Nu-mi amintesc să fi avut în programa școlară, nici măcar la liceu, Moromeții lui Marin Preda, cartea se afla însă în  manualul fiului meu, un mare admirator al ei. E mai legat de sat decât mine, de la 10 ani, după moartea mamei, mergea, în vacanțe, la Toporu, invitat de unchiul Petrică, fratele cel mai mic al tatei și de soția lui Lita – doi profesori de excepție ai școlii locale.

Dar mie, „violența în familie” a lui Moromete și refuzul încăpățânat să-l lase pe Niculaie la școală etc., mi-au creat o distanță de netrecut față de celebrul personaj. Iar nostalgia rurală, păstrată toată viața de tata și de frații lui, nu m-a atins: pe ulița din Toporu m-am simțit totdeauna la fel de străină ca pe orice stradă dintr-o localitate necunoscută.

Însă cărțile lui Preda m-au interesat, le-am citi pe toate, cum apăreau, fără să mă pasioneze vreuna. Pe el l-am întâlnit doar de două ori, de fiecare dată în biroul lui de la Cartea Românească. 

Prima oară trebuie să fi fost în 1979, după ce publicasem povestirile din Dăruiește-ți o zi de vacanță, singura mea carte apărută așa cum am predat-o. Nici n-avea cine știe ce „probleme”, dar am și prins momentul când se schimbau procedurile de cenzură și directorul editurii, Marin Preda, redactorul șef, Cornel Popescu, și, nu în ultimul rând, fosta mea colegă de facultate, Magda, lectora cărții mele, și-au luat răspunderea pentru publicare. Despre Magdalena Popescu-Bedrosian, care a girat cărțile multor prozatori importanți, autoarea unei analize esențiale despre Slavici și viitoarea directoare a editurii Cartea Românească (1990-1997), Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda, a scris că era „directă participantă la geneza cărților”unchiului său.

*

Probabil ea mă sfătuise să mulțumesc directorului editurii, așa cum este  protocolul, fiindcă în prima amintire stau neîndemânatică și jenată, în biroul directorial. Este multă lume în jurul lui Preda, poate camarila despre care auzisem că îl târa la băutură?! Ori informatori/securiști care raportau tot ce face, așa cum suspectam atunci, și cum  CNSAS-ul confirmă azi? Se pregăteau să meargă la un restaurant să serbeze o carte recent publicată, din categoria celor „fără cotă”, pe care nu obișnuiam să le citesc.

Fiindcă apărusem hodoronc-tronc acolo, li s-a părut normal, în veselia generală, să mă ia cu ei și m-am dus, ca să nu fac notă aparte. Ori să fi vrut să-l văd pe Preda îndeaproape? Nu sunt sigură, n-am fost niciodată snoabă și n-am ținut să ajung în preajma celor ale căror cărți le admiram. În tinerețe, petrecerile și momentele oficiale au fost, pentru mine, motive serioase de stres.

Dar atunci eram derutată, nu-mi trecuse prin cap că s-ar fi cuvenit să-mi sărbătoresc și eu cartea nouă cu editorii, nu frecventam restaurante și eram chibzuită la bani. Mi-a rămas în minte masa mare, rotundă a unui trist restaurant comunist unde, foarte repede mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să încarc nota de plată a sărbătoritului cu prezența mea inutilă. Era acel gen de „chiolhan” pe care de obicei îl evitam, numai bărbați, vorbind tot mai pe șleau, cu cât se încălzeau de băutură, despre lucruri care  nu mă interesau.

În atmosfera care devenea tot mai golănească, păstrată de memoria mea, nu-l văd pe Preda, dar îl aud, intonând, deja pilit, un fel de cântec: „Dă-l în pula mea! Dă-l în pula mea!” (Să fi fost pula calului?). Scriitorul admirat scăzuse brusc în ochii mei, în mediile burgheze unde crescusem/trăiam nu se vorbea așa, și nici nu se cheltuiau banii la „o băută”, în restaurante.

*

Un prieten al meu de la Enciclopedică, cu dese drumuri la Centrala Editorială, îmi tot povestea despre drepturile imense de autor încasate de Marin Preda, pe reeditările cărților lui. Dar această invidie dospită a lumii editoriale era nejustificată. Marin Preda avea o mulțime de cititori, și, în plus, orice carte nouă a lui era un cadou pentru doctori, profesori de meditații etc., echivalentă cu cartușul de Kent.

Când a apărut Cel mai iubit dintre pământeni s-a stârnit o mare agitație în toată  Casa Scânteii, cartea nouă nu se mai găsea nicăieri. Căpătasem deodată importanță la Enciclopedică, și am fost rugată de colegi să merg cu o listă (probabil și un șofer) să iau un număr de exemplare pentru toți doritorii; se trăsese al doilea tiraj.

La câteva zile după ce mi-a semnat cumpărarea exemplarelor (pe al meu am și dedicația lui), Marin Preda m-a sunat la editură și m-a invitat să stăm de vorbă. Știam de la o bună prietenă că trecea printr-o criză sentimentală, i se confesase cu ochii în lacrimi fiindcă poeta pe care o iubea, se măritase.

Nu știu cât am stat în biroul lui, nu am ținut niciodată jurnale și nu-mi amintesc ce  am vorbit, dar am plecat într-o cu totul altă stare decât de la restaurant. Recunoscusem luciditatea și profunzimea care mă atrăgea în cărțile lui. Dar ceea ce nu mai întâlnisem (și nici n-aveam să mai întâlnesc la altcineva) era umanitatea, firescul, simplitatea acestei profunzimi. Simt artificiale cuvintele când încerc să-l descriu, de aceea nici n-am prea povestit acea convorbire care ar fi trebuit să aibă continuare: cel puțin asta mi-a spus atunci când m-am ridicat să plec.

Îmi povestise ce citise într-o carte despre Viața după moarte, despre tunel, despre lumină, despre felul cum cel plecat vede, cumva de sus, ceea ce se petrece în jurul corpului său mort etc. Azi toate astea se știu, dar atunci când mi le-a spus Preda, erau noi, șocante, cel puțin pentru mine. Mă interesau cu atât mai mult cu cât moartea decimase aproape toate persoanele dragi din familia mea, mama murise doar cu un an înainte, la fel ca și sora ei. „De ce vorbim oare despre moarte?” a întrebat Preda și, spre regretul meu, a schimbat vorba.

N-am știut ce să cred despre cartea aceea, Viața după moarte,  până prin 2006, când  aveam să-l văd pe George Crăciun la spitalul Floreasca. Mi-a povestit că fusese în comă, trecuse un prag al vieții și văzuse tunelul etc.

*

În timp, convorbirea mea cu Marin Preda mi s-a părut tot mai stranie, fiindcă n-am mai apucat să ne vedem, așa cum ne înțelesesem când am plecat. A murit  curând, în acele circumstanțe nelămurite până azi, dar despre care încă se mai vorbește.

Am stat și eu de gardă lângă sicriul lui, ca mulți alți colegi, momentul mi l-a reamintit peste ani Eugen Negrici, mă ținea minte de atunci. Plutea în aer disperarea unei mari pierderi colective, un cutremur în viața cărților, și chiar așa a fost, atmosfera culturală s-a răcit de atunci, automat și continuu. Din atmosfera înfierbântată de atunci, prin care circulau versiuni contradictorii, îmi reamintesc și că, după slujba de la Biserica Albă, convoiul mortuar nu a mers la pas, așa cum se cuvine, ci a pornit în goană spre Cimitirul Bellu: probabil oficialitățile s-au temut de mulțimea care s-ar putea aduna.

După ʼ90, vecinul meu de bloc, Cornel Popescu, fost redactor șef al Cărții Românești, venit întâmplător în vizită la mine, mi-a șoptit, uitându-se temător prin apartamentul meu, despre manuscrisele lui Preda (poate un jurnal intim?) dispărute din editură, unde le ținea. Unul însă, am citit pe internet, pare să fi apărut între timp, dat chiar de familia lui Muzeului de Literatură.

N-am încercat să înțeleg ceva coerent, o lumină tulbure plutește deasupra ultimelor luni din viața unui Preda fragilizat de tensiuni venite din multe părți, a cărui statură profesională și morală (după părerea mea) niciun scriitor al timpului meu n-a mai avut-o. Și nici nu cred c-o va mai avea.

Zilele trecute am intrat în librăria Kiralina și mă uitam la raftul, destul de bogat, cu cărți ale autorilor români traduse și publicate de edituri franceze când, spre surprinderea mea, am descoperit între ele Le grand solitaire (Marele singuratic) al lui Preda. Am schimbat două vorbe cu una din librărese care știa că Preda murise demult și m-a întrebat, cu o voce nesigură, dacă murise în închisoare. Citise Cel mai iubit dintre pământeni și s-a gândit că el era personajul Petrini. A, nu, i-am răspuns, era directorul cele mai mari edituri de atunci, i-am răspuns. Dar pe loc mi-am dat seama că nu-l descrisesem bine, fiindcă tânăra a făcut un gest de brusc dezinteres, înțelesese că  Preda fusese „omul regimului”, și-a plecat imediat. Am vrut să mă duc după ea, să-i explic mai multe, dar era solicitată de alți cumpărători. Am rămas, înciudată, pe loc, simțeam precaritatea literaturii  și  timpul, ca o furtună de nisip, care acoperă totul.

Ursitoarele  i-au dat  tot ce-și putea dori

Peste trei decenii de la întâlnirea cu Marin Preda aveam s-o cunosc pe Aurora Cornu, femeia care i-a marcat viața și care, fapt comentat mai puțin, a avut un rol important în publicarea Moromeților. A fost prima cititoare a manuscrisului, Preda pare să fi fost nedecis în privința lui, dar Aurora și-a dat seama ce valoros era și l-a convins să-l publice Desigur au contat și sfaturile criticilor-prieteni – Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu – dar cea care descoperise manuscrisul Moromeților a fost Aurora.

Nu m-am îndoit că n-ar fi fost așa, i-am regăsit afirmația și într-un  interviu luat de Cristina Hermeziu, și, dealtfel, n-ar fi avut niciun motiv să-și aroge un  merit nejustificat: ursitoarele din Cornu i-au dat copilei ce avea să migreze continuu, de la o familie la alta, de la un bărbat la altul, de la o țară, la alta, tot ceea și-a dorit.

  Cel mai mult și-a dorit să fie lăsată să plece, să vadă lumea, mi-a spus. Atunci când  părea să nu-i lipsească nimic, intra într-o stare depresivă, nu mai mânca, și până la urmă, părinții, bărbatul, oricât de mult îi costa despărțirea de ea, s-au resemnat să-i dea  drumul. Marin Preda, se știe, a intrat în spital cu o depresie gravă când au trebuit să divorțeze și n-avea să o uite  toată viața.

Dar Aurora nu voise să fie doar soția celui mai important scriitor român, voia să-și scrie cărțile ei, să călătorească, să vadă lumea, fără „să-i creeze lui probleme”, dacă ar fi rămas în străinătate atâta timp cât erau căsătoriți. Abia ăsta mi s-a părut un motiv serios  pentru despărțirea lor, atunci când mi l-a spus. Fiecare dintre noi avem un narativ al vieții noastre, iar cel al Aurorei Cornu acesta pare să fi fost: fuga spre un centru iluzoriu.

*

Am cunoscut-o la New York, la Centrul Cultural, în jurul anilor 2000, când participam  la un program pentru jurnaliste al asociației americane  Women Edition.

Aurora arăta încă bine, chiar dacă se mai îngrășase, se îmbrăca simplu, nu se farda, nu era deloc genul „femme fatale”, așa cum mi-o imaginasem atunci când auzisem povești despre ea. Nu fusese doar o femeie superbă (Ana Blandiana, ea însăși o adolescentă frumoasă „ca o dezamăgire”, cum a numit-o Mircea Martin, mi-a povestit că atunci când a întâlnit-o pe Aurora în redacția Vieții Românești, a rămas uluită), ci și o persoană interesantă, empatică, generoasă. Avea un gen de stabilitate, de echilibru care pornea de la încrederea în ea și iradia și spre ceilalți. Cel puțin eu așa am trăit întâlnirile noastre. Dar ea se descrie la 19 ani ca o fată ciudată, agresivă, periculoasă, megalomană etc., care n-ar fi trebuit să fie luată de nevastă de nimeni, dar asta făcuse Marin Preda.                           

După ce a divorțat de el, Aurora, care scosese două volume de poezie și lucra în redacția Vieții Românești, condusă de Petru Dumitriu, încercase să plece în America după un iubit matematician, dar n-a reușit. Dar după un timp însă a mers la un festival de poezie în Belgia și atunci a rămas.

A durat  până când Aurel Cornea, cel care îi va deveni al doilea soț, să poată ieși și el din țară. Un cuplu frumos care avea să treacă printr-o încercare dramatică: inginer de sunet la Antenne 2, Aurel va petrece zece luni ca ostatec luat de o grupare pro-iraniană în Liban, în condiții atroce (legat de un calorifer etc.).Va fi  eliberat după stăruințele lui Jacques Chirac, viitorul președinte ale Franței, la acea dată primarul Parisului. Am văzut fotografiile cu primarul Chirac, naș la cununia religioasă pe care Aurora Cornu și Aurel Cornea (ciudată potrivire de nume) au făcut-o după eliberarea lui și a celorlalți doi jurnaliști francezi, din captivitate.

*

La Paris, Aurora a lucrat doi ani la emisiunea Monicăi Lovinescu la Europa Liberă, a jucat ca actriță într-un film devenit cult (Genunchiul Clarei al lui Roemer), a regizat și ea însăși vreo două filme experimentale, a reușit să-și scrie și să-și publice în Franța, în SUA și în România  romanul la care visase toată viața: Fugue roumaine vers le point C./Fuga spre centru. N-avea inhibiții să treacă de la un gen la altul, fără să fi avut un talent ieșit din comun pentru niciunul, e probabil românca cea mai umblată  în cercuri artistice și literare străine.

Banii primiți de Aurel de la Asigurare după ce-a fost eliberat, bine gestionați printr-un broker pe bursă, le dăduse posibilitatea să-și cumpere cele două apartamente la Paris și la New-York (mi-a spus că se îndrăgostise de oraș de când l-au văzut). Avea acolo un cerc de prieteni scriitori între care Mirela Roznoveanu, Mircea Săndulescu, Constantin Virgil Negoiță, un cibernetician ajuns profesor la CUNY, autor de numeroase volume de proză literară. Am încă în minte ziua de vară copleșitor de luminoasă, atât de potrivită cu lumina dinăuntrul nostru, când Aurora m-a plimbat prin cartierul chinez din  New Yorkez, tot povestindu-mi câte o secvență din spectaculoasa ei viață. De fapt, nu pot să-mi închipui că n-am s-o mai întâlnesc niciodată, e pentru mine vie, și vocea i-o aud, ca și când ne-am văzut acum o săptămână.

*

Mult timp, Aurora și Aurel au  locuit jumătate de an la New York și jumătate de an la Paris, dar ea venea din când în când în țară, după ʼ90 chiar în fiecare vară și era așteptată de multă lume (Georgeta Dimisianu, editoarea ei și prietenă din tinerețe, Eugen Simion, exegetul lui Preda, Radu Aldulescu), surorile, un nepot arhitect care o întovărășea mereu. Și-a scos cărțile, dădea interviuri, mergea la Câmpina, la Cornu, făcea întâlniri la restaurantele unde mergeau de obicei scriitorii: o masă mare, cu discuții care se lungeau, ca pe vremuri la Madam Candrea, unde ea plătea consumația, în amintirea timpului când „făcuse foame”  ca emigrantă la Paris.

Petre Rado, fostul meu coleg de la Enciclopedică, ajuns și el, după un detur prin Israel, la New York (în anii ʼ70 scrisese despre filme în România Literară), după ce a întâlnit-o la Centrul Cultural pe Aurora, mi-a făcut o remarcă surprinzătoare: „A trăit în cele mai înalte medii culturale, a făcut film, a scris cărți, dar a rămas esențial o țărancă”.

Nu cred că avea dreptate. Aurora putea fi și vehementă, apărându-și părerile, în formule tradiționale, avea și inițiative surprinzătoare, cum a fost de pildă să-și consume ani și energie ca să construiască la Cornu o biserică, o mănăstire de călugărițe, pe o culme de deal. Își imaginase că-și va petrece acolo ultimii ani de viață.

N-a fost așa. I-a petrecut la Paris, după ce, acceptându-și târziu bătrânețea, a vândut apartamentul din New York (Av. 3, într-o zonă centrală, cum altfel? Și cel de la Paris era lângă Pont de l’Alma). Cred că a clădit mănăstirea, ultima construcție e vieții ei, în amintirea părinților părăsiți când era o adolescentă („au ales copilul greșit”, spunea despre adopția lor). Rămăseseră singuri, „fără toiag”, la bătrânețe, în timp ce copila crescută de ei cucerea lumea, împlinindu-și destinul.

[Vatra, nr. 10-11/2024, pp. 2-4]