ulaanbataar e debutul cel mai cinematografic din cele publicate în 2024 („o (re)actualizare a discursului fotografic în poezie” îl numea Alex Higyed în textul lui din Observator Cultural). N-avea cum să fie altfel, Flavia Dima e cunoscută (mai ales) pentru cronicile ei de film, iar textele de aici își asumă total o dinamică vizuală atent gândită.

Pentru un discurs confesiv de tipul celui pe care îl practică, o astfel de strategie a coeziunii textelor e cât se poate de nimerită, dar Flavia Dima plusează și prin montaj. Altfel spus, partea cea mai interesantă în toată discuția asta despre componenta vizuală evidentă a volumului e felul în care își propune să o prelucreze, sub forma unei povești despre vulnerabilitate, în primul rând, pe care o polarizează în câteva poeme narative de mare încărcătură emoțională: „carla urma să nu ne mai fie colegă/ urma să o mute la meșotă la/ clasa de intensiv-germană/ și eram destul de triste// din spatele nostru a venit leonora/ și apoi ne-am mai jucat odată/ toate patru prin curte/ până când ne-au luat părinții/ ca să mergem acasă// la despărțire leonora mi-a spus/ că se bucură așa de mult/ că o să mai fim colege/ și m-a luat în brațe// încă mai avea acea paloare a feței/ acele cearcăne adânci/ care au dispărut abia când a început/ să se machieze prin clasa a zecea// am îmbrățișat-o înapoi/ și i-am zis că ne vedem/ în septembrie de zilele noastre// și i-am dat drumul/ și ea s-a întors la mama ei/ și mi-a făcut cu mâna de lângă ea/ și și eu i-am făcut cu mâna de lângă mama mea/ și apoi am plecat și ne-am urcat în mașină// și în mașina din fața noastră era carla/ care stătea cu genunchii pe banchetă/ și se uita la noi prin geamul din spate”, leonora II. În primă fază, în astfel de zone se polarizează punctele de sensibilitate ale poeziei ăsteia, în câteva cadre de reactualizare a biografiei „mici”, una aș zice universală, cu care poate empatiza orice cititor (milenial ori ba); ele se succed de-a lungul a șapte poeme, care glisează afectiv printre „ruinele” unei ere – fiecare poem poartă numele unui fost coleg(ă) și contextualizează, dincolo de figura în cauză, dinamica socială a vremurilor.

Gândită aproape sub forma unui jurnal (post)gimnazial, prima secvență a volumului, toți copiii de la noi din casă, gestionează materialul dens emoțional al volumului în cheia unei melancolii retrospective. Una jucată mai mult ca formă de înțelegere și acceptare, decât ca exercițiu nostalgic gratuit și care vizează și-o maturitate emoțională care va evolua, mai apoi, spre o zonă ceva mai experimentală. Îmi place felul în care Flavia Dima se joacă cu voci și personaje aici, pentru a-și calibra anxietatea ce îi survolează fin poemele: e un „pomelnic” de școală secundară în toată regula, cu toate dramele aferente, de la despărțiri de colegi, relații incipiente, la comparații și împărțiri pe „caste” etc. Ce e și mai de efect însă e că toată logica asta a discursului e spartă de schimbarea de direcție aș zice destul de bruscă din secțiunea a doua a volumului, ulaanbataar, de felul în care poemele de tipul ăsta funcționează mai degrabă ca un teaser pentru depanările din poemele-documentar din grupajul care dă numele volumului. Asta e „specialitatea” ei și sigur că aici se vede cel mai bine ochiul profesionist – poemele curg cu o alertețe cinematografică, imaginile se succed în combinații vizuale de mare efect: „o fotografie cu tine și el penacho de moctezuma/ făcută acum doi ani// senzații rezumate la impuls electric/ o viață trăită prin interpuși, mediată/ momentan, momentan// o șoaptă înregistrată, care poate fi repetată oricând/ este nevoie de ea/ până se descompune în sunete primare,/ disjunse, sublime, sonore// imagine mentală cu tine într-un aeroport,/ așteptând, așteptând”, teotihuacan. Trecerea asta aproape forțată de la un ciclu la altul, destul de diferite în termeni de consistență, deci, mi se pare că e o strategie de compoziție foarte nimerită, pe care Flavia Dima o intuiește cu mult fler. Textele vorbesc aici despre tensiunea locurilor de tranziție (vezi aeroporturile), a lucrurilor neterminate și își permit, în câteva locuri, momente de confesivitate pură, așa cum se întâmplă în oaxaca, acest poem-turnesol care filtrează delicat și intens, în același timp bagajul emoțional al poetei: „o jumătate de zi care, în mod normal/ n-ar fi trebuit să se întâmple:/ sentiment de frustrare și temere –/ sigur, dar și de voluptate a unui timp/ totodată pierdut și redobândit// (cât de mult te iubesc)// primăvară prematură cu copaci/ înfloriți ca o erupție acneică:/ iată anotimpul sancțiunilor pe/ jumătate începute, a căutărilor/ în zadar a unor coordonate// pierdute –/ toată forța/ ca de taifun/ a banalității;// floare de cireș călare pe sârma ghimpată/ din cartierul feroviarilor –// este anotimpul rănilor mici care se vindecă/ greu, iubirea mea// anotimpul naturii văzute în mișcare,/ îndepărtându-se de geam, licărind/ câteva clipe pe ecran înainte de-a/ deveni roșiatică, ulterior albă;// anotimpul adolescenților mergând/ determinați pe străzi pustii, fumând;// anotimpul decalajelor,/ anotimpul care nu va fi niciodată al nostru”.

E o frumusețe subtilă în astfel de poeme care poate par ușor obscure (și prin alegerea titlurilor, fiecare câte un loc) în comparație cu primele, oricum, mai rafinat-reținute, dar care mie mi se pare că desfoliază succesiv miezul tare al debutului ăstuia, toată umoarea lui. Flavia Dima își permite să fie și personală și vulnerabilă, dar și cool & (aparent) detașată și ăsta-i un câștig pentru volum, modul asumat în care își trece poemele prin toate palierele – de la cel personal-confesiv, pe filon biografic, la cel politic/ social în câteva puncte. Îi iese un time capsule alimentat din plin de emoție, indiferent de tipul de discurs pe care o pliază, „asezonat” pe alocuri și cu niște fotografii de interior marca personală a poetei, care susțin tot proiectul ăsta vizual al Flaviei Dima în care vorbește despre toate lucrurile mici din noi, dar cu bătaie lungă. Un debut cu personalitate, ușor de distins între altele și-o poezie care curge alert & vibrant prin spațiile ei de tranziție.

_______________

* Flavia Dima, ulaanbataar, OMG Publishing, Alba Iulia, 2024.

[Vatra, nr. 1-2/2025, p. 53]