scurtă proză

Voi m-ați lăsat mai în urmă, dinadins. Și roaba Domnului, Cătălina, fosta mea colegă din studenție (soția ta, acum, Aurele) era vizibil (pentru mine) provocatoare.

Era spre dimineață, putea fi

și spre seară. Ne-am oprit, lăsându-i pe Lianu și pe Aurel să intre

în cantină, la nuntă. Erau instrumentiști, trebuiau să cânte, noi nu. Și-așa.

Mi-am apropiat buzele de obrazul ei, s-a ferit, ca și cum, vezi bine, nu

se cădea să cedeze, dar la doi pași de noi se așezase semnul rău: o fetiță cu

plete bălaie, lungi. Cu plete lungi bălaie. Ne pândea, domne, deși se prefăcea că

privește aiurea și că n-o interesează deloc persoanele noastre îndoite și rele.

Am sărutat-o pe Cătălina și de atunci nu e zi să nu mă bată gândul că

trebuie odată și odată să-mi uit orice nume. Peste ani, când alții

vor reciti, o să strâmbe discret din buze, eu însă voi fi fiind sus, la Babele,

pe cealaltă lume, -n Ninsori.

*

scurtă proză

Eram la Bistrița la o reuniune scriitoricească. Toți îmi erau necunoscuți. O tânără poetesă mă acaparase și astfel am întârziat la banchetul final. Nu știam în ce vilă se ține petrecerea și eram agitat – cum să lipsesc tocmai eu!

Rătăcim prin stațiune ca pe o hartă. Ea mă urmează și din când în când mă îmbrățișează și nu spune nimic. Nici râde, nici plânge, nici vrea să treacă înainte-mi.

Intrăm într-un hangar, un fel de garaj pentru ipotetice mașini de epocă. Un grup mare de scriitori mari pare a mă aștepta pe mine, nu și pe ea.

Nu știam cum să le dau de înțeles că fata asta din spatele meu (căci brusc mi se urcase în cârcă) nu e deloc cuviincioasă, că se ține scai de mine și eu nu vreau altceva decât să fiu cu voi, dragi prieteni.

Uite-așa, din puținele lucruri și ființe pe care le știu mi se țese mie viața pe care n-o recunosc.

*

scurtă proză

M-am lăsat la meciul Dinamo-Steaua și am intrat în bucătărie. Aici, oameni foarte importanți. Pleșu mă îmbrățișează bucuros și-mi mulțumește pentru emailul trimis în care-i spuneam cât de mult îmi place cum scrie. Parcă-ar vrea să îngenuncheze înainte-mi, cu greu îl țin în brațe, e greu-greu. Nu se face să-ngenuncheze, de față sunt Nic Weisz, Patapievici, tineri discipoli de-ai lor, nu, nu, eu sunt cu amicu’ Gigel, de! Patapievici îmi spune, la derută, că e mare cititor de proză, eu cer nume, îmi înșiră nume, nu cunosc pe nici unul, se întristează, e și vizibil jignit, Doamne ce mă fac? Îl rog să-mi arate un prozator, e într-un  grup mai încolo, acela cu bentiță, zice, și-mi repetă numele, e din Cluj, adaugă. Apoi am bea ceva – Gigel și cu mine –, intrăm într-o sală plină de mese încărcate cu bunătăți și carafe, dar se vede că nu e pentru noi aici, dau să ies, apar iar înalții amfitrioni și intervine Pleșu să fim primiți, că doar n-om pleca de aici neomeniți. Și tocmai acum mă prinde o nevoie urgentă, unde să mă golesc? Cât vezi cu ochii sunt doar proprietăți private, grădini în pantă și-n fiecare veghează stăpânii. Totuși, apare și o doamnă mai înțelegătoare, dar nu într-atât încât să-mi îngăduie să-mi fac nevoile. În fine. Duminica a trecut demult, mă străduiesc să scriu citeț, de-o viață fac asta, înconjurat de oile și de câinii.

[Vatra, nr. 1-2/2025, p. 8]