carnea

din care-s desfipte, deodată cu pletele

care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi

prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul

d-eclipsă.

* * *

Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;

deşi nici unul nu veţi mai fi,

amintirea unghiilor care

prefiră amintirea pletelor ei

va mai rămâne o vreme aici.

Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.

* * *

Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.

Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,

să nu se lase nici ei amăgiţi.

Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu

  • prins în montură

  • secvenţă&secvenţă

  • nud coborând scara

ce sunt, într-o lume de copii – originalul!

* * *

Ce credeai, muiere?

Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni

  • şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă

  • în stand by mode

lipsă duce poporul?

Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?

Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?

De ce-ar fi surprinderea o calitate

şi rămânerea – ceva de dorit?

De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)

ceva odios?

Cine spune că trebuie să mai adăstăm?

În vederea a ce?

În vederile

Cui?

* * *

Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.

Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris –  cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;

prin spaţiul dintre lucruri şi tine.

Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt

decât iscălitură

acolo unde nu eşti;

de unde ai plecat;

în locul tău.

***

Crista BILCIU

 crista bilciu1

Capitolul 21: Labirintul

                        21.1 LA INTRARE

La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:

– Numele, domniţă! Buletinul

şi destinul.

– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,

Fusta12, Jumătate-de-câine

şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…

…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,

mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.

– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru

nu intră dobitoace!

Ya yedinorog! se revoltă bidiviul

– Nu am ce-ţi face!

Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!

– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.

– Teatrul Reveria!

Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete

Avem nişte spectacole… jos pălăria!

– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?

Eu sunt miliardară în vise…

– Nu e nevoie, Portarul îi zise,

poftim o invitaţie pe numele dvs.

– De la cine?

Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:

„Invitaţie de la Lilith,

Femeia din vis…”

– Lăsaţi geamantanul,

iar Fusta şi Calul în cuier,

la garderobier.

Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.

– Sunt jumătate de potaie,

mârâi Câine,

iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”

– Vă las aici o vreme, trebuie să intru

să văd ce-i cu Lilit.

Mă întorc negreşit,

vă iau la plecare…

Şi Laura intră în Teatrul Reveria,

iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…

 

Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:

în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii

acolo am mâncat pentru prima dată parmezan

mult parmezan,

şi capere cuminți îmborcănate în ulei;

Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;

Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;

Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi

bibelouri perfect aliniate spre nord;

Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,

Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,

cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală

Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,

căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste

vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,

abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate

visam altfel în fiecare casă

până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale

până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne

până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot

până când acasă” a devenit doar “eu”

pur şi simplu eu:

melcul

omnia mea melcum porto

Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.

După ce trecu de uşile de sticlă,

Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu

ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,

scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.

Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare

cotind-o hotărât spre dreapta.

Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului

şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.

Laura simţea că-i respiră sub picioare

sau poate i se părea,

în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.

O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile

în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.

Se auzeau voci din altă lume

instrumente şi vocalize,

zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru

care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.

Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,

cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele

care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii

demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”

„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,

„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,

un castel postmodern,

castelul meu de prinţesă

pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”

N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,

dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale

un cub supraetajat atât de roşu

încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,

păsări albe şi negre se roteau deasupra

iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia

până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.

Înăuntru,

culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,

tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă

ci şi realitatea

căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.

Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate

unele pluteau pur şi simplu în aer

altele erau pe jumătate îngropate în pământ.

Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,

printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,

care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,

că în teatru se ştie tot)

acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă

ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.

Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura

tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.

Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,

viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,

în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,

peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,

o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.

Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,

i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului

printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer

epava aproape că ocupa întreaga curte.

Era o operă de artă groapa aia de gunoi

expusă în vintrele teatrului,

în vitrinele ferestrelor,

printre mieunături de pisic şi clavecin.

 

***

Alexandru POTCOAVĂ

APotcoava (1) 

 

eminescu

deci bădie treaba stă cam aşa

am venit la casa ta din ipoteşti am

urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată

o boxă din care ţi se aud poeziile am

intrat în casă totul în ordine

într-o cameră dau peste un telefon un

radiator şi un roman de agata christie

în rest nişte mobile şi fotografii de familie

afară e o toamnă frumoasă ies la ea

în curte şase pui de câine prin

iarba înaltă lângă sculptura care arată

ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi

parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva

ca un radio vechi din anii ’20 cu

un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi

care în loc de pupilă are un sfârc

chestiunea se numeşte semn – eminescu

data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi

să-ţi spun acum de bisericuţa familiei

eminovici ştii e construită înainte de anul 1800

uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc

în jur mormintele satului aduse la zi

rămân fără tutun în faţa casei tale

în staţia de autobuz e caşcaraveta satului

găsesc pall mall şi ies de la

asociaţia familială petean

lângă cutia de tablă au pus o cruce

antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001

cerviceşti

lângă cruce un stâlp de iluminat

îmi aprind o ţigară mă uit în jur

la doi paşi văd încă o coşmelie

cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc

telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21

în geamuri mişună o colonie de muşte

care fac puncte puncte pe anunţ

la trei paşi găsesc o foaie de tablă

pe care scrie cu vopsea scorojită

codrul eminescian

dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute

marcajele turistice spre lac spre izvor spre

iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca

stearpă – asta unde apare

în poeziile tale? am înţeles nu apare

dar ai fost tu pe-acolo

pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti

într-o curte un moş strânge merele

are o gaură în gât nu poate vorbi dar

i s-au făcut nişte ionatane superbe

anul ăsta

nu merg o sută-două de metri spre lacul

nuferilor şi intru la sc jupiter srl

birtul satului unde oamenii merg la ramona

asta-i chelneriţa la ea vin localnicii

treişpe mii sticla de bere suceava clasic

televizorul din colţ e pus pe taraf tv

nu vreau să-ţi rămân dator

sunt un simplu muritor

zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon

intră o babă cu batic şi o plasă galbenă

de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu

vă mulţumim

bea un rom şi pleacă

acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu

de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda

nu mai e la fel

şi intră gelu veterinarul comunei

îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că

se aşează la masa mea şi-mi spune

– comuna mihai eminescu are opt sate

ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti

cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi

cătămărăşti deal

sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul

poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut

în botoşani pe strada maxim gorki

îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi

– te duci degeaba că-i departe şi

domnişorul nu cutreiera el atâta

pădurile pe când iazul meicii e mai

aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul

din poezia lui

şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul

ce s-a apucat să-i prade pe boieri în

al doilea război mondial s-a dus

la unul i-a legat un cartof după gât

i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori

a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte

când au venit comuniştii l-au luat

pe coroi la securitate şi l-au făcut

mare că ştia cum să-i ia pe bogătani

l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el

să-l vadă la faţă la sfârşit

coroi a vrut să dea un telefon acasă

dej i-a zis a doua pe dreapta coroi

a intrat la a treia pe dreapta acolo

era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa

l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?

– nu zice coroi n-am putut

la ipoteşti plouă

lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă

răspunde – ce să fac sunt la ramona

cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum

gelu se ridică de la masă

– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec

fată vaca lui amariei

omul îşi pune casca pe cap iese urcă

pe scuter şi-o şterge în praf

o şcolăriţă trece prin faţa birtului în

trening roz cu un trandafir roz în mână

am pornit mai departe spre lac ajung spre

seară trestii nuferi peturi de bere trec

podul pe insuliţă în mijloc un bloc

de beton armat ca un altar numai bun

să o întinzi şi să-i ridici fusta

veronicăi sub clar de lună

bădie treaba stă cam aşa deci

petre stoica

 

simt cum îmi crapă lemnăria capului

ca unei case bătrâne podul sub greutatea

porumbeilor morţi

găinaţul adunat ani de-a rândul se

prăbuşeşte în camere scheletele cu

oase aeriene mai plutesc un timp

care nu interesează pe nimeni

simt cum în mine plămânii

se desfac ca două aripi violete de înger

când prind sub ele fumul ţigării

şi zboară fără să ştie una de alta

de înger când eu mă aşez în fotoliu

şi-mi văd de moarte şi simt

chichere                    

a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în

oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit

şi a căzut mort sub chiuvetă

l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei

la aceeaşi înălţime cu apartamentul

de la etajul zece în care

rezemat pe masa din bucătărie

printre arsurile rotunde ale oalelor

a scris

orice femeie în negru este mama mea

iar eu sunt mortul ei drag

şi bătrâna l-a dus la groapă ca

orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit

să fie deja acolo să pregătească pământul

pentru ca fiul plecat pe ultimul drum

să nu ajungă la casa pustie

peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea

în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat

ca să se scrie undeva că nu l-au rupt

în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea

la patru că a sărit un gard şi şi-a spart

totul în el când s-a prăbuşit dincolo

noaptea la cinci

şi toată lumea să fie liniştită

groapa a respirat oarbă câteva zile

înainte să închidă ochii asemenea unei

ferestre în care îţi uiţi

muşcatele pe pervaz

mai ţii minte ioane cum alergau femeile

după tine

mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile

pe unde te apucau

mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru

mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul

mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea

tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii

le scutură morţilor capul să fie siguri că

tot sufletul a ieşit din ei

mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele

când te-ai apucat să spargi lemne

şi ţi-a sărit o aşchie în gât

mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum

să ţii minte?

doar mormântul tău ca o cameră strâmtă

pe care maică-ta o va lumina cândva

pentru ultima oară înainte să închidă

toate florile pe dinafară

şi gata

 

komartin

ia uite-l acum a ridicat o vâslă

şi ne face semne

stăm pe mal şi-l aşteptăm

doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca

iar el s-a înţepenit de o oră

în mijlocul lacului

ciudată şi balta aceasta născută

în cărămidăria de la ghioroc

din loc în loc din apă ies insuliţe

cât un stat în picioare de om

şi komartin care ne face semne cu vâsla

prin aer

pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă

perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept

o ţigară fata cu care am venit mă irită

c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva

n-are nicio treabă

numai komartin cu vâsla

în zare se profilează munţii zarandului

fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape

doar barca şi vâsla ca un catarg

de care nu s-a legat nimeni

s-au înţepenit între ape

*** 

Diana IEPURE

diana iepure_vatra

arta de a mânca sănătos

 

mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică

le întoarce de pe o parte pe alta

toarnă apă în rezervor

„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”

în ultimele două săptămâni mama a fost

mai mult decât o cloşcă

n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni

iar eu am visat-o

cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul

din dealul nostru

peste Nistru

ea încerca să le reţină

iar păsările s-au smucit spre cer

şi mama începu să plutească în aer

atât de  frumoasă şi diafană

ca femeia

din picturile lui chagall

printre aburi

am trăit  zile nenumărate

în care uitasem cu desăvârşire

ce înseamnă liniştea

aşteptam, aşteptam

în timp ce

în pieptul meu tot fierbeau

cartofi în coajă

colţunaşi cu cartofi

ciorbă cu cartofi

un piure de cartofi, la urma urmei,

şi de sărbători

cartofi cu carne

viitorul se întrezărea incert

printre aburii calzi

de bucătărie

valiza

elegant şi un pic rotofei

când ai intrat prima oară pe uşă

nu semănai deloc a vameş

iar eu îmi făcusem atâtea speranţe

în schimb purtai ochelari

şi o valiză din piele galbenă

pe care o ţineai solemn în mână

valiza mi s-a părut cam demodată

am înţeles pe urmă

că nu era aşa

ba chiar aş spune

dimpotrivă

 

 

a fost sau n-a fost

 

de când suntem împreună

o singură dată te-am surprins

uitându-te după o altă femeie

într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă

ce mai contează

erai la volan

dar

bineînţeles

n-ai recunoscut niciodată

modă

 

o joacă de-a veşnicia

în ultimul timp mare modă

ruşii au o vorbă: prinde clipa

şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre

ţac! ţac!

şi uneori chiar ţi se pare

că ai prins-o

fierărie

 

tu ţii minte lăptăreasa

care umbla printre blocuri:

laptili,  laptili

eu ţin minte canistra verde

în care duceam gaz lampant

de la şerărie

magazinul cu mărfuri de uz casnic

trebuie că

suntem cam bătrâni

 

***

Friedrich MICHAEL  

friedrich michael

 

Revenire

 

Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană

de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,

cu aripi în ceruri răsfrânte molatic

sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,

ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare

te-ai prăbuşit în genunea de culoarea

căruntelor ape ale mării!

Cânt tânguit de sirenă rănită

răsunând prelung  sub stânci ascuţite ce învolbură valul;

căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,

a celui ce zboară semeţ printre astre

e doar obsedantul recurs

la aducere aminte a tainei obscure

ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,

despre locul cel sacru, anevoie de-atins –

acvatică, maternală lacră albastră,

în care răsar printre oase albite maci roşii,

străveziu plutind ireală –

în vuietul surd al înserării fecunde

ce adie sub genunea de tulbure ape.

            Cetatea pustie

 

Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile

cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.

Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,

ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,

chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.

Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,

unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –

desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie

îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.

„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,

de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,

bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului

o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte

moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp

presărat cu praf argintiu de stele.

Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,

cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat

musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,

glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă

prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde

ale gliei, aproape de miezul pământului,

un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.

Transcendenţa plină

 

Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna

dacă stingher ca steaua singurătăţii

să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană

de piatră bazaltică neagră,

sau să-şi accepte cu seninătate destinul

de a fi doar o treaptă din marea scară

ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se

apropie etern de punctul fix: absolutul –;

mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,

că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,

o aceeaşi persoană, aflată

pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,

apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu

pentru ca, dublura de paloarea strigoilor

ce-mi este de drept spiritul meu,

să fie în lume, în loc să nu fie deloc,

cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,

veşnic, de neclintit şi negru.

Dat mi-a fost să cunosc că doar

persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,

din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,

în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind

într-un cer veşnic negru.

Şi mântuirea, veţi întreba,

când este ea de zei sorocită să vină?

Unde e capătul drumului ce urcă

tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?

O, absolutul, inefabil loc în care

mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,

continuu travaliu al Tatălui,

căci în el puse laolaltă sunt toate,

plin de sine însuşi fiind,

de simplificarea armonică

aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,

atât de aproape şi totuşi atât de departe,

neavând nimic în afara sa.

Apă, rouă, o singură iubire

 

Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.

Două picături ce cad în ceruri,

ploaia ne este altarul;

am fost, rând pe rând,

apă în oceanul de culoarea smaraldului,

râu agale curgător prin câmpie

şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.

Eu am fost toate acestea, rând pe rând,

căci nimeni altul nu ar fi putut

să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit

de drept, dintru bun început.

Şi tu eşti un altul!

Mereu tu, niciodată altul:

o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,

urc pe un drum în volute spre centru,

unificându-mă tot mereu şi mereu

doar cu mine însumi.

Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi

simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc

prin chemarea iubirii

forţa unificării într-unul singur.

Tatăl şi fiul

 

Nimănui nu i-a fost dat să vadă

vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:

ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.

Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,

de necuprins cu privirea,

se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca

bolta cerească, atunci când ochi rugători

de pe pământ cu stăruinţă cutează

a privi îndelung în tăriile cerului

pe cel ce domneşte în glorie multă.

Căci fiul este marele preot,

mijlocitorul, cel care se află la mijloc,

între pământul brăzdat de harnici plugari

şi acea de neimaginat beznă

iluminând ca o candelă

veşnic aprinsă într-o noapte

lipsită de lună şi stele.

Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,

cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –

refuz al oricărei cunoaşteri.

Depărtare eternă

 

Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea

şi genele tale negre curbate sunt

ca unduirile vântului, primăvara.

Privirea ta scrutează fără răgaz

întunericul sacru al tărâmului umbrelor;

surâsul tău, desprins de pe buze,

pluteşte fantomatic odată cu norii

în cerul sidefiu şi rece.

Căci tu nu eşti departe,

nu te afli la mii de leghe de mine,

desprinsă parcă pe un alt tărâm,

ci chiar depărtarea este numele tău.

Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,

de neatins eşti, neîntinato.

Şi totuşi, cum aş putea

să fiu unul cu tine,

carne din carnea ta

şi sânge din sângele tău,

răsuflarea noastră să fie

una şi aceeaşi,

să fim fără tu, fără eu,

doar un singur surâs

aflat într-o perpetuă mişcare

de confuziune a sentimentelor.

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Poeme de Carmen Veronica STEICIUC, Ioan Tudor IOVIAN, Violeta ION, Crista BILCIU, Daniel D. MARIN

poetry

Carmen Veronica STEICIUC

 

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

spre tine vin, domnul meu, port în braţe adevăruri şifonate

şi vise decupate din foşnetul sălbatic al anemonelor

 

prin liniştea zorilor vin prin amiezi transparente prin

mistralul cu atingeri azurii, domnul meu,

 

în oglinzile mişcătoare în care te reinventezi la infinit

fiinţa mea este o călătorie spre tine

 

de la o vreme ploile

 

 

de la o vreme ploile şi-au făcut culcuş sub pleoapele lui

tăcerile se ghemuiesc în mine şi în mama

 

când palmele noastre se ating, amintirile se rostogolesc

uşor aşezând tandreţea pe încheietura mâinii ca o brăţară

 

ultimul zâmbet strecurat printre buze vestejite

preschimbă cuvintele albe în fluturi

 

din puzzle-ul care sunt eu

 

rătăcesc în fiecare zi câte o piesă din puzzle-ul care sunt eu

deja alunec incompletă prin tine şi prin mine

 

la capătul firii absenţa ta roade aripile fierbinţi ale

memoriei în noi mă risipesc din ce în ce mai des

 

dincolo de ziduri emoţiile se desprind de mine îşi construiesc

himere multicolore mai rotunde mai blânde mai vii

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

 

Într-un mod bizar, toată viaţa am visat fluturi.

Fluturi azurii de forme şi mărimi diferite, cu aripi transparente care-mi purtau gândurile peste anotimpuri.

Fluturi coloraţi care-mi deschideau porţile unor lumi neinventate încă.

Fluturi răguşiţi care mă strigau necontenit din spatele unor oglinzi mişcătoare.

Fluturi tandri care mă îmbrăţişau de câte ori era lună plină.

Fluturi cu papion, care îmi ţineau loc în loja regală din interiorul luminii la fiecare proces de fotosinteză.

Fluturi mascaţi, care mă căutau continuu prin lanuri de grâu interminabile.

Fluturi negri, care se hrăneau cu temerile mele.

Şi un fluture alb.

Un fluture care, indiferent de vis, era întotdeauna acolo, ca o secvenţă finală.

Un fluture alb care mă aştepta, liniştit, într-o livadă cu pomi înfloriţi.

O livadă de portocali.

 

Tramvaiul cu roţi de cauciuc are o singură şină.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc trece silenţios prin memoria oraşului.

Tramvaiul cu roţi de cauciuc nu patinează iarna.

În memoria oraşului doi îndrăgostiţi înaintează prin calmul după-amiezii.

Ea îl ţine de braţ. Zâmbeşte.

El poartă în fiecare expresie a feţei o emoţie desavârşită.

Trecătorii se oglindesc în inimile celor doi şi rămân suspendaţi pentru o vreme în starea de euforie care îmbracă străzile pietonale, bulevardele aglomerate şi portul.

Caen îi ţine pe toţi în braţe.

 

(fragmente din volumul în lucru „Livada de portocali”)

Era cald şi bine acolo.

În interiorul gândului nu aveam multe de făcut.

Eram pur si simplu o formă de energie gânditoare.

Mă bucuram de o libertate fantastică. Îmi era permis să călătoresc prin imaginarul fiinţei pe care o locuiam şi să adorm în fiecare seară în mintea unui personaj din cărţile pe care ea le citea.

Da, aţi înţeles bine.

Era o ea.

 

Este interesant să locuieşti în gândurile unei adolescente. Să vezi cum îşi construieşte o imagine despre viaţă. Cum alunecă printre temeri şi frământări, căutări, întrebări şi emoţii. Să identifici culoarea pe care o au aripile ei când se îndrăgosteşte pentru prima dată.

Cum care aripi? Ei, da, uitasem că voi, oamenii, nu vă vedeţi aripile. Dar ele există. Bineînţeles că există. Şi culoarea lor se schimbă continuu, în funcţie de emoţia care vă ţine în braţe.

 

Mai erau şi visele ei.

Despre visele ei v-aş putea povesti ore în şir, dar nu vreau să vă plictisesc.

A, nu. Nu erau vise din acelea condimentate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Erau vise cuminţi. Deşi… Uneori mă trezeam în visele ei cu toate cuvintele interzise în lumea reală. Veneau să se desfete pe malul unei mări, pe şezlonguri din trestie de bambus, cu cocktailuri din fructe exotice şi bomboane fine de ciocolată.

Da, aţi înţeles bine. Erau acele cuvinte care nu puteau fi rostite decât între hotarele visului.

Niciodată nu m-am întrebat de ce le ţinea ascunse acolo.

 

Oricum, amintirea cea mai frumoasă despre ea a fost rolul pe care mi l-a dat în zorii unei zile senine, în care liniştea răsăritului de soare respira pur si simplu prin mine.

Era probabil rolul principal din povestea unui răsfăţ. Răsfăţul unei adolescente.

Era rolul ideal pe care îl aşteaptă orice formă de energie gânditoare. Şi eu l-am primit cu bucurie. Îl aşteptasem, recunosc, timp de treisprezece ani.

Rolul era să fiu dorinţa cea mai mare. Fiecare fiinţă umană are o dorinţă care primează.

Ei bine, eu am primit în dimineaţa despre care vă povestesc şi o parolă secretă.

Eram dorinţa ascunsă pe care orice adolescentă o poartă în culisele memoriei sale.

 

Era cald acolo. Şi era bine.

Cum? Aţi vrea să ştiţi ce alchimie nebănuită m-a îmbrăţişat în timp ce deveneam cuvânt exprimat, iar mai târziu, fluture ?

Sigur.

Vă răspund cu plăcere.

 

Eram, după cum vă spuneam, dorinţa secretă a unei adolescente.

Până aici, nimic deosebit.

Lumi nemărturisite îşi făceau loc în umbrele pe care cuvintele le săpau în mine.

 

La un moment dat însă, o stare de agitaţie a răscolit adevărurile din interiorul gândurilor.

Am fost smulsă pur şi simplu din ascunzătoarea mea şi aruncată într-un foc alb care-mi atingea formele cu o senzualitate nedesluşită.

Eu chicoteam.

Râsul meu alimenta focul alb cu voluptate.

De nenumărate ori simţeam că mă topesc de plăcere. O frenezie absolută.

De nenumărate ori.

 

Era, de fapt, un proces de modelare.

Vă puteţi imagina un olar care frământă lutul în intimitate? Câtă tandreţe trădează mângâierile sale…

Ei bine, de asemenea mângâieri mă bucuram şi eu în acele clipe.

 

A, mai era şi iluminarea. Oglindirea în esenţele vii ale focului alb. Esenţe în care entităţi minuscule, strălucitoare, se agăţau în delir de fiecare particulă a firescului. O strălucire în care abia percepeam aerul din jurul meu.

 

Lucrurile s-au derulat cu o viteză fantastică. Nici n-am avut vreme să-mi dau seama ce se întâmplă.

 

În scurt timp am realizat că am aripi.

Apoi un trup.

Din miriadele de ochi pe care-i aveam înainte, acum aveam doar doi.

Mă transformam într-o creatură interesantă, asemănătoare cu un fluture. Un fluture alb.

Singura diferenţă între mine şi insectele din ordinul lepidopterelor era faptul că eu aveam un plus de nemurire.

 

O mireasmă de livadă de portocali în floare s-a aşezat timid pe antenele mele.

 

O formă geometrică nedefinită îmi contura însingurarea. O formă de captivitate în care lumile abstracte reflectau în mine întâmplări viitoare.

 

Pe scurt, o expresie admirabilă a unui moment insolit.

O alchimie mai puţin cunoscută, în care lumina penetrează universurile dorite pentru a naşte entităţi mai mult sau mai puţin ancorate în real.

 

Cam asta ar fi.

Cum? Trecerea dintre două dimensiuni?

Da, se poate spune şi aşa.

 

…Reîntâlnirea cu ea a fost o revelaţie.

Dacă uneori zburam în neştire peste şi prin adevăruri mai mult sau mai puţin ademenitoare, în momentul în care ea a intrat în sala de expoziţie, umbrele albe au zâmbit în toate tablourile.

 

Da, aţi înţeles bine.

Umbre.

Am spus umbre intenţionat.

Deşi, semănam mai mult cu nişte pete de lumină care vibrau pe pânzele expuse.

 

Iniţial, credeam că ne-am întâlnit acolo întâmplător.

Abia târziu am înţeles jocul.

Eram, de fapt, o mulţime de fluturi albi. Locuiam în tablourile lui. Dormeam, mâncam, dansam, ne iubeam în tablourile lui.

Era acolo, ca să spun aşa, cartierul general. Locul în care ne adunam şi materializam esenţe gânditoare, după care plecam spre destinaţie.

Eram dorinţe mascate care decupează fragmente din ireal, pe care le lipesc apoi în cotidian construind întâmplări viu colorate.

 

El nu înţelegea de ce ne-a adus acolo.

Dar simţea că aşa trebuie să fie.

 

Reîntâlnirea cu ea a fost o bucurie imensă. Am reuşit chiar să-i semnalez telepatic prezenţa mea acolo.

 

Ea nu m-a uitat.

Eram pentru ea un izvor de linişte ascuns.

Şi prin asta m-a cucerit definitiv.

V-a plăcut mutarea mea?

Sigur, există o logică internă a jocului. O logică ascunsă, pe care doar fluturii o cunosc. O strategie fascinantă care vă aşează pe voi, fiinţele umane, în întâmplări dorite, uneori bizare, în momente din cele mai neobişnuite. O aşa zisă raţiune a existenţei, care vă trimite în mod conştient sau inconştient semne. Uneori prin sunet, culoare, cuvânt. Alteori prin…

 

Aveţi cumva senzaţia că ea a ales din întâmplare tabloul Ritual cu fluturi şi melci? O, nu. Bineînţeles ca nu. Probabil v-aţi dat seama, deja. Eu eram acolo. Eram culoare şi sunet în acelaşi timp.

Nu eram singur. Nu. O mulţime de fluturi albi eram în sala de expoziţie. Fiecare dintre noi întruchipam o dorinţă.

Eu eram dorinţa ei.

 

Pentru ea am locuit, multiplicat, în toate tablourile în acelaşi timp.

Am selectat canalele de comunicare. Am acordat uşor frecvenţele. Am revărsat o dragoste desăvârşită peste nevoia ei de tandreţe.

 

Am cântat chiar. Da. De ce vă miraţi? A, sunteţi obişnuiţi ca fluturii să zboare şi atât? Ei bine, fluturii cântă. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, fluturii cântă. Glasul lor seducător vă poate tulbura sau vă poate induce o stare de calm nesfârşit.

De data asta însă, numai ea îmi putea auzi cântecul.

Bucuria pe care o construiam în ea avea valenţe inestimabile. Simţeam starea ei de bine când devenea culoare şi îmi atingea uşor aripile ca un abur cald. Uneori fierbinte.

 

O formă de magie? Nu. Nicidecum.

Poate o formă uşoară de hipnoză, indusă prin aprecierea deplină a frumuseţii. Un exerciţiu care vă scoate din cotidian şi vă permite pentru câteva momente să cunoaşteţi absolutul în toată splendoarea lui.

 

Da. Aţi ghicit. Imaginea din Ritual cu fluturi şi melci era începutul.

Momentul zero.

Momentul care rotunjea esenţa gânditoare a unei adolescente, imaginând întâmplări reale.

Momentul în care esenţa aceea gânditoare începea să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă.

Un bulgăre care definea împlinirea.

Împlinirea dorinţei.

 

 

Ioan Tudor IOVIAN             

 

frigul

 

a cam venit vremea să luăm o altă cale

 

e frig în patul vraişte al copilăriei

e frig în haina prea strâmtă a adolescenţei aruncată la debara

e frig în minte

e frig în stele

între noi e distanţa dintre două continente

deşi mă ţii de mână când privesc albastrul îndurerat al mării

 

e frig ca într-o salină în inima ta

„ca în capul unei statui” – cum a zis un poet bolnav de frig –

 

de frig şi de linişte rea

pereţii minţii crapă

ziua se surpă în noapte de cum mijesc zorii

cu uruit de fiare vechi şi pietre şi trupuri zdrobite de oboseală

 

copilul moare fără să fi aflat de ce

în bărbatul neras de săptămâni care priveşte în gol

 

frig şi ziduri fără fisuri şi tâmple de piatră ceruri definitiv închise

 

te rog

nu pune mâna nu pune mâna pe raza asta de lumină

fiindcă nu de sus vine

 

şi e atât de frig în lume

e atât de târziu

e atât de amar

 

 

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

 

aş vrea să deschid

uşa care n-a mai fost deschisă de ani dinspre tine

inima care n-a luat foc niciodată din dragoste

mormântul atâtor zăpezi

lada cu un El Dorado uriaş

 

cu bocancii plini de noroi grei ca moartea

dansez în ploaie

frământând

frunze şi ochi şi aripi de porumbel şi săruturi

beat beat

cu o cheie în mână –

de aur de lumină de carne de pământ

 

în jur nebuneşte

rotesc case de plumb inimi de câlţi căpăţâni de poeţi fântâni fără apă

dinţi cariaţi teii în floare

 

dansez în ploaie şi nu vreau să ştiu de nimeni şi de nimic

 

„aşa să mă ţineţi minte” – zic –

„fericit tânăr neras beat de ploaie şi moarte

cu picătura de sânge în colţul gurii –

trandafir vânăt

pătat de noroi şi scuipat şi muc de ţigară şi sărut”

zic –

 

„aşa să mă ţineţi minte – dansând în ploaie

passo doble la tobe eufoniu şi cinele

în noroaiele El Dorado-ului

fericit

ca Vaca Domnului sub frunza de vişin

ca prigoria-n vântul

lui aprilie

ca roza înmulţindu-se-n carne

 

cu bocancii grei

cu inima şi mai grea

cu gura uscată de arşiţă

 

in deserto clamando

 

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

– desprindere II –

 

lepădat de la faţa Ta Doamne

mă bălăcesc

între muzici lascive bere şi mititei aioşi

muştar şi bârfe şi covrigei unşi cu miere şi susan mac şi şpan

cu Suzana şi Lolita

trase artistic la strung de Hopa-Mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică

în baraca miracolelor

 

şi roata norocului din adn-ul meu

produce viitor la kilogram legat cu pamblică tricoloră

produce non-stop adrenalină şi american-dreams pentru poeţii gureşi

de pe Dâmboviţa & Tâmpa

pentru spitalele de psihiatrie pentru şcolile de dans din burice

pentru ministerele nimicului cu scârlionţ

 

şi roata norocului din mintea distrusă produce

în valuri kalaşnikov

realităţi cu yesmeni cu vodka & cola pentru restul lumii

pentru generaţiile copy-paste copy-paste

 

dar roata norocului

cu slove de foc şi slove făurite

 cu litere tipărite cu fierul roşu în carne

produce

între Carpaţi Dunăre şi Mare

printre hăulituri cu ghionturi mioritice

atât de multă tristeţe că-mi vine să-mi tai venele

să mă arunc în ziua de ieri

pentru totdeauna

 

dar vai

dispare în disperarea livrată cu parfum ieftin şi fundiţă

în întunericul erotic

Coana Miţa-biciclista cu tot cu Crăcănelul ei

ambetat absolut undeva în Cişmigiu

ascuns

cum numai marea sub clopotele verzi

 

 

hai să te dai cu mine cu el cu ea în stambă

să ne întoarcem sufletele pe dos

să li se vadă cusăturile slabe aţele de păpuşă

 

să facem măscări prin

paradisurile artificiale

 în care

 goală şi vopsită în verde de paris

 baletează au rebour jeanne duval cu poetul ei en corespondances desperechiat

cu tiribombe şi pocnitori şi sudalme şi miros iute de frică

 

dar

hai să punem sub scaunele din biblioteci grenade cu râsete şi la subţiorile îngerilor

sticlă pisată şi merde afrodiziac

hai să ne tăvălim beţi-turtă

prin praf de puşcă şi piper şi creier

făcut zob cu ranga iubirii de oameni

în academia scrobită

ţeapănă de atâta gravitate

 

-mausoleul merdului tricolor –

 

hai să ne ospătăm cu fleicile fleşcăite ale lui mam’mare

cu nasul borcănat şi roşul vertical al lui nichituş muiat în tuş sub curcuduş

între oameni de câlţi

oameni de gumă

oameni traşi la xerox pe hârtie de ambalaj pe ziduri în aiurare

 

o să vă vând contra cost cu pipeta

esenţa esenţelor sub formă de picături sub limbă

celor în care gloanţele dum-dum

fac să înflorească

psihedelic

iadul

 

pentru o clipă o să urc în al nouălea cer cu Lolita

să sfărâmăm porţi de fum să dărâmăm ziduri de carne şi nervi

să ne aciuem în ea pentru încă o viaţă pentru încă un vis

 

cu iarba fiarelor

o să desfac cele-şapte-lacăte-de-la-cele-şapte-centuri-de-castitate

ca toată tinereţea să se ducă pe apa sâmbetei

 

hai să vi-l arăt

dincolo

pe dj Marinică trompo-bicicleta cu gaze

care vinde pisată mărunt

piatra filozofală ambalată în staniol pentru uz intern –

e bună pentru brâncă şi oftică pentru meteorism şi aiurare

pentru săpat şanţuri în Pacific

pentru bucuria coborârii de-a berbeleacul a omului

din maimuţa lui urmuz la fiecare 20 de minute

pe scara Richter

 

ia faceţi voi mumos-mumos

ca Iovian–împăratul să vă injecteze în jugulară de-a dreptul

licoarea poeziei

cu tot zumzetul cuvintelor în durerile facerii

cu otrăvuri sonore şi ceruri înalte

şi pocnetul osului de pitulice sub raza iute a dimineţii cu păpădii

 

şi

le spun

celor dispuşi

să privească în ochii mari şi minunaţi

 moartea din ei înşişi

până se îndrăgostesc de ea şi de miile ei de fluturi

rătăciţi între acum şi atunci

 

 

( şi nici un om nu o va atinge aici

– şi ea va zbura

liberă şi fericită pe deasupra câmpiilor de fier şi gălbează

pe deasupra gunoaielor

din oraşele frigului

a munţilor măcinaţi de boli

a morţii în travesti )

 

dar ei sunt duşi deja cu sorcova pe pustia neagră prin hrubele beţiei de a face rău

 

 

 

Violeta ION

 

 

CEA MAI FRUMOASĂ ZI

 

Deasupra Ardealului

 

Deasupra Ardealului se înalţă surprinzător de repede oameni

palizi cu haine lungi sub care tremură corpurile subţiri, firave

răsucite a ploaie şi linişte.

Mătuşa e gazda completă, nu-şi ridică niciodată privirea din perete.

Roboteşte lucrul pe loc şi ea nu se hrăneşte. Are sîngele gros cît să-l tai cu palma,

din sîngele ei se îngraşă, din sînge îşi duce mîna la urechea beteagă

din sînge se trezeşte noaptea şi aranjează lucrurile în rafturi

toată noaptea cotrobăie prin debara cu mîini puternice din care

ţîşneşte sînge gros, bun

ca la mama acasă. Cu sîngele ei se laudă, de sîngele ei e îngrozit oraşul

cînd stă lipită de masa de la fereastră, trenurile urlă şi vorbesc cu ea.

După o stare nemaipomenită începe să zică tare. De la atîta vorbire

se încreţeşte cugetul. Bărbia îmbătrîneşte dar se ţine trează cu o sforţare în sus

de parcă s-ar smulge că e pe jumătate îngropată. Toţi oamenii din oraş

se strîng în jurul ei şi vorbesc, parcă au şi ei

bărbile îngropate pe jumătate în aerul gros

şi de la atîta vorbire cu ea încep să caute toţi noaptea prin debarale.

Noaptea e întotdeauna grozavă, magnifică.

N-am aflat niciodată ce caută.

 

 

Mă uit la femeia asta

 

Mă uit la femeia asta care îşi întinde mîinile pe geam

în spatele geamului oameni lungi

oameni prietenoşi

unii spun că-i nebună şi că de cîte ori deschide fereastra

îşi agită mîinile în gol.

Cred că se recunoaşte în mulţime şi mai cred că într-o zi

o să coboare de acolo s-o îmbrăţişeze.

Poate e mătuşa. Şi mătuşa caută de dimineaţă şi caută

şi caută pînă seara cînd mîinile ei fine

se aşează în jurul gîtului femeii din mulţime.

În fiecare dimineaţă urmele de pe gît se evaporă

şi în fiecare noapte văd o femeie care trage

un leş în sus pe scări pînă în creier

 

 

Asta e a doua noapte

 

în care visez morţi care nu fac parte

din familia mea. Le dai pomană, ce să faci, spune mama. Altfel se ţin după tine

pînă le dai. Tu, ascultă la mine, intervine mătuşa Tina, crezi că morţilor le mai

trebuie ceva? Lu’ asta, după ce şi-a schimbat religia, spune mama, nu-i mai trebuie

nici bomboană pe colivă. Lasă că o să vezi tu cum e să nu-ţi împartă nimeni!

Adică pe ei nu i-a iubit nimeni?

Te-am auzit, şuieră mătuşa. Ce legătură are?

Ce a zis, întreabă mama. Spune ce a zis!

A zis că vremea trece şi dacă mai stă aşa se urîţeşte şi n-o mai ia nimeni.

Urîtă eşti tu, şuieră şi mama, lasă-mi fata în pace,

mai bine vezi de tine că eşti stearpă ca o coajă de nucă. Şi ce mare

lucru că-l ai pe Ilie? Tot nepoata o să-ţi împartă.

Dacă îmi împarţi, mă ameninţă mătuşa, o să te bîntui în draci!

Tată, să-mi dai bani să-ţi cumpăr băutura pentru pomană, sare tata în mijlocul sufrageriei.

Se cam clatină că el a început de aseară.

N-a băut tata nimic, îmi dai bănuţii şi îţi cumpără tata de la piaţă

un vin alb, ca să nu-mi facă tensiune

o ţuică sănătoasă de prună

îţi cumpără tata carne pentru fripturi

le perpelim frumos la cuptor

luăm şi un cozonac, că mă-ta e obosită.

Mă, spune mama, iar mergi alăturea cu drumul. Dar nu e o idee rea

să-i dai lu’ tac-tu să se simtă şi el util.

Dă-i lu’ tăticu, spune tăticu. Şi din mîneca mea încep să curgă : asul de treflă

pentru regina mamă, asul de pică pentru mătuşa Tina, asul de cupă pentru tata,

şi curg pînă se umple sufrageria

şi de atîţia aşi nu ne mai încăpem în piele de bucurie.

 

 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

Crista BILCIU

 

EVANGHELIA DUPĂ LILIT

în 13 cânturi deşucheate

(POEMA DESNUDA – Cartea 2)

Prolog

 

 

Ascultă-mă

dar nu cu urechea,

 ci cu sexul lipit de textul prin care respir…

Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar

nu orice purtător de penis e bărbat, după cum

nu orice purtător de pix e critic literar

pisicile nu sunt toate la fel în întuneric –

unele mai blânde zgârie rău

altele rânjesc doar (cele de Cheshire)

iar altele bătrâne fac zeama bună –

dar, de cele mai multe ori,

precum oul care dă lecţii de gătit găinii

aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă

căci, vai, nu orice critic literar are pix

(nu orice pix zgârie rău)

unii critici au sex

iar sexul lor o latră pe Lilit, târfa

Lilit râde în somn căci

Ce naşte din poezie critici literari mănâncă

 

 

Introducere

(Odă mie însămi)

 

-Cine eşti tu?

-Sunt Lilit. Lilitu…

Cartea a doua nu e cine ştie ce

În ea veţi face cunoştinţă

cu ceea ce a mai rămas din

personajul numit Laura

cu o versiune adăugită, peticită

şi îmbunătăţită

Deci, eu, Laura

scriu

înşir cuvinte în mansarda mea

de pe Căderea Bastiliei

alături de partenerul meu neobosit

şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume

Gândac Gândescovici Raskolnikov

El stă în chiuveta mea care picură

iese din instalaţia de scurgere

şi aşteaptă

aşteaptă să îl observ

şi să îmi fie frică şi greaţă

(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)

atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre

şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău

eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă

eu ţi le voi purta în jos

prin instalaţia de scurgere

până în casele oamenilor

eu ţi le voi sălta spre urechile

şi decolteurile gospodinelor

spre urechile intelectualilor

Iar mansarda ta va fi un focar de cultură

Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet

voi lipi abţibilduri cu chipul tău

şi cuvintele tale mă vor urma cuminţi,

ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă

şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică

atunci când vei muri,

tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,

şi în manualele alternative,

în ştirile de la ora 5,

chiar în „Times” şi „Sunday News”

şi de acolo, ţup!

în subconştientul colectiv.

Şi viaţa ta nu va fi degeaba

nimic nu va fi degeaba

aliluia aliluia aliluia…

 

Ascultă.

Aşa reflectam eu în timp ce

mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului

(mint când spun că străzile sunt prăfuite –

de fapt, inventez,

ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine

încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni –

nici măcar la tine care mă citeşti,

probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,

te plictiseşti

Şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil…)

Chiar acum, creierul meu scrie,

Corpul meu nici nu e aici,

paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice

în zig-zagul supermagazinelor,

sufletul meu însă stă aplecat asupra lui însuşi,

ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,

te vezi pe tine în ea

şi rămâi tâmpit, ca Narcis,

Dar sufletul meu e departe de a se extazia

de netezimea obrazului său,

sufletul meu e orb

şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,

îşi tatonează încet, cu tentaculele,

fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura –

pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,

altfel de unde apa din cală,

de unde oscilaţiile periculoase ale navei,

gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,

de unde fuga îngrozită

a şobolanilor lucidităţii,

care preferă să se înece decât să însoţească

o astfel de corabie bolnavă (nu beată).

Rana – cauza bolii – spărtura mare

prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul,

fluierând a pagubă,

credem că a fost făcută de ochii lui albaştri

de ochii lui mirosind deocheat a D.H.Lawrence…

 

STOP!

Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.

Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?

Şi de ce sunt albaştri?

Şi cine eşti tu?

Sunt Lilit. lilitu.

Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?

 

Atunci Laura se trezi din somn.

 

 

 

Daniel D. MARIN

 

 

Lumea într-un cip

 

Trăiesc în bunăstare şi apatie.

În acest caz, lumea este, printre altele, tolerantă cu mine.

Când traiul ăsta dă semne de oboseală,

lumea fojgăie în jurul meu şi-mi dă întruna sfaturi arţăgoasă.

Dacă aş putea introduce lumea

într-un cip pe care l-aş putea activa oricând

m-aş putea crede un dumnezeu-copil.

În acest caz, lumea îmi va părea, printre altele,

obedientă ca un roboţel-spion

dependent de telecomandă, baterii şi cheful meu

de hârjoneală şi de a strecura mică discordie.

Abia atunci adio bunăstare şi apatie cu adevărat hieratică.

 

 

Lecţia de cinism

 

Învăţ să fiu un bun cinic.

Mă ajută să trec peste.

Cinismul de împrumut îmi

vine perfect. În noua mea haină

defilez calm prin societate.

Cota de popularitate

îmi creşte invers proporţional

cu puţina îngăduinţă

de care dau dovadă. Însă tot

nu reuşesc să trec peste.

Cu cinismul la vedere, trec

prin societate ca un superb

manechin anorexic pe catwalk.

 

 

respiro

 

Fac ce vreau. Şi vreau să fac dezastru.

Arunc obiecte, rup hârtii, răstorn

castronul cu mâncare al pisicii

în mijlocul camerei, smotocesc pisica,

mă învârt în jurul camerei,

sar până dau cu capul de tavan.

Un vecin îmi bate în ţeavă

să mă potolesc, altul mă întreabă

direct prin peretele lavabil

ce m-a apucat. Şi ce-mi place

să-i las în suspans! Din păcate

nu mă ţine prea mult. Mă potolesc.

Sunt cuminte şi mă doare.

Strâng tot ce-am aruncat. Oftez de oftică.

Pisica stă în mijlocul camerei

în două lăbuţe, privindu-mă cu ochii ei albaştri

de birmaneză, total confuză.

 

 

Levitaţia

 

Se mai întâmplă să-mi iasă exact

invers. Şi nu-i prea rău. Dimpotrivă.

Ieri am vrut să ajung la pacea interioară,

dar paranoia mi-a invadat mintea.

Din paranoia am trecut printr-un

inexplicabil proces direct la extaz.

Buddha mă privea şi parcă mă invidia.

Mie nu-mi păsa. Nici nu mai

ştiam ce-i aia invidie. Deja mi se arcuia

aura în jurul capului. Mai s-o ating,

dar extazul te consumă şi se consumă

rapid. M-am trezit în metrou.

Levitam în lotus deasupra unui scaun de plastic

roşu cu ochii holbaţi, iar oamenii

se holbau la mine. Mă arătau cu degetul.

 

 

Nediferenţiatul

 

Încerc să fiu eu.

Nu-mi iese.

Împrumut voci, figuri,

uneori chiar gânduri.

Fără voie. Nu mai ştiu unde

încep eu şi unde încep

ceilalţi. Nediferenţierea îşi face

de cap în propriul meu cap.

 

 

Motor!

 

Mi-e foarte greu să accept

că în realitate nu e foarte greu.

Mă ascund ca un tâlhar

cu şişul în mânecă după tihnă

şi trândăveală, să pot

la un moment anume ales

să înfig şişul în oricine-mi perturbă

reveriile bizare. Dar nimeni,

nimeni nu se sinchiseşte.

Atâta plictis încât las bizareriile

deoparte şi trec la acţiune.

O imensă energie benefică

îmi inundă trupul. Întorc totul

pe toate părţile. Sunt în plină

acţiune de cercetare. În curând

voi fi în deplină acţiune.

Deja mă trece un fior când

mă gândesc la tot ce-aş putea face.

 

 

Direct spre soare

 

Mi-am luat un automobil.

Numai bun pentru drumurile noastre.

Nu consumă mult. Numai

că de câte ori sunt la

volan mă transform în altcineva.

Nimeni nu mă recunoaşte.

Şi mă ţin de farse.

Până mă plictisesc. Atunci

mă dau jos din automobil şi redevin eu.

Mi-a venit meseriaşa

idee să-i ataşez nişte aripi.

Să fie un nou automobil zburător

prin lume. Dar de unde aripi?

Prind un arheopterix

şi-i retez aripile, apoi precum

Dedalus le ataşez cu ceară

la automobilul meu. Şi pornesc motorul.

Şi îmi iau zborul direct spre soare.

Însă gelos pe mine nimeni nu-i.

Sunt prea multe avioane.

 

 

câinele invizibil
în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

pe iarba crudă şi umedă

copilul ţine un câine invizibil în braţe

îl mângâie pe blana deasă şi moale

îi şopteşte ceva strict secret la urechea uşor ridicată

câinele invizibil pricepe desigur totul

(e de o inteligenţă vizibilă de la o poştă)

şi îi răspunde copilului tot în şoaptă ceva strict secret

 

copilul îl hrăneşte cu jăratec şi pâine pe vatră înmuiată în lapte

o muşcătură el două câinele invizibil

 

în parcul din centrul oraşului cu locuitori clandestini

un copil cât un purice

se joacă în blana moale şi deasă

a unui câine invizibil

care creşte tot creşte

cât blocul de vis-a-vis

cât un transatlantic.

 

 

Individualitate

 

Vine o vreme când toate îţi par

aproximativ indistincte. Lucruri, oameni,

fluxuri energetice şi electromagnetice,

sunt o masă omogen structurată

ca un fel de reţea. În orice punct te-ai afla

totul e indistinct. Mai grav,

tu însuţi devii treptat la fel de indistinct.

Încerci să-ţi recapeţi

individualitatea, dar ea nu dă semne

că ar vrea sau ar putea fi recuperată.

Te gândeşti că poate acesta e un semnal

că un nucleu al individualităţii tale

a rezistat totuşi. Încerci să construieşti

în jurul lui straturi de individualitate.

Aproape că ai reuşit, ai o puternică

individualitate, dar abia ieşi în stradă

printre mii de oameni că straturile

cad unul câte unul. Rămâne singuratic nucleul.

Îţi subminezi

până la extincţie

propriul nucleu de individualitate.

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]