Alexandru VLAD – Guraliva

sandu vlad nou

Seara razele soarelui se îmblânzesc, devin lumină pură, lungesc umbrele arborilor din vale până la casa mea, intră prin toate geamurile mele şi scaldă pereţii albi transformându-i și pe aceştia în surse de lumină. Parcă simţind relaxarea ce pluteşte în aer, în aceste momente îşi face apariţia Guraliva, încercând, ca de obicei, să facă o mică afacere. Ştiu că le vinde tinerilor şi beţivilor alcool la orice oră din zi sau din noapte. Mai ales din noapte – ziua sunt deschise şi cele două localuri. Pentru mine are caşcaval de oaie muced şi acru sau ouă stătute, adunate din toate cuibarele pe care le scapă din vedere. Apărea în portiţa mea îngustă şi se strecura în curte, cu basmaua trasă pe ceafă, zâmbindu-mi cu cei doi dinţi care i-au mai rămas. Nu mă las dus de nas: ştiu ce negociator redutabil poate fi când îşi pune în cap că eşti omul potrivit s-o scape pe ea de ceva ce-i prisoseşte. Se aşează pe zidul meu de granit care terasează curtea pe la jumătate, şi pietrele se dizlocă de la loc sub greutatea ei zdravănă de ţărancă. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – De doi lei linişte

sandu vlad

Suntem stresaţi şi ne dorim cu toţii linişte. Izolăm pereţii, schimbăm geamurile, plantăm perdea verde (dacă se poate) şi dacă nu ajungem la cine ştie ce rezultat ne mutăm la ţară. Mai ieftin şi mai liniştit, explicăm noi tuturor care stau să ne asculte. Dacă spunem ceva şi despre aer curat nu ne mai crede nimeni – nici la ţară nu mai există aer curat. Aşa că îi asigurăm că avem linişte. Ori noi nu mergem neapărat la ţară ca să facem linişte, ci să avem linişte. Pentru că fiecare  îşi aduce după sine gălăgia lui de la oraş, pe care acolo nu şi-o mai auzea din cauza cacofoniei generale. Dar mai nou şi oamenii de la ţară, taciturni cândva, ciulind urechea să audă vaca în grajd, au ajuns amatori de jucării cam zgomotoase: pompa cu care scot apă, fierăstrăul circular, motoreta cu care se duc la lăptărie. Citește în continuare →

Romulus RUSAN – La armată

romulus-rusan

În vacanțele anilor II și IV de facultate am fost duși la armată. Se spunea „duși”, deși stagiul militar cu „termen redus” era mult mai convenabil decât cel obișnuit, care dura doi ani, sau decât cel așa-numit DGSM și poreclit „Diribau” (rezervat copiilor de chiaburi, preoți, „dușmani ai poporului”)  care dura trei ani, și nu se efectua în cazărmi, ci în lagăre de muncă militarizată.

Dacă n-aș fi intrat, cu atâtea peripeții, la facultate, aș fi ajuns și eu să robotesc la construcția vreunor drumuri, căi ferate, poduri, tunele sau cazărmi (de pildă, la o bază militară sovietică cum era cea de la Deveselu, localitate pe cât de secretă atunci, pe atât de celebră în zilele noastre). Tata fiind la închisoare, dacă n-aș fi devenit student, n-aș fi avut dreptul să port o armă, ci doar o lopată și n-aș fi îmbrăcat o uniformă kaki, ci m-aș fi numărat printre cei peste 500.000 tineri, echipați cu pufoaice cenușii, cu obiele și uneori cu opinci, încartiruiți în barăci ascunse ochilor lumii. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Nicolae Steinhardt – Sensurile libertăţii

alexandru-vlad1

Când l-am întâlnit pe Nicu Steinhardt, într-o zi mohorâtă, undeva prin preajma catedralei din Cluj, mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Mergea grăbit, nu se uita nici în stânga, nici în dreapta. De obicei aflam înainte despre vizitele lui rare, printr-o carte poştală sumară, sau printr-un telefon de la vreuna din cunoştinţele comune. Voia să ne vedem, fie în apartamentul lui Virgil Bulat, fie la procurorul Peicin, sau era deja la Medicala a treia şi avea nevoie de o linguriţă, două pachete de biscuiţi şi ultimul număr din revista „Steaua”. Se interna periodic, măcar o dată pe an, îşi făcea analize şi urma tratamente de ameliorare a bolilor cronice de care suferea. Cei care l-am cunoscut ştiu de bună seamă despre această rutină. De data aceasta părea cu totul altceva. Citește în continuare →

Ovid S. CROHMĂLNICEANU – Avangarda românească şi tabu-urile literare în materie erotică

ovid-crohmalniceanu

Actele de provocare constituie practici caracteristice avangardei care vrea să şocheze spiritele şi să le smulgă astfel din obişnuinţe, să realizeze o ruptură cu tradiţia. „Lavez votre cerveau!” ‒ îşi invită Tristan Tzara cititorii, în des amintita sa poezie-manifest, La chanson d’un dadaiste, preconizînd deci o eradicare a memoriei culturale.

Avangarda tinde, ca urmare, la violarea tabu-urilor literare şi artistice, într-o manieră cît mai spectaculoasă. Încălcarea interdicţiilor, reţinerilor, pudorilor, privind etalarea publică a exerciţiului sexual, i-a furnizat în România un teren predilect pentru asemenea acte provocatoare. Aceasta şi fiindcă societatea românească, destul de tolerantă sub raportul moravurilor, era foarte pudibundă în materie culturală. Dacă numele organelor genitale intervin frecvent în vorbirea obişnuită, aşternerea unor asemenea cuvinte pe hîrtie constituia o necuviinţă fără seamăn şi trebuia evitată neapărat prin indicarea doar a literei lor iniţiale, urmate de puncte, puncte. Limbajul fără înconjur al folklorului şi gigantismul lui rabelais-ian în planul fantasmaticii sexuale n-au avut pînă către începutul veacului XX un corespondent cult analog. Citește în continuare →

Alexandru VLAD – O poveste

Digital StillCamera

1. Când încerc să penetrez acea zonă, acel moment, ajung fără să vreau în centrul derutant al stării, cel care nu are nevoie de cuvinte, ca apoi să alerg la periferie, după amănunte concrete. Amănuntele, în concreteţea lor, rămân singura certitudine şi poate nu întâmplător tocmai împotriva lor luptă timpul şi frica mea. Ce fel de frică? Frica de nefericire. Eram destul de naiv pe vremea aceea să cred că un eşec în dragoste ar însemna nefericire.

Lucram pe atunci la Institutul Meteorologic local, prelucram rapoartele de la staţiile meteo care se aflau undeva în munţii Vlădeasa, Pietrosul, Piatra Craiului şi alţi munţi. Nu fusesem niciodată acolo. Acolo vremea nu e o coloană de cifre şi nici un mănunchi de sinapse. Acolo bate vântul şi ninge indescriptibil. Noi cei de la birouri primeam datele, prelucram cotele apelor Dunării şi cotele râurilor, aveam hărţi sinoptice prelucrate după fotografiile făcute din sateliţii meteorologici francezi şi americani. Acestea aveau statutul de documente secrete. Centrul nostru, modern şi sărac în acelaşi timp, era plasat pe Cetăţuie, deasupra oraşului, de parcă ar fi fost în puterea noastră să monitorizăm climatul rece al acestuia şi ploile capricioase ce-i spălau străzile neglijate.

Aveam ore de primire a mesajelor, ore de prelucrare a datelor, ore de transmisie la celelalte centre – Iaşi, Bucureşti, Timişoara – mereu ore fixe ce-ţi făceau ziua felii. Între ele alte evenimente la ore fixe – dejunul, cafeaua, prânzul şi chiar  discuţiile personale la telefonul de serviciu, pentru care pândeam linia liberă. La unele ore ascultam muzică, furam trei ore de lectură dintr-o carte – şi acestea tindeau să devină la fel de planificate.

Citește în continuare →

Alexandru VLAD – Minciuna. O dispariţie anunţată

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu că am fi fost noi cine ştie ce prieteni, dar colegi fusesem timp de ani de zile, ba ajunsesem chiar să fim în aceeaşi clasă pentru o perioadă. Ne-am mai întâlnit apoi din când în când şi ne-am apropiat ceva mai mult, parcă eliberaţi de povara de-a fi prea mult împreună în perimetrul instituţiei aceleia care mai cuprindea sute ca noi. Apoi am auzit că plecase de acasă, şi acesta este faptul care m-a umplut de uimire – pentru că totdeauna îmi făcuse impresia unui sedentar predestinat, şi acum se întâmplase ceva greu de înţeles. La vârsta asta ne considerăm părinţii vinovaţi de a nu fi la înălţimea imaginii pe care ne-o făcusem despre ei în copilărie şi aproape toţi ne dorim să dispărem din viaţa lor – din inadecvare. O fi trecut printr-o oglindă, s-o fi întâlnit c-un iepure? spuse cineva glumind neîncrezător. E un moment în care criza vârstei ne desparte cel mai mult de părinţi, chiar atuncea (sau mai ales atuncea) când aceştia sunt lângă noi. Vârsta când poate că îţi iubeşti cel mai puţin părinţii. Când eu mă ascunsesem, pentru ore întregi, în nucul din grădină. Noutăţile mi le-a spus cineva, aproape jubilând, într-o dimineaţă pe stradă, pe urmă un altul – reţeaua foştilor colegi funcţionează ca un telefon fără fir sau ca o reţea de contrabandişti, sau ceva. Apoi am întâlnit o fată care-l cunoscuse de la bun început, de când venise cu mama lui (niciodată nu l-am întrebat cine a fost taică-său, şi cum se face că nu sunt împreună) ca să stea împreună la oraş. De fapt, mama lui tocmai se recăsătorise la Cluj, venise pe o slujbă într-un birou la Direcţia Comercială şi odată cu ea venise şi acest devorator de cărţi din provincie ca să ne fie coleg şi să răstoarne piramida premianţilor. Nu era un devorator de cărţi în sensul rău al cuvântului, unul din aceia agasanţi care te surprind cu lecturile lor premature şi cu memoria lor copleşitoare, ci unul care părea că citeşte doar pentru sine şi care vorbea destul de rar. Dar poate tocmai de aceea te convingeau cuvintele lui, care păreau că nu mai lasă replică, sunt totdeauna o concluzie. Oricum, pe mine personal nu mă deranja, ba mai mult, mi-a dat satisfacţia să văd deranjate multe reputaţii prea comod instalate. Însă cred că pentru oricine plecarea fără veste a cuiva poate fi motiv de nelinişte, aşa cum ar dispărea brusc un reper familiar din peisaj. Trebuie neapărat să afli motivele celuilalt, să afli unde s-a dus, să dezbraci plecarea celuilalt de mister – altfel rămâne întrebarea dacă a făcut mai bine cel care a plecat sau cel care a rămas. Întrebare care m-a încercat şi pe mine atunci, mai ales că de multe ori simţeam existenţa unei nemulţumiri din acelea care durează, nemulţumire pe care, după ce ne-am apropiat, el mă „ajutase” s-o găsesc pentru prima oară în mine.

Mi-am dat o întâlnire pe la unsprezece cu Manole, singurul care se putea lăuda c-a fost unul din prietenii lui ceva mai apropiaţi, ei îşi împrumutau cărţi şi se angajau în interminabile discuţii. Prietenie trebuie să fi fost, ce altceva? I-am propus o cafea imediat ce am fost sigur că el e la telefon şi el a venit, bucuros că avea cu cine să discute evenimentul care pe el îl surprinsese teribil, şi căruia era sigur că îi cunoştea explicaţia. Iată că se ivise ceva de discutat, o problemă, chiar una nouă, proaspătă, şi asta constituia întotdeauna o mare plăcere pentru Manole.

Mama lui, ştii tu, femeia aceea distantă din cauza căreia nu mergeam noi niciodată să-l vizităm acasă, trecuse pe la el şi-l întrebase insistent dacă nu ştie unde putuse pleca fiul ei cel zălud fără bani. La început crezuse c-a luat bani din casă, dar a constatat că nu luase un sfanţ, s-a dus doar cu ce avea pe el. Sau poate a împrumutat ceva? Şi oare era adevărat că nu mai avea de gând să se-ntoarcă degrabă, a auzit şi el asta?

N-a plâns, de altfel, el, Manole, nici n-o credea în stare de aşa ceva, tot ce încerca era să se convingă că mai devreme sau mai târziu va fi nevoit să se întoarcă, că altă şansă nu avea şi nu putea să se descurce fără ea şi fără banii ei, şi totul devenise o problemă de orgoliu şi el o vedea în faţa lui frumoasă şi orgolioasă (cum o mai admiram toţi pentru frumuseţea ei, aşa cum admiră tinerii femeile în culmea împlinirii fizice, îi aruncam priviri fugare şi cât de stânjeniţi eram în faţa lui din cauza asta!). Nu i-a răspuns, şi ce anume i-ar fi putut el spune, ceva ce ea să nu fi ştiut dinainte sau să nu fi fost cazul să ştie?

Ceva se schimbase de la moartea bunicii lui. De fapt totul începuse, după părerea lui, tocmai acolo, la înmormântarea bătrânei, şi de aici poate că ar trebui urmărit firul pe care nu-l văzuse nimeni şi care dusese la această dispariţie voluntară. Pentru că nimeni n-a sesizat în nici un moment miliţia, nimeni n-a bănuit o clipă că ar fi vorba de altceva mai grav.

Adevărul trebuie să fi fost că ţinuse mai mult la bunică decât la mamă, şi asta i se părea lui Manole firesc după câte ştia el despre copilăria lui, şi tragedia a constat în faptul că nu şi-a dat seama de toate la timp, purtat aşa din loc în loc şi veşnic obligat la ceva. A înţeles abia după ce bătrâna murise, poate chiar acolo la înmormântare, în curtea plină de ţărani necunoscuţi (uitarea începe prin a încurca numele şi feţele) şi babe în negru, a fost constrâns să înţeleagă. Poate că atunci nu avea nevoia de ceea ce se numeşte împăcare, dar a înţeles că rădăcinile lui cu pământul, cu locurile din care provenea, prin ea se realizaseră. Şi nu poate nimeni să nege legăturile noastre atavice, aici mama era doar un fel de legătură, o verigă intermediară – şi el nu-şi ierta că nu înţelesese asta mai devreme, c-a trebuit să ajungă la revelaţia aceasta după multe dezbateri interioare. De unde ştia Manole chestiile astea, dezbateri interioare şi verigi intermediare, sau era totul o scorneală? Dar l-am ascultat mai departe fără să-l întrerup. Deci copilărise cu bunicii, în timp ce ea, mama, văduvă deja, într-o lume aspră despre care deocamdată nimeni nu ştia încotro o luase, era mereu plecată în căutarea unui rost, nu ştiu dacă aici sunt destul de convingător, dar nu am timp să dezvolt teza, şi până la urmă l-a smuls şi pe el din universul lui, s-au dezrădăcinat amândoi venind la oraş. Activiştii obligau oamenii să renunţe la pământ şi să se înscrie în gospodăriile agricole. Lumea începea să se convingă cum că viaţa la oraş e ceva mai uşoară şi pentru asta merita oricând să te muţi. Aici însă dădeau peste alţi activişti, şi asta te făcea să nu fii sigur că ai ales soluţia cea mai bună. Acum cred că poţi să-ţi explici drumurile dintre sat şi oraş timp de ani întregi, care trebuie să fi fost o încercare disperată de aclimatizare. Mai devreme sau mai târziu şi-a dat seama el însuşi de asta, cu sensibilitatea lui ascuţită şi subtilizată de lecturi, sensibilitate care poate duce contradicţiile până la criză. El avea cele mai multe lecturi dintre toţi cei de vârsta noastră, vedea lucrurile şi cu ochii minţii, avea şanse să cunoască munţii atâta vreme cât mai avea şi aripi, după cum spune poetul tău preferat.

Poetul meu preferat?

Bătrâna murise de o boală pe care o purta de mult timp în măruntaie, şi el şi-a dat seama că ea era veriga despre care era sigur că trebuia să existe şi pe care o căutase doar când aceasta s-a rupt. Privind în urmă totul părea mai clar, firesc, dar din păcate un capitol iremediabil încheiat. Găsesc plecarea lui firească şi aproape previzibilă, şi-l admir pentru asta. N-a plecat să se ascundă în porumb şi să se întoarcă pe la miezul nopţii, rebegit de frig. Au trecut deja câteva săptămâni. Am văzut oameni care au plecat de acasă doar pentru a demonstra că sunt capabili s-o facă, pentru a da celor din jur complexe de vinovăţie, pentru a beneficia astfel de încă un instrument de manipulare prin care să-şi impună voinţa capricioasă. Fără să-şi dea seama că întoarcerea lor pripită anula orice plecare. Nu că eu n-aş avea problemele mele cu părinţii, care deja mă privesc cu suspiciune. Cu el pare să fie însă altceva. El a plecat pentru că nu mai avea de ce rămâne, viitorul aşa cum şi-l vedea în acest moment nu-i era acceptabil. Noi avem senzaţia unui viitor oarecum improvizat, mai degrabă o eternă amânare a ceva ce nu ne este încă definit.

La asta am ridicat din sprâncene, dar el continuă şi n-aveam cum să-l scot din transa reconstituirii în care se lansase cu aerul că el este un medium prin care aş fi luat legătura cu cel absent.

Deci e foarte greu să realizezi că a muri înseamnă a nu mai fi, nici pentru tine nici pentru ceilalţi. S-a uitat în jur, în casa aceea a copilăriei, care nu se ştie de ce i se părea acum mai mică şi mai sărăcăcioasă, după cum şi dealurile din jur şi pârâul chiar i se păreau mai mici, distanţele mai scurte, vecinii mai banali. Aceasta era lumea din care fusese smuls, pe care o regretase ani de zile? Văzând totul la această scară s-a gândit dacă nu cumva a trăit până acuma cu un sentiment de dilatare, între ficţiuni care acuma i se păreau indispensabile, care începeau deja să-l chinuie, orice corecţiune fiind dureroasă. Moartea cuiva nu e un lucru simplu pentru cei care rămân, trebuie să se şteargă tot ce prezenţa aceluia condiţiona, şi tot ce brusca lui dispariţie a trezit. Pentru că el, învârtindu-se prin casă, nebăgat în seamă de cei ocupaţi cu acea ciudată punere în scenă pe care o cere moartea în comunităţile mici, îi simţea prezenţa mai mult ca oricând, şi asta acum când văzuse până şi pământul galben lutos al gropii săpate pentru ea. Şi anume prezenţa ei cea de dinainte ca tu să fi plecat, lipsind câţiva ani pe la oraş angajat în studii care trebuiau să te urce pe scara socială, întorcându-te abia atunci când a fost chemat cu o telegramă, prima telegramă pe care o primeai în viaţa ta.

Ca să găseşti un trup ţeapăn şi pământiu aşezat direct pe podeaua de lut, pe un cearşaf alb scos din dulap anume pentru ea, din cearşafurile ei de când fusese fată sau de când se măritase şi care probabil nu mai fusese folosit de atunci, pentru că mai păstra liniile încăpăţânate ale împăturirilor. Să te apleci peste genele trase şi să-ţi dai seama că nu mai e posibil ce vrei tu, şi abia apoi să-ţi dai seama ce ai vrea anume – să cauţi privirea ochilor albaştri a cărei absenţă te chinuie, ar mai fi avut probabil să-ţi spună ceva, numai ţie. Ţi-aminteşti ochii ei albaştri din două sau trei imagini smulse cu greu amintirilor deja eluzive, iar ceilalţi, când au observat că eşti tulburat şi stânjenit, încep să se ocupe şi de tine, să te cuprindă  în ritualul general, de parcă ai fi murit şi tu. Nenorocirea e că avea să-ţi rămână în minte aşa ca în aceste momente, ca o fotografie care prevalează asupra realităţii, ţeapănă şi depozitată pe jos, şi nu cum era atunci când era în viaţă şi te striga din poartă ca să vii şi să aduci şi tu pentru ea o găleată de apă. Când îţi petreceai zilele în internatul igrasios al unui liceu nu era nici o greutate să ţi-o aminteşti cum se mişca, dereticând casa şi curtea. Şi ce te surprinde acum la ea este că pare şi ea mai mică şi mai puţină la trup, dar mai ales capul mult mai mic, şi nu poţi să ştii dacă asta s-a întâmplat imediat după ce-a murit, un fenomen necrotic, sau nu cumva ultimele luni de boală au macerat-o astfel. Absenţa noastră poate întrerupe normalitatea, poate provoca dezastre. Dar mâinile ei noduroase, pe acestea le recunoşti mai bine, acestea parcă sunt la fel, arse de soare pentru veşnicie şi parcă mai mari când erau obosite, apoi cum se spălau după ce frământau pâinea. Nu trebuie să le atingi acum cu mâna ta, nu trebuie să simtă pielea ta că-s reci şi degetele tale să respingă răceala lor. Apoi toţi cei din jur, care n-au nici pe departe aceeaşi motivaţie ca tine să se afle aici, care par a fi venit doar ca să te vadă cum te porţi, şi prin prezenţa lor îţi amintesc cât eşti de obligat, de dator, de restant. Parcă există o absurdă concurenţă în privinţa cotei de regret la care are dreptul fiecare, pe tine nu te bagă nimeni în seamă şi prin asta îţi confirmă statutul tău de nerecunoscător. Toţi par să spună, laolaltă şi fiecare în parte, ce mult am greşit cu toţii faţă de ea, apoi ajung cu toţii la concluzia că ultimul ei gând a fost la tine – vedeţi să se întoarcă băiatul acela, peste vară nu va sta cu mama lui şi va intra prin ape (pomenea mereu despre ceva ape) aşa cum îi stă în fire, se va îneca sau cine ştie ce va păţi… – şi dacă ultimul ei gând a fost la tine, încerci degeaba să-l recuperezi. Simplul fapt că tu urmează să mai trăieşti, că timpul şi viaţa sunt generoase cu tine, şi te face să te simţi culpabil – tinereţea e vinovată de-a avea atâta credit.

Crezi că te-ai întors acasă, adică acolo unde ai copilărit, unde îţi aleargă gândul de câte ori intri în conflict cu mediul urban, doar că de data aceasta dormi la rude sau la vecini, la care n-ai dormit niciodată şi cărora nu le-ai văzut până atunci toată casa. Aceştia deschid o cameră răcoroasă pentru tine, şi te simţi mai străin decât te-ai simţit la oraş. Patul acesta prea mare, în care n-ai dormit niciodată şi probabil nici n-o să mai dormi, nu are nimic din fiinţa ta, cum ar fi de exemplu căldura de noaptea trecută. Cearşafuri scoase din dulap, de multă vreme nefolosite, cu urmele persistente ale împăturirilor şi mirosul vag de naftalină. Naftalina e un fel de formol, ce altceva să fie? Patul e mult prea larg şi până la urmă te dovedeşte somnul de parcă ai fi în cea mai nevinovată zi a vieţii tale iar când te trezeşti e zi în toată legea, şi-ţi aduci brusc aminte unde eşti şi de ce, auzi afară glasuri şi tu mai întârzii în pat de parcă asta ar putea schimba sau măcar amâna realitatea. Dar până la urmă un sentiment de culpă creşte până când te ridici, te îmbraci şi ieşi ca să faci şi tu ceva, să te pierzi printre cei care lucrează.

Se pune o masă pentru preot, se pune o faţă de masă albă pe care preotul gras, cu pungi sub ochi, îşi pune cartea şi crucea de argint, în spatele lui îşi găsesc locul diaconul şi cântăreţul, amândoi mai vârstnici decât femeia care a fost pusă deja în sicriu, în răstimpul când tu te prefăceai că dormi. Preotul vorbeşte, se avântă în discurs, şi nu-i asculţi cuvintele, ci numai desfăşurarea monotonă a vocii, cu suişuri şi coborâşuri, şi intervenţiile răguşite ale diaconului – mare fumător pentru care ai adus de zeci de ori ţigări de la prăvălia satului. Deşi ai pierdut şirul predicii, discursul acela sinuos şi nesfârşit, întrerupt de răguşeala diaconului, o tuse ici şi colo şi respiraţia cuiva din spatele tău, te împiedică să te gândeşti la ceva anume, te face să te pierzi de tine însuţi şi aproape să înţelegi, parcă îţi lipseşte doar un pas. Îţi aminteşti când erai destul de mic ca să fii culcat cu ea în pat, şi te învârteai şi-ţi căutai mereu locul şi ea, trudită de muncă şi de vârstă, nu se mişca deloc, te certa pentru că tuşeai şi încercai să-ţi aţii şi respiraţia până când o credeai adormită, şi mai conştient de spinarea ei fierbinte şi osoasă care în ultima clipă înainte de-a aţipi era parcă a ta. Preferai să dormi în fân imediat ce se încălzea vremea şi începeau să cânte broaştele, pentru că erai la vârsta când nu tolerai să simţi lângă tine atingerea cuiva, cu atât mai puţin trupul ei nemişcat în care probabil boala lucra deja.

Casa e lăsată toată pe mâna ta şi scotoceşti prin cutiile cu acte de la vechile procese de partaj, fotografii din care nu cunoşti pe nimeni, fotografii maronii lipite pe cartoane cu litere ungureşti şi cu veşnicul stativ de flori pe dreapta, stativul împletit din răchită şi florile artificiale. În cutiile în care nu aveai voie să scotoceşti când erai copil se găseau documente împăturite şi roase, scrisori scrise cu creion chimic, şi eternele ei liste de cumpărături pentru care îi lipseau banii. Necumpărate au rămas până astăzi: „1 oală smălţuită de 5 l., linguri de inox, o lingură de lemn mare, farfurii, un cuţit de tăiat pâine, capac”. Peste tot găseşti aceste liste pe care n-ai văzut-o scriindu-le, probabil aşa îşi petrecea vremea când era singură.

Ai mai rămas şi zilele următoare când nimeni nu se grăbea să plece pentru că trebuia umplut vidul rămas după moartea ei. S-a găsit chiar cineva să-ţi reproşeze că nu ai vărsat lacrimi, nu ţi s-a udat faţa, ai stat doar ţeapăn în faţa oamenilor, ai uitat cât erai de dator şi câte s-au făcut pentru tine. Mai mult – ai început să te acuzi tu însuţi de faptul c-ai fost rău şi fugeai de acasă, când veneai era deja noapte şi ceilalţi dormeau, iar tu te strecurai ca o maimuţă în podul tău de fân, iar dimineaţa plecai devreme, înainte de-a pune mâna pe ceea ce trebuia făcut. Ea era atât de bolnavă, ochii i se adânciseră în orbite şi se ridica în capul oaselor să plângă atunci când n-o vedea nimeni, ea plângea uneori până spre dimineaţă şi tu dormeai afară, în fânul aromat şi sfărâmicios. Prefera de fapt şi ea să rămână singură, de parcă ar fi fost ceva ruşinos faptul că se stingea cu zile. Trebuia să-şi facă treburile casei, dar nu se putea ţine pe picioare şi se aşeza mereu pe câte un scaun sau un pat, Iar tu nu erai nicăieri să tai lemne de foc, să aduci apă de la fântână. Nu mai avea putere să te strige şi ai găsit-o uneori aşezată pe un butuc ca să taie un lemn cu toporul prea greu deja pentru mâna ei osoasă.

Şi ştii că dacă ea ar trăi acum ar încerca să te apere şi să te scoată din gura lor. Ea te-ar ajuta iar să te faci nevăzut.

Locurile sunt aceleaşi, şi timp de trei zile ai putut să-ţi dai seama, aproape cu mirare, încă prietenoase, dar indiferente la plecările şi revenirile tale, la dispariţia bătrânei care te dusese de mână de atâtea ori pe potecă în sus. Aceiaşi scaieţi ce se colorau dintr-un verde palid spre albastru, aceiaşi meri sălbatici şi frunzoşi care fac an de an tot mai sălbatice şi mai mici fructele lor, bune doar puse şi ţinute toată iarna în fân, ba chiar şi atunci amărui la coajă. Prunii neîngrijiţi se sălbăticeau şi ei potopiţi de propriii lăstari, viţa de vie lăsată liberă îi strângea ca nişte gheare. Aici te simţeai cu adevărat acasă, nu adia vântul şi nu se auzeau voci.

A fost un adevărat tur de forţă şi mă gândeam că probabil mai târziu va deveni scriitorul care voia să devină. Tot ce-mi spusese el ar fi putut fi o simplă poveste bine încropită, dacă n-ar mai fi fost prietenia lor notorie, orele petrecute împreună şi confidenţele pe care probabil şi le făcuseră. Sau chiar dacă nu-şi făcuseră prea multe, Manole ţinuse instinctiv seamă de ele şi brodase numai în direcţia spre care acestea lăsau cale liberă. În ultima vreme fuseseră aproape nedespărţiţi, de parcă Manole ar fi presimţit ce urma să se întâmple şi ar fi fost atras cumva de ceea ce urma să se întâmple. Ca să rămână singurul care putea da o explicaţie.

– Nu pun la îndoială că lucrurile s-ar fi putut întâmpla chiar aşa cum spui. Voi aţi fost amici, aţi schimbat cărţi de citit…

De fapt eram nehotărât.

– Sigur, ar mai fi câteva lucruri de adăugat, altele de lămurit. Mama lui şi el s-au întors după aceea la oraş în acelaşi autobuz. N-au avut multe de vorbit pentru că mai erau în autobuz rude cu care trebuiau să fie politicoşi, să le ofere acestora imaginea unei familii unite la durere. Doar faptul că jumătate din călători erau îmbrăcaţi în negru şi te făcea să taci. Acasă nu şi-au vorbit o vreme, chiar s-au evitat sub diferite pretexte: ea că are ore suplimentare la serviciu, el că învaţă cu mine pentru examenele ce veneau. Iar seara citeau cărţi până târziu, fiecare cu veioza lui economicoasă, ca în două sfere de lumină care nu se ating. Poate mai trăgeau cu ochiul fiecare la ce anume citeşte celălalt. Şi chiar dacă două persoane citesc aceleaşi cărţi, n-o pot face concomitent, ci doar pe rând. Şi te-ai uitat vreodată peste cotoarele cărţilor, nume şi titluri, şi ţi-ai dat seama că, necitite, ele nu înseamnă nimic, absolut nimic, indiferent cât de vestite ar fi? Apoi au urmat pentru toţi examenele şi nu ne-am văzut două săptămâni. Apoi am mers să ne vedem pe liste. După care ne-am căutat, am dat târcoale prin zona şcolii şi pe la cafenelele din centru, ca să aflăm care am trecut şi care am căzut. Care aveam să fim la universitate, şi care pe la porţile unor firme pe la care părinţii noştri aveau relaţii. El nici măcar nu se prezentase, fiind deja plecat.

Mai târziu, când m-am gândit mai bine, mi s-a părut din ce în ce mai mult că locvacea lui demonstraţie nu lămurea deloc plecarea atât de bruscă a lui Rusu Constantin. Dar atunci am tăcut şi m-am gândit că poate o fi fost valabilă pentru el, dar nu şi pentru mine care-l cunoscusem oarecum altfel. Discuţia noastră îmi părea acum ca o demonstraţie despre un necunoscut. Poate fiecare suntem altceva decât cred ceilalţi despre noi, altceva decât credem noi înşine despre noi. Şi adevărul este un lucru complicat. Iar Manole probabil tocmai construia un portret, un caz, din perspectiva ultimului eveniment – adică a dispariţiei acestea imprevizibile. Voia să spună că ar fi fost, în ce-l priveşte, previzibilă. Eu nu ştiusem toate aceste lucruri, mie nu-mi vorbise de înmormântarea bunicii, de faptul că-i lipsea universul de la ţară, aşa cum nu mai pomenea nici despre Marta ca înainte, nici nu mai apărea cu ea de mână ca să-mi fluiere sub geam. Parcă ar fi renunţat treptat la tot, exact ca înaintea unei plecări.

Nu mi-am pus în tot acest răstimp întrebarea unde a plecat, ci doar de ce o fi părăsit locul şi conjunctura în care părea, de voie de nevoie, că face parte ca noi toţi. Plecase undeva dincolo, un dincolo în care se aflau toate locurile pe care nu le ştiam, unde nu aveam acces sau unde nu credeam că am avea ce căuta. Asta putea fi foarte bine pe un şantier din munţi, la o fermă cu sezonieri din preajma oraşului, sau într-un orăşel mort de provincie.

Mai târziu, spre seară, când oraşul se umplea de lume, deplasându-te agale puteai recunoaşte plimbăreţii de fiecare seară, şi aceştia să te recunoască pe tine. Privirea îţi fugea peste oameni şi chipurile lor se amestecau în lumina de neon ce izvora mai ales din vitrine.

Aici am întâlnit-o chiar pe Marta în faţa unei vitrine cu pantofi pe nişte postamente rotitoare, nişte pantofi care parcă niciodată n-ar urma să fie în picioarele cuiva, tocindu-se de caldarâm. Am recunoscut-o după păr şi după gulerul ei pe jumătate ridicat, aşa cum stătea cu spatele spre toată lumea.

– Ce-ai mai auzit despre Rusu Constantin? am întrebat-o după ce am făcut câţiva paşi împreună, ca să deschid vorba, pentru că aveam senzaţia că aşteaptă momentul ca să-mi pună ea însăşi aceeaşi întrebare.

– Vrei să spui că nu ştii că nu s-a întors?

– Asta ştiu, am recunoscut eu.

– Atunci vrei probabil să mă întrebi de ce o fi plecat. M-au întrebat şi alţii.

– Nu cred că ştii, am spus.

Nu s-a grăbit să mă contrazică, nici n-a căzut în capcană. De altfel eram sigur că nu ştie, dar bănuiam că va încerca şi ea, ca şi Manole cu câteva zile în urmă, să-mi dea o variantă proprie despre evenimente, nu va rezista nici ea la tentaţia asta. N-avea cum s-o fi lăsat indiferentă plecarea lui. Acum, că totul se descătuşase, mândria şi frustrarea puteau şi ele să mai slăbească, putea vorbi despre toate cu mai multă uşurinţă.

– Noi am început a fi prieteni pentru faptul că eram vecini şi colegi, ca apoi câţiva să mă considere marea lui pasiune. Şi tu printre aceştia? Mă întrebă ea direct, şi aici vocea ei se ridică puţin. Tu ştii că nu arăta rău de loc, şi alte fete erau cu ochii pe el, felul lui de-a fi, parcă lejer şi preocupat în acelaşi timp, era atrăgător şi m-a atras şi pe mine, de ce să nu recunosc măcar atât? Era mereu în centrul discuţiilor, când era vorba de ceva serios, şi profesorii îl considerau întotdeauna printre cei mai buni, deşi rar lua nota maximă. În toate acestea vedeam un calm şi o maturitate care mă atrăgeau. Şi mi-a făcut plăcere să-l câştig înaintea altor fete. El nici nu prea observase că era vânat de toate proastele alea, fiice de doctori şi directori, apoi se ferea chiar de ele, parcă apărându-şi o poziţie pe care doar el o ştia. O vreme l-am crezut dificil, dar nu era nici pe departe aşa.

– Se pare că n-aţi fost multă vreme împreună, cu toate acestea.

Era singurul lucru care mi-a venit în minte, şi prin care eram sigur că voi duce discuţia mai departe.

– Tocmai de asta n-am stat. Era acelaşi tot timpul.

– Cum adică?

– Nu ştiu cum să spun mai bine. Parcă nu discuta doar în timpul disputelor, ci mereu. Mă simţeam uneori cu el ca şi cu un profesor, unul de vârsta mea, care ar fi păşit cu mine alături pe stradă. Dar cred că aveam profesori care în nici un caz nu s-ar fi comportat cu mine pe stradă ca de la catedră. Nu vreau să dau nume! adăugă ea zâmbind cu subînţelesuri.

Trebuie să recunosc că era frumoasă, şi simţeam plăcerea de a fi cu ea pe stradă şi a fi văzut de alţii. Cu toate că avea o faţă cam inexpresivă, inexpresivitatea care e uneori dublată o anume frumuseţe cu trăsături prea regulate. Mai expresive îmi păreau a fi picioarele acelea zvelte. Atunci când zâmbea, era însă fără rezerve frumoasă, şi nu aveai prea des norocul s-o întâlneşti singură pe stradă, uitându-se într-o vitrină cu pantofi, fără nici o treabă şi fără însoţitorii aceia insipizi pe care nu se ştie de unde-i scotea. Oraşul avea rezerve de astfel de indivizi. Paşii ei pe lângă mine, câte-o privire din când în când printre cuvinte şi totul parcă se schimba. Îmi aminteam acum cât o considerasem anii trecuţi a fi un privilegiu al lui Rusu Constantin, atunci când noi mergeam încă singuri la film sau stăteam serile acasă ca să ne plictisim în faţa televizorului.

Se întunecase deja şi lumina artificială câştigase total bătălia. Ea nu se arăta prea grăbită să se întoarcă acasă, aşa cum susţinuse în clipa în care ne întâlnisem, şi asta doream şi eu, să uite. Oare tot acolo stătea?

– Şi apoi, reluă ea singură, prea mult îmi tot spunea că după ce ni se întâmplă anumite lucruri, „experienţe” le zicea el, nu mai putem fi ca înainte, cu doi ani înainte, să zicem. Chiar şi creşterea noastră schimba relaţiile dintre noi. Adică noi creşteam, şi el se simţea obligat să-mi atragă atenţia asupra acestui aspect. Parcă m-ar fi făcut responsabilă, ar fi trebuit să-mi asum mai mult ceea ce făceam, chiar şi simplul fapt că eram cu el. Eu cred că lucrurile care se întâmplă de la sine nu ne fac responsabili. Şi încă ceva, prea trebuia să înghit opinii despre cărţile acelea cu care-şi petrecea timpul. Considera că le-aş citi şi eu odată cu el, sau numai prin el, şi nu puteai să relatezi ceva, să povesteşti o întâmplare sau să vezi cu el un film fără să spună „ca-n Fielding” sau „ca-n Dostoiveski”, şi cred că astfel l-ar fi plictisit până la urmă şi pe buchisitorul acela de Manole, care-i sorbea cuvintele ca un îndrăgostit.

Am intrat într-un cafe-bar şi am găsit într-un colţ o masă liberă sub o lumină verde. Fiecare masă era scăldată într-o altfel de lumină – vişinie, albastră, galbenă sau mov. Fumul gros de ţigară omogeniza toată această babilonie cromatică. Nu era un local ieftin, şi acum uitase cu totul că-mi spusese că se grăbeşte. După ce ne-am aşezat şi am comandat coniacuri mici şi amărui, la sugestia ei, s-a uitat în jur şi cred că a recunoscut pe câţiva de la mesele vecine, gesturile ei au devenit mai studiate şi parcă afectuoase, orice mişcare a mâinii ei dovedea că ştie de prezenţa mea aproape. Şi de a celorlalţi. Îşi înmuie buzele în pahar, apoi se aplecă spre mine şi continuă singură. Nu mai trebuia s-o întreb nimic.

– Altă problemă pe care şi-o punea el era despre cunoaşterea femeii. Spunea că ar avea tot atâtea motive ca alţii să creadă că o cunoaşte – nu ştiu de ce-mi spunea mie toate acestea, ca să mă simt la cheremul lui, ca una din cărţile acelea pe care le avea întotdeauna cu el. Ce-l frământase era cine cunoştea cu adevărat femeia, cel cu succes la ea sau dimpotrivă, Cassanova sau Pavese, şi alte nume pe care le-am uitat. În ultima vreme era tot mai tentat să recunoască avantajul acelora care nu-şi puneau problema, al acelora care se luau în general după instinct.

Făcu un semn la ultimele cuvinte şi i-am luat mâna lungă şi frumoasă cu un inel micuţ cu piatră pe degetul din mijloc.

– Aur sârbesc, îmi spuse ea şi-şi trase mâna.

Mai târziu ne-am dus undeva să dansăm, tot la propunerea ei, apoi spre miezul nopţii am condus-o acasă şi mi-a dat voie s-o ţin de mână şi simţeam cum inelul acela mic din aur sârbesc se încălzeşte în palma mea. Am dus-o până în poarta casei, până în preajma locului unde mai fusesem de câteva ori cu Rusu Constantin în focul discuţiilor noastre peripatetice. Recunoşteam locul şi aveam senzaţia că singur aş mai fi fost pe aici, şi am urmărit-o cum fuge pe aleea spre casă, se opri şi-mi făcu un semn cu mâna, apoi am auzit cheia în uşă. I-am cerut, înainte de-a ne despărţi, să ne mai vedem, dar mi-a spus repede că nu se poate, nu are timp, şi apoi m-a sărutat ca să mă consoleze. Ea a făcut cu naturaleţe mai mult decât aş fi îndrăznit eu adunându-mi toată cutezanţa. Apoi îmi propuse, dacă tot voiam s-o văd, ca peste două zile să trec s-o iau de acasă, nu de altceva, dar aveam exact acea înfăţişare care inspiră încredere părinţilor, pentru asta să nu-mi fac probleme.

În drum spre casă am avut dintr-o dată senzaţia că am timp, că tot ce-mi putuse aduce ziua de astăzi deja îmi adusese, nimic nu mă mai grăbea şi dacă aveam senzaţia că până acum aproape că alergasem, acum parcă ajunsesem undeva şi constatasem că acolo nu e nimic. Nu e nimic lămuritor.

Am încercat să-mi amintesc mai în amănunt discuţia care avusese loc între mine şi Rusu Constantin, discuţie ce se întâmplase chiar cu câteva zile înainte de imprevizibila plecare şi căreia nu i-am acordat prea multă importanţă, ocupat cu această detectivistică printre cei pe care i-am considerat a-i fi mai apropiaţi ca mine. Cu el mă consultam înainte de-a intra, cum făceam o dată pe săptămână, în labirintul rafturilor bibliotecii pe care şcoala noastră o avea la subsol. Acum nu părea dispus să-mi dea prea multe sfaturi.

– Nu e foarte bine să citeşti prea mult, îmi spunea el.

Tocmai el spunea asta? Considera oare că prea mult citise? Oricum, dintre noi doi, el era cel care incontestabil deţinea supremaţia numelor şi titlurilor bifate.

– Sigur, am confirmat eu imediat ca un atoateştiutor. Devii şoarece de bibliotecă. Suntem chiar la vârsta la care unii putem deveni şoareci de bibliotecă.

– Nu e asta, spuse el nemulţumit de graba şi superficialitatea mea, şi aborda această nemulţumire şi nerăbdare de parcă ar fi fost între noi cine ştie ce diferenţă de vârstă în avantajul lui. Nu e vorba despre asta, ci de mult mai mult. Nu mai am nici un apetit pentru lecturi, de parcă mi-aş fi dat cumva brusc seama că nu sunt decât un substitut. Un substitut la ce? Nu ştiu. Am ajuns să mă sperii de posibilitatea că până la sfârşitul vieţii aş putea-o ţine din carte-n carte. Trăind vieţile altora. La început n-a fost aşa.

Apoi tăcu o vreme. Cred că regreta că vorbise, că încercase să comunice lucruri care mă depăşeau, sau nu erau încă limpezi nici pentru el.

– După drumul acesta la înmormântarea bunicii s-a schimbat ceva. Nu am mai putut citi şi au trecut de atunci mai bine de două săptămâni. S-a inversat ceva. Fiecare lectură mă deposedează de ceva, mi-arată ceva şi apoi acel ceva se depărtează şi-mi dau seama că era ceva al meu ceea ce mi s-a arătat şi apoi mi-a fost luat. Mă înfrânge în chiar ce aveam eu din ea înainte de-a începe să citesc. Înţelegi?

Nu înţelegeam, şi cred că nici lui nu-i era prea limpede. Dar am tăcut, apoi am dat vag din cap, neîndrăznind mai mult tocmai din cauza nemulţumirii profunde şi chinuite pe care i-o citeam în voce. Se uitase în dicţionar să vadă ce scrie la cuvântul carte. Scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum. Un obiect. Dar felul cum se întrerupea brusc, ezita şi apoi se pornea iar să vorbească mă făcea să cred că, dacă nu-l încurajam în vreun fel, se va opri probabil de tot, se va întoarce pe călcâie şi va pleca acasă.

– Poate că dintr-un Narziss încerci să devii un Goldmund.

Asta am spus eu. În termeni pe care i-am învăţat de la el. Se vede că a considerat întrebarea mea prea  stângace sau prea căutată, pusă mai degrabă ca să scoată în evidenţă o anume lectură, şi nu s-a grăbit să răspundă, dar după câteva clipe a zis da, poate asta, dar evident cu gândurile în altă parte. Se gândea atât de intens încât devenise oarecum criptic, nu mai comunica. Sau vorbea numai pentru el.

– După ce încep o carte, simt o necesitate bolnavă s-o termin cât mai repede, ca pentru a scăpa de ea. Şi a lua alta, mai potrivită cu starea mea. Dar care este starea mea?

Cred că într-adevăr era pe cale să devină un şoarece de bibliotecă şi ajunsese să-şi dea seama.

– Citeşti pentru a şti.

Nu puteam nimeri mai rău.

– Nu e vorba de asta. Dacă ar fi aşa, ar fi totul în regulă. Cred însă că citesc aşa cum alţii se ţin după fete sau le place să înoate – ceea e nu e acelaşi lucru. Câteodată, după ce citesc un timp, aş face orice altceva, dar nu am ce face şi atunci citesc mai departe. Citesc de parcă aş înlocui ceva. Era o vreme când între două cărţi mă simţeam inutil, o senzaţie ca de greaţă, şi mă chinuiam încercând să scap parcă de un viciu.

Străzile erau pustii, nu mai existau localuri deschise, nici măcar cinematografe. Nu exista nici un motiv pentru un grup de tineri să bată străzile decât, eventual, pentru discuţii din acestea prea grave ca să poată avea loc cu oamenii mari de faţă.

– De altfel cărţile nu-ţi pot spune nimic necitite, şi unii aleg să le citească şi alţii să nu le citească.

Deci lucrurile erau simple. Dar nu erau simple, pentru că îmi vorbi apoi despre un proces chipurile de uzură. Cărţile uzau o anume sensibilitate receptivă, de care aveai nevoie chiar în lectură – mai mult decât de memorie, de exemplu. Această uzură, de care el ajunsese să fie conştient, se manifesta ca o anestezie parţială (oboseală, i-ar fi spus probabil alţii mai puţin atenţi), asta chiar în procesul lecturii, când emoţiile lui nu mai erau la intensitatea necesară.

Pentru mine era ceva confuz. Nici pentru el nu era ceva prea clar, şi asta-l irita, faptul că nu putea expune convingător starea prin care trecea. Niciodată nu mi-am închipuit lectura drept ceva atât de sofisticat, ceva atât de complicat dincolo de conţinutul paginii pe care o aveai în faţă. Eram pregătit să uit tot ceea ce-mi spunea, şi probabil aş fi şi uitat dacă n-ar fi urmat apoi gestul dispariţiei lui. Dispariţie anunţată, mi se părea acum. Astfel cuvintele lui mi-au rămas în memorie, le-am recuperat şi le pot repeta cu exactitate. Impresia mea era că testa ceva, aştepta un răspuns sau poate chiar o aprobare. I-am spus că prea mult teoretizează, poate a căzut chiar într-o aporie, şi că lucrurile au aproape întotdeauna şi o faţă simplă de tot, un nivel la care se pot rezolva printr-un gest decis, la îndemâna oricui. M-a privit cu uimire de parcă i-aş fi făcut o surpriză, aş fi spus un lucru mai deştept decât mă crezuse în stare. Mi-a dat dreptate, perfectă dreptate – spunea el, şi asta m-a alarmat o clipă. Înţelesese din cuvintele mele mai mult decât îmi fusese în intenţie şi am încercat să-l trag de limbă. Dar nu mai avea chef să reia lucrurile de la început, mă privi chiar bănuitor.

Dar nici nu-l lăsa inima să tacă. Miza discuţiei fusese pentru el prea mare, şi lăsase reziduuri de care trebuia să scape.

Casele din zona aceasta erau mari şi neîngrijite, depăşeau posibilităţile proprietarilor de drept. În curţile lor se ridicau tufe de plante decorative care crescuseră prea mult, se sălbăticiseră aproape şi se revărsau peste gardurile vechi din fier forjat aruncându-şi umbrele până la trotuarul de peste drum. Luminile stradale erau rare, şi aproape din fiecare curte se repezea la noi, prin gardul de gratii, câte un câine zădărât. Ne-am întors înapoi.

– Din orice situaţie, din care până la urmă ieşi, ar trebui să ştii dacă eşti învingătorul sau cel înfrânt. Cel fel de situaţii sunt acelea în privinţa cărora nu te poţi decide?

N-am mai spus nimic. Mă învăţasem deja minte. Dar nici tăcerea mea nu păru să-l mulţumească.

– Poate că simt nevoia unei vecinătăţi mai primejdioase, cu care să convieţuiesc, cu care să mă măsor şi să mă simt egal cu ea. Poate un duşman, fie şi asta pentru că uneori simţi nevoia unui duşman aşa cum simţi nevoia unui prieten. Inamiciţiile, duşmăniile pe care le avem ne definesc mai bine. Doar că duşmanii nu poţi să ţi-i fabrici, nu sunt ca personajele negative dintr-o carte, pe aceştia trebuie să ţi-i dea viaţa. E o dorinţă…

Vorbea deja singur, şi eu nu făceam decât să fiu de faţă. Dar oricum asta era prea de tot – cine avea nevoie de duşmani?

– Ai fost vreodată aproape de aşa ceva? Ţi s-a desluşit…

Comunicam deja în fraze neterminate.

– Poate că da. Multă vreme de atunci, şi nu poţi fi chiar sigur de dimensiunile reale ale unor evenimente care au avut loc tocmai în copilărie, mai ales că atunci îţi apar supradimensionate, şi în mintea ta continuă să crească. Şi dacă tot eşti curios despre ce e vorba… Hmmm! Era prima oară când vedeam un lup, nu-mi amintesc nici o dată precisă, doar că era o noapte friguroasă de iarnă, uşa era dată de pereţi şi frigul năvălea ca un abur în casă. Îmi amintesc zgribulitul meu desculţ în zăpada de pe trepte şi sudălmile unchiului în izmene şi cu furca în mână, dând târcoale şopronului cu oi, de unde se auzeau behăituri speriate. Lupul a fost, de fapt, cel pe care l-am văzut primul, ca un câine cenuşiu pe zăpada albă, şi a fugit cu paşi mărunţi şi deloc grăbiţi spre fundul grădinii, printre prunii rari, în timp ce unchiul suduia de mama focului şi ne striga, mie şi mătuşii, să intrăm odată în casă şi să nu ne mai zgâim de acolo de pe trepte. Bunica, bolnavă deja, se ridicase în capul oaselor în pat şi tot întreba ce este, ce se întâmplă. „Un lup!”, a răspuns unchiul ştergându-şi tălpile ca să poată intra în aşternut, dar cred că bătrâna n-a auzit nimic şi a continuat să întrebe multă vreme speriată şi fără somn, de acolo de lângă mine, ce se întâmplă. A stat aşa până târziu în capul oaselor. Unchiul deja adormise şi mai eram eu treaz cu bătrâna. Asta era în perioada aceea în care mama mă lăsase acasă, la rude, până când ea va rezolva la oraş cu locuinţa şi celelalte. Nici măcar nu văzusem bine lupul, dar i-am simţit prezenţa, şi nu numai în noaptea aceea, când n-am mai dormit multă vreme, ci şi în noaptea următoare. Dar nu e vorba de lup, cred că înţelegi, ci de cu totul altceva, de acea senzaţie pură avută în preajma lui ca în faţa vieţii înseşi. Şi de spaima bătrânei.

Şi totuşi nu ne-am despărţit chiar în acea clipă, dar nu ştiu despre ce am vorbit mai departe. Probabil nu mai era mult până la apariţia zorilor şi am hotărât, tacit, să nu ne culcăm în noaptea aceea deloc, să vedem cum vine ziua peste oraş, aurind întâi crucea mare de pe catedrala din centru şi apoi acoperişurile roşii, faţadele cu ferestre multe care se aprindeau toate, cele dinspre răsărit ca elementele unor structuri cu celule solare. Nu mai ştiu. Doar că în drum spre casă am făcut ceva ce nu avusesem de gând, anume am sunat la el acasă, la apartamentul unde mai fusesem o dată cu câteva zile înainte de dispariţia lui. Voia atunci să-mi dăruiască un vraf de cărţi, aşa, pentru că le citise deja, spunea el. Am stat atunci puţine minute, mă simţeam stânjenit că mama lui era proaspăt căsătorită şi foarte atentă cu mine, inteligentă şi atât de atrăgătoare. Cum lua el oare lucrurile, cu bărbatul acela străin în casă, pe care trebuie să-l fi surprins uneori în halat în drumul lui între baie şi dormitor. De data aceasta era singură şi mi-am dat seama că pe noul ei soţ nu-l văzusem niciodată, de parcă l-ar fi ascuns de noi de fiecare dată când treceam pe acolo. M-a primit cu o oarecare speranţă în ochi, dar şi-a dat imediat seama că nu-i vorba de nici un fel de noutate. M-a invitat totuşi înăuntru şi m-a poftit să şed, deşi tot ce aveam eu de spus preferam să spun din picioare şi apoi să plec.

– Vrei o dulceaţă?

– Nu vreau nici un fel de dulceaţă, am spus eu.

Ar fi putut poate să-mi ofere mai degrabă o cafea. Nu cred că nu-i era cunoscut faptul că noi beam cafele tari şi negre de câte ori găseam, doar că acestea se găseau tot mai rar până şi prin baruri. Oamenii însă mai aveau pe acasă.

Mă privi nu atât cu surprindere sau ostilitate, cât cu atenţie, aşteptând să vadă ce căutam de fapt acolo. I-am spus că eu ştiusem că fiul ei, şi prietenul meu, avea de gând să plece. Ştiusem cu câtăva vreme înainte, cu zile, săptămâni chiar, doar că nu-mi dădusem seama că ştiu. Noi spunem că ştim doar în momentul în care realizăm că ştim. N-aş fi putut să spun nimănui nimic, oricum. Doar că-mi dădusem acum seama cât de uşor e să lipsim din lumea care ne înconjoară.

– Uşor pentru cine? întrebă ea aprinzându-şi o ţigară.

N-am mai stat să ascult ceea ce eventual mi-ar fi putut spune (ce oare?) şi nici s-o mai văd, aşa distantă şi tristă cum era, şi am ieşit aruncând o ultimă privire spre biblioteca aceea atât de bogată şi care, probabil, era ultimul loc în care aş fi putut afla adevăratul răspuns. Aşa că am plecat lăsând-o împietrită, cu ţigara în mână şi fumul urcând spre tavan. Am trecut podul înalt şi arcuit ce cobora spre parc. Aflându-mă la un moment dat, cu o senzaţie ciudată, pe deasupra castanilor. Nici pe la Marta nu aveam de ce să trec, doar aşa pentru că aveam figura aceea care trezea încrederea părinţilor, ca să iasă cu mine şi să mă părăsească la colţ…

***

Vine vremea când omul regretă că şi-a umplut vremea vieţii cu lecturi, nu s-a uitat mai degrabă la un vişin care face vişine, la o pasăre care-şi face cuibul sau sparge o nucă. Unele cărţi au fost obturate de altele, iar cele mai multe ies unele din altele ca păpuşile ruseşti.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]