Iustin Butnariuc debutează cu un volum destul de cizelat, chiar în ciuda câtorva imperfecțiuni structurale, în care registrul poemului biografic, reflexiv, uneori grav, e principalul pol de interes. Biografia ca asumare totală, cu toate stângăciile și precaritățile ei (vezi niște poeme ca flavian sau loto) e principala zonă de interes de aici și locul de unde se alimentează – cel puțin în primă fază, dar nu numai – punctele de nevroză ale textelor. Mici parabole morale, bine susținute de un control al reflexiei lucide, viziunile din zâmbim, radiația nu s-a stins au prea puțin din candoarea rememorării, de naivitatea specifică unui astfel de „demers” nu mai zic. Nu zic că uneori nu-i loc și de o ușoară dramatizare aici, de un soi de entuziasm al rememorării și o căutare uneori a efectelor și a secvențelor tari (vezi imaginea renului călcat de tren din all-blank, genul ăsta de poeme, mai rare, cu accente dark).

Însă în cea mai mare parte, echilibrul poemelor – căci e, totuși, un echilibru într-o plachetă care „prizează” momentele biografice în mai bine de o treime din cuprins – vine mai degrabă dintr-un soi de „defect profesional”, și anume ochiul clinicianului care selectează, cerebralitatea să-i zicem științifică prin care poetul își temperează impulsurile: „bag în mine emoții interzise/ vreau să trec ilegal vama afectului/ simt vâscozitatea senzațiilor/ moliile mușcă din haina pe care o țes/ camera se învârte/ un boboc a înflorit – în el stă parfumul/ singurul loc din lume în care pot trăi liber/ este un produs al minții/ o insulă pe care nu o cunosc/ cu palmieri din polistiren/ și plaje din dioxid de siliciu/ sau poate un gamet nefecundat/ o sabie cu două tăișuri”, body packer. Asta aduce la pachet, implicit, și-o regândire tematică a poemelor începând undeva pe la jumătatea volumului, unde viziunile devin mai mult îndreptate spre niște subiecte cu bătaie ceva mai generală, fără să se îndepărteze de „proiectul” lor personal. Textele vorbesc aici despre boală și moarte, despre degradare și diformități, în general, văzute prin ochii studentului &, apoi, ai tânărului practicant. De remarcat, odată cu trecerea asta, disponibilitatea pentru joacă, flexibilitatea viziunii, care trece destul de ușor – și polemic – de la poeme care decantau discret biografia poetului la poeme care fac locul unor preocupări ceva mai sumbre, mai lipsite de ușurătate. Fără prea mult tehnicism, asumat întotdeauna, Iustin Butnariuc face din medicină & co. un discurs și-o radiografie sincere ale lumii de azi. Așa cum s-a mai întâmplat și la alții – vezi un debut similar din 2015, cel al Ioneliei Cristea din Noaptea de gardă –, însă, până la urmă tot discursul ăsta despre anatomie, devieri, aspirații și neîmpliniri profesionale se suprapune, inevitabil, tot pe pliurile unei povești personale.

Fibrilația textelor de genul ăsta se traduce, până la urmă, tot ca modulație a crizei personale, tot niște gesturi convulsive ale dramei proprii se citesc și în poemele ciclului „medical” din volumul ăsta. Angoasa zilnică devine, până la urmă, filmul banal sub cupola căruia se adună toate cam toate temele de interes ale debutului ăstuia, iar Iustin Butnariuc știe să și-o orchestreze cu vocația detașării și distanțării: „am fost mereu singur și n-am avut stare/ mereu curios să simt textura/ pe cerul gurii, materialul care învelește colțurile/ prin casele oamenilor, am umblat desculț/ și fără rețineri/ să fi fost eu cel care a apăsat în noapte mânerul?/ când toate stelele scânteiau ca un obiect în ochiul/ străinului/ la sud-est, pe la miezul nopții/ s-a coborât un halou portocaliu –/ a îmbrăcat un omoplat de ciment,/ atât de frumos străluceau casele oamenilor/ și în ele era somnul vieții./ le priveam așa cum binoclul urmărește vestigiile/ aflate la mile distanță, când umbra vasului e totuna/ cu vasul/ când umbra omului e totuna cu omul,/ iar ritmul vieții imită ritmul morții./ eu le priveam și pulsul lua forme geometrice/ umplea perfect spațiul dintre ele/ iar piesele mari, străbătute de lumină/ s-au interpus între mine și ceilalți.”, tetris. Numai că tot exercițiul ăsta de detașare, o încercare, altfel, destul de onestă, sfârșește tot înapoi la el. Textele din a doua jumătate a plachetei o echivalează foarte reușit cu-o căutare, un cuvânt care mie mi se pare că definește cel mai bine debutul ăsta: „privesc prin ceață de două ori/ o dată – fiindcă sunt miop,/ a doua oară – fiindcă în aceste orașe,/ unde viața e pe cale de dispariție/ și moartea pare să nu mai ajungă,/ se amestecă tot timpul senzația de apartenență/ cu cea nedeslușită, a căutării.”, zâmbim, radiația nu s-a stins. Depresia, singurătatea și golul care se conturează tot mai insistent spre final (căci la ele se ajunge în sfârșit, între câteva poeme aproape random, risipite între poemele personale și cele de factură „medicinistă”) închid bucla biografică din debutul volumului într-o cheie destul de încordată, pe care autoscopiile lui Iustin Butnariuc o explorează cu multă vulnerabilitate. Sigur, am zis-o de la bun început, toată încercarea asta nu omite câteva locuri stângace, poeme care sună ușor forțat/ care ar fi meritat mai multă prelucrare, dacă nu chiar să fi fost omise cu totul.

Dincolo de ele, îi iese o poetică a convulsiei convingătoare, una care tratează contururi și granițe – dintre oameni, dintre viață și moarte etc. – cu o mână destul de precisă; expansiv când vrea, dur și fragil în același timp, zâmbim, radiația nu s-a stins e un debut în care tot jocul ăsta al crizei existențiale se desfășoară pe un filament incandescent – delicat și tensionat în același timp.

_____________________

* Iustin Butnariuc, zâmbim, radiația nu s-a stins, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2024

[Vatra, nr. 12/2024, p. 30]