Puțină ordine în sentimente!

Am plecat de la primul party (ceai, se spunea atunci), din modesta locuință a prietenei mele Rodica Papadopol, cu două terfeloage, pescuite dintr-un cufăr cu cărți vechi.

Duceam cu mine senzațiile indescriptibilului moment când băiatul, iubit în tăcere în primii ani de liceu, mă lipise, la un tango, de trupul lui sportiv. Și am continuat să aștept, tot mai nerăbdătoare, ca iubirea să devină reciprocă: liedul lui Solveig, cu ochii pironiți pe orizontul de unde avea să apară nepăsătorul Peer Gynt, era piesa mea favorită, o tot ascultam la micul radio Telefunken al părinților, spart și cârpit.

Dar, spre sfârșitul clasei a X-a, exasperată de slăbiciunea mea sentimentală, mi-am dat un ultimatum sever: dacă până la data X nu primesc „cererea de prietenie” așteptată, gata! Încercăm cu următorul! Neformulată în cuvinte, decizia trebuie să fi aparținut zodiei mele, pasională și cerebrală, și am respectat-o ca un birocrat tipicar. Primul „pretendent” ivit, un elev de la celălalt liceu cu care dansasem la reuniunea de Paște, a primit acceptul meu pentru plimbări caste pe strada cu vile înspre pădurea Trivale și câteodată un film la unul din cele trei cinematografe ale orașului, sâmbăta de la 5-7, cum permitea tata, de când primăvara lungise ziua.

Nu văd însă cum aș fi respectat termenul fără acea reuniune, Slavă Domnului, obligatorie, (ca să nu meargă elevii la Înviere în Noaptea de Paște). Severul meu tată s-a văzut obligat să-mi dea drumul, iar mamele adoptive m-au înzestrat cu prima mea rochie nouă: Dodia mi-a dăruit stofa buretoasă, albastru închis (culoare nepotrivită cu o negricioasă ca mine) și tanti Geta mi-a croit-o cu talie înaltă, în stil princesse, a spus mama, ca o maestră de lucru manual ce era.

Le-am asistat cum se cuvenea anii de bătrânețe, ca răsplată pentru iubirea lor necondiționată? Nu suficient, găsesc acum, cu o durere târzie.

Chiar dacă, după un timp, am renunțat să mai continui acea primă „prietenie” falsă, ca o căsătorie convențională (bietul băiat, stângaci, cu palmele lui umede, nu mă atrăgea deloc), „autoreeducarea” m-a scos din lingoarea bolnăvicioasă anterioară și m-a făcut capabilă, destul de repede, să am o „prietenie” adevărată (am condus-o, de altfel, prost, și pe aia).

Deschisesem însă războiul cu pasionalitatea zodiei mele de foc, cu slăbiciunea mea feminină. Aveam în față o viață întreagă în care să mă strădui, fără mari reușite, să-mi domesticesc emoțiile, să jinduiesc după echilibru și indiferență. De ce?

Ca să-mi asigur liniștea și puterea de muncă necesare, fiindcă trebuia „să fac ceva în viață”. Atâta doar că nu știam ce. Lecția tatei, ținută în strâmta bucătărie de vară din curte, în care mai încăpea aragazul, butelia și un dulap îngust, și-atât, unde rămâneam de vorbă după masă. Nu carieră în sensul de azi al termenului și-a dorit tata pentru noi, ci un statut de excelență profesională, revanșa lipsei lui de noroc. Să ducă mai departe celebritatea fraților, legenda narcicistă a „numelui” familiei etc. N-a oferit lecțiile de pragmatism, sfaturile amorale/imorale care le-ar fi dat urmașilor, născuți cu pata ostracizantă a familiei, adaptabilitatea necesară noii orânduiri; și eu, și fratele meu am ieșit la fel de rigizi și nedescurcăreți ca și el, dăruiți nebunește muncii.

„Ți-a spălat creierul, te-a robotizat”, îmi vor spune uneori apropiații, iritați de „obsesia lucrului”, încă și mai nepotrivită pentru o femeie decât pentru un bărbat, pe care tata o sădise în mine, înainte să moară prematur.

Întâlniri cu Mircea Eliade

A doua terfeloagă pe care am scos-o din maldărul de cărți interbelice al familiei Papadopol (familie alcătuită dintr-o mamă și un unchi, cu tatăl dispărut, nu se știe unde, la fel ca al Letiției din Drumul egal al fiecărei zile), n-a mai trezit suspiciunile mamei, deși poate ar fi avut de ce. Dar, cu excepția acelei Educațiuni sexuale jumulite care ajunsese în foc, lecturile nu mi-au fost cenzurate.

Terfeloaga era întreagă, dar n-avea nici copertă, nici pagină de titlu, drept care mult timp nu i-am știut autorul. Dar n-am uitat-o. Mă marcase senzualitatea exotică difuză și la un moment dat am dedus că din cufărul mirosind a praf și a vechi al prietenei mele luasem la întâmplare o bună lectură de adolescență: Maitreyi a lui Mircea Eliade.

Dispărut în spațiul public după război, numele lui Mircea Eliade va reapare, într-un entuziasm general, prin anii ʼ70-ʼ80. Atunci i-au fost reeditate câteva cărți, între care și Istoria religiilor, primul volum, chiar la Editura Științifică și Enciclopedică unde am lucrat aproape 20 de ani.

Legăturile lui Eliade cu legionarii și faptul că trăia în Occident, făceau din el un subiect dublu de periculos. Nu-mi amintesc să-i fi auzit numele pomenit acasă, unde despre legionari nu se povestea nimic: simpatia față de ei, în anii interbelici, atârna acum greu în dosarele Adameștenilor. Pentru protecția copiilor, cenzura funcționa și în spațiile private. Ca urmare, cei crescuți ca mine în comunism au trăit nu numai cu imaginea lacunară și distorsionată a istoriei naționale, ci și cu cea la fel de necunoscută a propriilor familii. Ascunși după cravata roșie de pionieri, căram resemnați în ghiozdane dosarele proaste ca o traumă transgenerațională. Cine merge acum la CNSAS, descoperă că Securitatea avea o structură specială care i-a urmărit pe membrii fostelor partide politice din ʼ46 până în ʼ89. Legionarii au fost cei mai mulți, chiar și azi se recunoaște doar cu jumătate de gură că a fost vorba de o mișcare de masă. Și din cauza acestei ignorări, umbrele Mișcării reapar, la fiecare criză, le vedem și acum, înfierbântând febra electorală.

Viața politică a lui Eliade mi-a rămas mult timp necunoscută. M-am ciocnit de trecutul lui legionar când am ajuns în 1990, în rezidența din Iowa, și am aflat despre articolul lui Norman Manea Culpa fericită. Matei Călinescu și Virgil Nemoianu îl consiliaseră când l-a scris, și mi-au explicat și mie de ce trebuia publicat. Când Dan Pavel s-a întors cu el, de la bursa avută la The New Republic, și cu copy-right-ul revistei, l-am asumat, supărându-mi prietenii aflați în ambele tabere – și pe Norman, și pe Monica. Și pe mulți alții. Din păcate, era și o traducere proastă, iar de dreptul autorului nu se sinchisisem, deși eu și Norman eram buni prieteni. Am plătit-o cu șapte ani de tăcere.

Dacă lui Eliade nu-i știusem mult timp „păcatele” politice neispășite, de comportare cinică față de femei l-am suspectat, singură, de la Maitreyi, prima carte a lui citită de mine. Dezinvoltura sexuală a prozatorului Mircea Eliade, dat afară, în anii ʼ30, de la catedra de Logică și Metafizică a Universității bucureștene sub acuza de pornografie (pentru Domnișoara Cristina și Întoarcerea din Rai) nu se potrivea cu morala mea victorian-comunistă de la 15 ani. Voi găsi mai târziu argumente și în Huliganii, și în biografia tânărului Eliade („omul fără destin”, acuzația lui Cioran după ce o părăsise pe Sorana Țopa pentru Nina Mareș) ca să-i reproșez (în mintea mea) vitalismul exacerbat și revendicativ al intelectualului stătut între cărți, față de viața care „este în altă parte“.

Însă această imagine pe care mi-o creasem despre Eliade citindu-i cărțile, poate să fie falsă, așa cum sunt de obicei imaginile cititorilor despre scriitori, construite din stereotipuri și prejudecăți.

În fapt, alegerea între două femei care-l iubeau pare să fi fost traumatică și pentru Mircea Eliade, de vreme ce va deveni o obsesie literară; la o vârstă înaintată, i-a dăruit-o profesorului Gavrilescu, personajul amnezic din La țigănci. Alegerea Ninei Mareș, care îl amenințase cu sinuciderea, mi se pare acum relativ nonconformistă (o femeie divorțată, cu o anumită „experiență de viață” și ca atare prost văzută, inclusiv de familia lui) și generoasă (Nina avea și un copil, Adalgiza, care va crește în casa lor). Era, este drept, și o opțiune confortabilă: simpatizantă a legionarilor, s-ar părea că mai pasionată decât Mircea, Nina a reușit să-l extragă din lagărul de la Miercurea Ciuc printr-un unchi, general la Palatul Regal, și să-l vâre în diplomația culturală, direct la Londra. Și a fost mereu o soție docilă, ceea ce care actrița Sorana Țopa n-ar fi ajuns niciodată. Poate cancerul uterin al Ninei nu s-a tras de la avortul (raclajul, se spunea în epocă) impus de Mircea, care îi ceruse același sacrificiu și Soranei când rămăsese însărcinată, ci constituției sale ori vieții sexuale anterioare. Dar el și-a asumat o vină care l-a chinuit mult timp, după cum povestește în Jurnalul portughez. Din ce am auzit de la cei care îl întâlniseră (Alain Paruit, Ioan Petru Culianu, Marius Robescu etc.), Eliade era un om bun și deseori naiv.

În 1946, când în România se instaura comunismul, Mircea Eliade, fost atașat cultural al regimului Antonescu, ajuns la Paris în condiții de viață precară, muncește aprig pentru cariera lui viitoare de istoric al religiilor, într-o altă limbă. În acel moment de vid și derută, când deja avea în spate circa 15 romane și eseuri, publicate în România, regreta că este silit să-și încheie cariera de scriitor român. Din fericire, n-a fost așa. Din postul de profesor la Universitatea din Chicago, deținut trei decenii, se va reîntoarce în Franța, în vacanțele de vară, ca să-și întâlnească prietenii, pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe Eugen Ionesco și pe Cioran. Și nu în ultimul rând, să-și scrie nuvelele fantastice și romanul Noaptea de Sânziene în Provence, în casa prietenului său, poetul Ioan Cușa, creatorul revista Prodomos și al editurii „Ethos” pentru exil. Dacă după unii cercetători lucrările științifice ale lui Eliade încep să fie azi depășite, cota sa de scriitor crește în România, iar cărțile lui continuă să fie traduse, în ciuda dezvăluirilor despre trecutul lui legionar.

Nu se numără printre autorii mei preferați, dar romanele și nuvelele lui mă interesează în continuare. Iar personalitatea lui am simțit-o, de la început, ciudat de apropiată, ca și când l-aș fi întâlnit cândva. Poate datorită lui Maitreyi, citită la adolescență. Poate fiindcă îmi amintea de unchiul meu, Dinu, devenit, ca și el, celebru în exil. Și poate și din cauza episoadelor legionare, care existaseră în familia mea. Am vrut să le înțeleg cu atât mai mult cu cât am avut o respingere constantă a Mișcării, de la doctrină până la acțiunile ei criminale, dar și o afecțiune admirativă față de mulții mei unchi din partea tatei.

Eliade a murit cu doar câțiva ani înainte să ajung, împreună cu Mircea Cărtărescu, în apartamentul lui, în camera care semăna cu una din casa unchiului lui Dinu, de la Policoro. Cristinel, cea de a doua soție a lui Mircea Eliade, ținea în permanență aprinsă o candelă pentru cercetătorul religiilor despre care nimeni nu putuse să spună dacă el crezuse într-adevăr în vreuna.

Familii înstrăinate de Războiul Rece

În vara anului ʼ80, am stat două săptămâni la casa lui Dinu din Sudul Italiei, la Policoro. De la sfârșitul anilor ʼ60, el venea regulat în țară, invitat de vechiul său coleg de la Academia di Romania, Emil Condurachi, specialist, ca și el, în istoria greco-romană, director, un timp, al Institutului de Arheologie din București.

Când am devenit membră a Uniunii Scriitorilor, în 1980, am primit în fine, și eu, pașaport, așa cum aveau toți prietenii scriitori din anturajul meu (unii stătuseră afară, cu burse, luni de zile) și chiar viză ca să merg în Italia, la invitația lui Dinu.

Ca să-mi arăt recunoștința pentru prima mea ieșire în Occident și pentru timpul petrecut cu mine (îmi arătase muzeele arheologice pe care le făcuse ca soprintendente della antiquita în regiunea Basilicata, mă luase cu el și cu Hel, partenera lui, la colocvii cu echipele de arheologi), i-am propus, înainte de plecare, să-i fac un interviu.

Nu mai făcusem vreunul și habar n-aveam dacă aș fi avut unde să-l public. Însă el aflase deja că Adrian Păunescu, după luni de zile de stat în Iowa City (am povestit despre International Writing Program în Anii Romantici), îi luase lui Eliade un interviu care apăruse în țară cenzurat. Exilul se umpluse de acest scandal, erau la curent cu el și ascultători radioului Europa Liberă din țară. Eu habar n-aveam. La vremea aceea, locuiam cu fiul meu de 12 ani într-o garsonieră în Militari, n-aveam televizor, nici radio.

Dinu mi-a respins indignat propunerea interviului, evident temându-se c-o să pățească „ce-i făcusem noi lui Mircea Eliade!” Noi? L-am ascultat buimacă, fără să mă pot apăra, fiindcă nu înțelesesem la ce se referă. Dar am simțit că pentru câteva momente ne transformasem în exponenții a două sisteme, încremenite într-o eră a suspiciunii.

I-au trebuit unchiului meu ani ca să se apropie de nepoții născuți după plecarea lui în țară: suspiciunea față de noua generație a familiei s-a topit pe măsură ce se nășteau sentimentele. Mi-a trebuit și mie timp ca să-i înțeleg reacția, care, firește, atunci m-a durut, și din care s-a născut obsesia falsului dialog între cei ce pleacă și cei de rămân în țară: tema Întâlnirii, care reapare în Fontana di Trevi. Cum ar fi reușit să-și dea seama el, trăit de la 24 de ani în Italia, în cine poate avea încredere, și în cine nu, dacă după ʼ90, când s-au deschis dosarele, mulți dintre cei trăiți în comunism și-au regretat credulitatea? N-a avut cum să se apere de cei din anturajul lui profesional sau din satul natal, pe care i-a tratat cu generozitatea lui extraordinară, în timp ce ei umpleau cu relatări amănunțite dosarele voluminoase care zac acum la CNSAS.

Din păcate, după ce ne apropiasem, iar eu devenisem jurnalistă, nu mi-am acordat vreme ca să-i fac, tihnit, o lungă înregistrare, care ar fi putut deveni o carte interesantă și reparatorie față de cvasi-ignorarea lui în România, în ultimii ani, când nu mai aducea burse, invitații etc. ca înainte.

Nu mi-am acordat nici timpul să stau cu el, vreme mai îndelungată la Policoro, așa cum îmi doream și cum el mi-a propus de câteva ori. Proasta repartiție a timpului acordat celorlalți (și chiar și ție) într-o viață, o descoperi, din nefericire, prea târziu. Sau poate asta mi s-a întâmplat doar mie?

 Iar adevărata „eră a suspiciunii” nu e cea denumită astfel de Nathalie Sarraute cu referire la personajul literar a cărui moarte o proclamau reprezentanții „noului roman”, ci cea care se desfășura sub ochii nepăsători/neînțelegători ai occidentalilor: cei 50 de ani ai Estului Europei trăiți sub comunismul de diverse culori sunt adevărata „eră a suspiciunii”. (Cartea lui Sarraute a apărut în 1956, anul ignoratei revoluții din Ungaria.)

[Vatra, nr. 12/2024, pp. 2-4]