Ori de câte ori Șefa organizează vreun simpozion național pe psihiatrie, căpitanul de securitate care „răspunde” de ditamai sectorul de sănătate pe județ, Sorin Pișleagă, e prezent ca din pură întâmplare de fiecare dată în Laborator și în spital și se arată foarte prietenos, extrem de binevoitor cu toată lumea.Noi suntem tot un zâmbet și, la fel de prietenoși și binevoitori, îl chemăm la o cafea cu o țigară și ceva tărie „străinească” (cum denumește codificat doctorul Chihaia whiskyul). Disimulării îi răspundeam tot cu disimulare, cu ce altceva.

Este trecut de ora 13. Sunt în cabinetul de psihologie de la L.J.P., și aștept să plec în spital. Nu mai am pe nimeni la ușă cu fișe auto sau de angajare, pe nimeni care are nevoie de acte pentru comisia județeană pentru pensionare medicală. DubluVe și doctorița Stela încă nu au terminat consultațiile pe azi. O aud pe Nela, asistenta lui Vlad, strigând cu vocea ei pițigăiată pe holul strâmt: „Mai are cineva concedii medicale de semnat? Vă rog! Dați-mi-le să le înregistrez, ca să nu pierdem timpul și vă strig mai târziu!”

Nu pot pleca pentru că oricare dintre cei doi îmi pot solicita în orice moment o examinare psihologică pentru vreunul dintre pacienții veniți la consultație. Așa că îmi scot din tașcă ultimul număr din România literară.

Am două cabinete în L.J.P., unul de psihologie și altul de logopedie. Fiecare dotat diferit în funcție de specificul lui. Cel de logopedie e mai tot timpul liber, că nu prea am clienți, și când vreunul dintre medici nu mai are unde să consulte, folosesc cabinetul de logopedie. Postul meu e de psiholog-logoped și am program și în L.J.P., și la secția de psihiatrie de peste stradă. Am și acolo un cabinet, dar numai de psihologie. Din cabinetul de logopedie de alături, care e mereu descuiat, se aude o voce severă.

O recunosc. E vocea securistului cu ochii spălăciți, care „are în grijă” balamucul, căpitanul Sorin Pișleagă. Las revista și deschid ușa cabinetului. La birou, Modi, cu capul în jos, și căpitanul Pișleagă care vorbește apăsat și alert.

— Hai, intră și dumneata, că și dumneata ești implicat și ai răspundere aici! Apoi către Modi:

— Domnule, nu se poate așa ceva! E groasă!

Îi zice „domnule”, nici „domnule doctor”, nici „domnule Chihaia”, ca în alte dăți. Căpitănoiul numai zâmbete și glumițe de la simpozioanele de psihiatrie are acum vocea aspră și severă.

— Cum e posibil ca bolnavii voștri să fie lăsați liberi în curtea spitalului și să cânte în amiaza mare fel de fel de bazaconii despre președintele țării? Ne-au telefonat oameni care au venit duminică în vizită la bolnavii de la oftalmologie, indignați de ce au putut auzi urechile lor. Cum de este posibil, domnilor, așa ceva?

„Domnilor”! M-a băgat și pe mine în oala cu presiune.

— Nu am fost de la început la discuție, despre ce este vorba? fac pe tâmpitul, încercând să temporizez.

— Cum despre ce e vorba? Am spus mai îninte, erai aici, profesore!

— Domnule căpitan, înțeleg perfect argumentele dumneavoastră, o ia Modi diplomatic, ridicându-și fruntea calm, dar vreau să luați în considerare un aspect: nu avem medicamente, domnule! Ăsta e adevărul, facem de luni de zile demersuri la Direcția Sanitară și de fiecare dată ni se răspunde că importurile sunt limitate și chiar sistate. Cu ce să-i tratăm, cu apă de ploaie? Dispuneți să ni se dea medicamente și problema e ca și rezolvată. Îi punem pe toți cu botul pe labe.

— Uite ce e, domnilor, pe mine nu mă duceți  cu chestii din astea!  Nu aveți personal să-i bage dracu’ înăuntru când proferează ce proferează? Pișleagă ridică iarăși tonul. Înseamnă că tolerați așa ceva!

— Cum așa? Domnule căpitan, zic eu, este exact cum vă spune domnul doctor și, în plus, vreți să mai știți ceva? Eu lucrez aici pentru cinci norme, doctorul tot pentru cinci norme. Știți bine că au fost sistate toate angajările de personal la bugetari. Spitalul are 80 de paturi și e deservit de câteva cadre medii și de trei medici. Aici, în L.J.P., mai sunt și bolnavi în regim de staționar de zi, alți 50-60, de care au grijă doi medici.  Ei cinci fac și consultațiile, și gărzile, și urmărirea evoluției bolii, și urgențele și serviciile de policlinică, și expertizele medico-legale, și comisariat și tot ce se mai cere. Iar eu aici, pe Laborator și pe spital, sunt singur și fac de toate: și fișe medicale de toate felurile, și testări și examinări curente, și consiliere psihologică, și psihoterapie, și comisariat și medico-legal, și testări la pompieri și la toți purtătorii de armă de foc. Un singur om. Modi dă din cap, la fiecare cuvânt, aprobator.

— Uite ce e, se repede Pișleagă, dacă tot sunteți atât de ocupați, vă înțeleg, ia dați-mi mie în scris lista cu toți ăștia care proferează ce proferează prin curte și ne ocupăm noi!

— Ce să vă dăm? întreb, făcând încă odată pe tâmpitul.

— Lista, lista! Îmi dați pe listă pe toți ăia care vorbesc urât despre președintele țării!

— Eu cred, să nu mi-o luați în nume de rău, că vreți să încălcăm deontologia medicală., intervine timid Modi. Domnule, ăștia sunt bolnavi psihic, nebuni de legat la țăruș,cu ăștia vă prindeți mințile?

— Ce deontologie? Deontologie! Adică își bat joc de organele de partid și de stat și trebuie să-i lăsăm așa? Deci deontologia vă face să tolerați.

— Tovarășe căpitan – las orice prudență și intervin din cealaltă parte și eu–, cabinetul ăsta e mai mult liber, că nu mai am timp și de terapii logopedice, rar am programate terapii, așa că puteți să veniți aici la orice oră vreți, ascultați, înregistrați, treceți pe listă pe cine vreți.

Pișleagă mă săgetă, iar privirea lui era mai intensă ca niciodată.

— Domnilor, nu glumesc cu asta. Nebuni sau nu, ce spun oamenii voștri ajunge unde nu trebuie. Și când ajunge, nu mai e de joacă. Știți bine cum merge treaba în țara asta. Dacă nu țineți lucrurile sub control, le țin eu.

Modi trase adânc din țigară și scoase lent fumul pe sub mustața stufoasă, încercând să-și păstreze calmul.

— Domnule căpitan, chiar credeți că acești oameni, care abia înțeleg unde se află uneori, reprezintă vreun pericol? Ce să facem, să le punem căluș în gură? Suntem într-un spital, nu într-un penitenciar. Tratăm bolnavi, nu infractori.

— Da? Dar oamenii care vin în vizită la bolnavi aud ce aud și se scandalizează. Ce să le spunem noi, că nu suntem în stare să gestionăm situația? Că pe aici zburdă libertatea de exprimare mai mult decât peste tot?

Tonul lui devenea din ce în ce mai apăsat, iar eu încercam să îmi mențin calmul, deși simțeam cum tensiunea mă strânge de gât. Am intervenit:

— Domnule căpitan – nu i-am mai zis tovarășe –, dacă îmi permiteți o propunere… poate că am putea organiza activități controlate în curte. Grupuri mai mici, supravegheate, cu teme care să le capteze atenția. Poezii clasice, cântece populare, orice altceva decât… ce v-a fost raportat.

Pișleagă ridică o sprânceană, evaluându-mi sugestia.

— Și credeți că va merge? Că-i țineți ocupați și fără prostii?

— Cred că e o soluție mai bună decât să-i închidem pe toți și să înăbușim complet orice interacțiune. Dacă le oferim ceva care să le umple timpul, poate scade riscul să spună ce nu trebuie.

Modi, simțind că strategia mea avea șanse să calmeze căpitanul, adăugă:

—Eu, doctorul Chihaia, vă promit că voi supraveghea personal. Găsim activități constructive și vă raportăm periodic. Ce ziceți?

Pișleagă se ridică de pe scaun, bătându-și ușor palmele una de alta, ca și cum ar fi încheiat o tranzacție.

— Bine, să zicem că accept propunerea voastră, dar să fie clar: orice alt incident ajunge direct la mine. Și data viitoare, lista aia, domnilor. Înțelegeți?

Am dat din cap, iar Modi doar a oftat. Pișleagă își luă haina, își puse pălăria pe cap și ieși fără alte cuvinte. Liniștea care rămase în urmă era a unuia „lovit de sindrom”, cum ar fi scris DubluVe în caietul lui intitulat Balamuciada.

Modi se prăbuși pe scaun, oftând adânc.

— Îmi vine să-l leg pe ăsta de țăruș, nu pe pacienți, mormăi el. Aline, ești deștept, ai scos-o la capăt cumva. Dar nu se va lăsa păcălit, știu că Pișleagă nu va lăsa asta moartă.

Am dat din cap, încă gândindu-mă la ce urma să facem.

— Trebuie să venim cu un plan serios, Modi. Nu doar să îi ținem ocupați pe pacienți, ci să ne asigurăm că nu mai dăm motive să vină băieții cu ochi albaștri. Poate chiar să izolăm câteva cazuri mai delicate.

— Corect, dar cum facem asta cu atât de puțin personal și fără medicamente?

L-am privit direct.

— Cum putem. Trebuie să găsim o soluție. Sau să ne prefacem că am găsit una, să improvizăm ceva, până când ăștia, și arătă cu degetul în sus, își găsesc altceva de făcut. Trebuie să vorbim și cu șefa. În fond, ea răspunde de tot.

În zilele următoare, după ce am stabilit un plan împreună cu doctorița Kalapod, am început să organizăm, pe la ora 3 după-amiaza, „activități recreative”, câte o jumătate de oră, că era destul de frig, în curtea spitalului, sub castani. Câteva infirmiere au adus scaune pe care s-au așezat vreo zece bolnavi, în halate groase și cu păturile trase pe umeri. Pe Bebe Kent, pe Melti și pe Iliuță, se înțelege, îi oprisem să vină. Nu însă și pe Dulcinica, Puștiul, madam Marcela și madam Împungerouă Filofteia. Noi trei, eu, Modi și DubluVe, încercam să dirijăm conversațiile pacienților către subiecte sigure.

Modi fu primul care începu recitalul. Recită cu voce tare un fragment dintr-o poezie din Topârceanu, Balada unei stele mici:

Ții minte tu, iubita mea,

O noapte de argint în care

Mi-ai arătat pe cer o stea

Din Carul mare?

Cu fața-n sus spre-al nostru  zeu

Lăsându-ți capul să se culce

Pe brațul meu,

Te legănam, povară dulce.

Deasupra noastră, un castan

Cu frunze pudic răsfirate

Pentru-a servi de paravan

Iubirilor nevinovate,

Tinzând o ramură-n zadar

Ca să ne apere de stele,

Fusese martor ocular

La toate cele.

Și nu mi-ai spus atunci nimic,

Dar când mi-am coborât privirea,

Un deget mic

Mi-a arătat Nemărginirea.

Un strop de-argint a lunecat,

Și, cu paloarea-i siderală,

Pe cerul negru a-nsemnat

Un fir subțire de beteală…

Ții minte ce fior străin

Trecu atunci, din constelații,

Prin bluza ta de crepe-de-Chine

Cu aplicații?

Ce vești din cerul depărtat

A nins pe fruntea ta zenitul?

Ce gânduri tainice-ai schimbat

Cu Infinitul?…

Sclipind departe, prin frunziș,

O stea smerită și albastră

Sta singuratică, pieziș

Deasupra noastră.

La versul „Cu fața-n sus spre Dumnezeu” schimbă însă în „Cu fața-n sus spre-al nostru zeu” . Nu era bine să se audă că noi aici încurajăm religia.

— Aaaaaa, ce frumos, reluă Dulcinica imediat:

Sclipind departe, prin frunziș,

O stea smerită și albastră

Sta singuratică, pieziș

Deasupra noastră.

— Steaua e Cătălin! El e steaua!

Pacienții și infirmierele aplaudară. Ba chiar și o doamnă și un domn mai în vârstă care trecură pe lângă noi spre secția de oftalmologie.

Modi se întoarse spre mine și spre DubluVe:

— Ei, ce ziceți, șuților, hai că le am cu recitatu’, nu?

Iar spre public:

— Madam Marcelo, cască ochii bine, noi aici facem și program recreativ, că p-acasă la tine nu vezi așa ceva. Bărbată-tu îți recită poezii?

— Cine? Surduc? Păi ăla când îmi vin licăriturile pă piept mă ia cu ciumagu’. Ce poezii? Bea până adoarme pe mine! Al meu e cam moale de osie, de-aia m-am nervit și-am ajuns aici! Nu știe ăla de poezii, că are 4 clase. E lovit mintal la cap. Eu am terminat generala și mai știu. E frumoase poeziili. Așa e, dom’ doctor, da’ ceva de Irina Loghin, de Maria Ciobanu, de Dolănescu nu ne puneți? Că de-aia-i place și lu’ Sarsailă al meu.

— De-alea de Irina Loghin și ăilalți nu avem azi, dar aducem, madam Marcelo! Că  facem și spectacol, dar și psihoterapie, că așa scrie la carte, să mai luați și psihoterapie, nu numai buline! Nu e așa, madam Filofteio? Mai ascultăm o poezie și ne sare mărul din gât!

Madam Filofteia stătea pe scaun cu mâinile în poală și cu ochii într-o parte, cum stătea și în cabinet la Modi.

— Hai, mai relaxată, madam Filofteio, mai relaxată, că aici la noi ai și alte plăceri, mai schimbi și tu macazul.

— Aici la dumneavoastră e ca-n rai, toți doctorii sunt frumoși. Mi-a zis domnu’ doctor de la fabrică de la noi că am o nevroză atât de puternică, încât am nervii foarte mari. Acuma s-au mai micșorat. E bune și medicamentele și pisoterapia asta.

În spatele scaunelor, Puștiul vorbește singur singurel:

— Niște mastodonți uriași se reped înspre mine – niște figuri: animale, înfățișări pe care nu le-am întâlnit.Ca un fel de caracatițe cu picioare mari. Să plece, să plece!

— Puștiule, hai aici în față, să te vadă toți, ia citește tu de aici cu voce tare. Uite colea poezia, mă, îi spun.

— N-auzi, mă? te cheamă dom’ psicolog! strigă Marcela la el.

Ninel ia foaia și începe să citească cu o voce foarte slabă.

— Mai tare, Ninele! Tare, mă, să te audă toată lumea! îl încurajează Modi.

Poezia o transcrisesem eu dintr-un volum omagial.

Prin muncă, demnitate și mândrie,

Noi România azi am ridicat-o-n zbor

Românu-i un exemplu de forță și tărie,

Din moși-strămoși cutezător.

În Zborul Comunist, cuvântul

Partidului noi l-am urmat,

Sub tricolor ne-am luat avântul

Cum nici străbunii n-au visat.

Iubirea Patriei e fără de tăgadă!

Noi am venit cu toții la Congres

Și am rostit, ca toții să știe și să vadă,

„Eroul Jugulescu reales!”

Noi ne-ntrupăm cu a lui Ființă,

Prin El noi vom cunoaște nemurirea,

Prin El întreaga noastră conștiință

Va ști ce este-aceea împlinirea!

Se adunaseră și câțiva bolnavi de la oftalmologie cu câte un ochi bandajat sub ochelari cu rame groase de plastic. Când auziră cuvântul „Jugulescu” se grăbiră să ajungă la secția lor.

Doctorița Kalapod privea cu satisfacție de după perdeaua de plastic de la unul dintre geamurile înalte ale holului de primire. Lângă ea, Sorina de la „Tratamente” se aplecă la urechea colegului Gimy: „Să fiu a dracu’ dacă ăștia, cu Modi în frunte, nu sunt mai dilimani ca nebunii!” „Taci, fă, proasto, că ăia o fac de ochii lui Pișleagă. I-a frecat rău de când cu Iliuță care a cântat prin curte cu Berilă…”

Noi știam că fiecare cuvânt putea fi interpretat, că fiecare vizitator putea fi un ochi ascuns. Ca să nu mai vorbesc de ăia de la noi care ciripeau la mânăstirea Secu și de care habar nu aveam. Deși pacienții păreau să se bucure de schimbare, simțeam că o umbră ne veghează fiecare mișcare. Iar Pișleagă, cu siguranță, știa tot. În adâncul meu mă gândeam că era o chestiune de timp până la viitoarea confruntare.

În zilele care au urmat, planul nostru de „distragere” părea să funcționeze. Curtea spitalului era mai animată, pacienții participau la activitățile propuse, iar infirmierele și personalul de serviciu se mișcau printre ei discret, supraveghindu-i atent.

Modi își dădu seama că madam Marcela avea dreptate în felul ei și aduse de acasă un magnetofon vechi, ca  să le  pună și cântece populare îndrăgite. Pacienții se prindeau uneori într-o horă improvizată sau câte unul dansa de unul singur, ba mai și chiuiau, iar noi, cu zâmbete reținute, ne felicitam că am găsit o soluție. Totuși, tensiunea rămânea. Știam că Pișleagă nu era genul care să lase lucrurile de izbeliște.

Într-o zi, când soarele începea să coboare, o mașină neagră, cu geamuri fumurii, a intrat  în curtea spitalului și a parcat pe lângă ghereta portarului. Din ea a coborât, bineînțeles, Pișleagă. Avea ghetele lustruite și purta un palton lung, elegant. Pe chipul lui era un zâmbet care nu promitea nimic bun.

— Bună ziua, bună ziua, oameni buni! Ce atmosferă plăcută aveți pe aici, aproape… idilică! ni s-a adresat tuturor cu un sarcasm evident.

Modi, care stătea lângă magnetofon, și-a ridicat privirea, iar ochii lui parcă spuneau: A început din nou.

— Bună ziua, domnule căpitan! Bine ați venit! Ne-am străduit să creăm un mediu plăcut, după cum ați acceptat sugestia noastră, a răspuns Modi, menținând un ton neutru.

Pișleagă a dat aprobator din cap, plimbându-se printre pacienți. S-a oprit lângă Ninel, care fredona ceva despre „primăverile libere” ale copilăriei.

— Ce cânți acolo, tinere? l-a întrebat, zâmbind larg.

Ninel s-a uitat la el confuz, apoi a ridicat din umeri.

— Un cântec de demult, domnule, din satul meu. Frumos, nu?

Pișleagă a dat din cap, dar zâmbetul i-a dispărut.

Totul părea să meargă bine până când Dulcinica, până atunci liniștită pe un scaun într-o margine, s-a ridicat brusc și a început să recite, cu voce tare și pătrunzătoare, versuri inventate de ea. Ceva despre „tovarășii mai răi ca hunii care ne-ngheață sub plapuma minciunii”. Cuvintele au răsunat ca un tunet în curtea liniștită. Infirmierele au sărit imediat să o calmeze, iar Modi s-a repezit și el spre ea, încercând să-i distragă atenția.

— Ioana, fată cuminte, hai, recită-ne ceva mai frumos, ce zici? Ceva despre iarnă.

Dar era prea târziu. Pișleagă, care era în curte în momentul incidentului, și-a întors brusc capul. Privirea lui era tăioasă, iar obrajii îi deveniseră palizi.

— Asta e metoda voastră? Activități recreative care se transformă în… manifestări antipartinice? a întrebat el cu voce joasă, dar apăsată.

Modi, care se implicase cel mai mult dintre noi, îi spuse vizibil descumpănit:

— Este o pacientă cu diagnostic grav, domnule căpitan. Are episoade de delir poetic, dacă pot să spun așa. Nu înțelege ce spune, e doar un simptom.

Pișleagă nu a părut deloc convins.

Câteva zile mai târziu, am fost chemați la o „discuție colegială” într-un birou prost luminat de la sediul Securității. Eu, Modi și Kalapod stăteam în fața lui Pișleagă și a unui superior pe care nu-l mai văzusem, un colonel cu o privire tâmpă.

— Vă tolerăm de prea mult timp, a început colonelul. Avem de mult informări. Ce se întâmplă în spitalul vostru este o rușine. O rușine națională. Dacă nu reușiți să controlați pacienții, vom lua măsuri. Și când spun „măsuri”, mă refer la reorganizarea completă a conducerii spitalului.

Cuvintele lui erau ca niște înjecții cu neuroleptice. Kalapod, care de obicei era volubilă, nu spunea nimic. Modi încercă să argumenteze, dar colonelul nu păru interesat.

— Vă dăm o lună să rezolvați situația. Dacă mai auzim vreun incident, oricât de mic, spitalul va trece sub controlul nostru. Dar discret. Aducem un doctor de-al nostru și îl punem medic șef, doamnă doctor Kalapopd! Iar dumneavoastră, domnilor, veți fi transfersați la Mitofu. Că acolo turbulenții pot să strige ce vor în gura mare, că nu-i aude nimeni. Înțelegeți?

Am dat din cap, gândind cu toții că nu mai era de glumă.

Când am ieșit în stradă, Modi și-a aprins tremurând o țigară.

— Asta e, spune doctorița Kalapod. Trebuie să le închidem gurile, domnule doctor. Ioanei, Dulcinica asta, și tuturor cu psihoze. Să-i calmăm, chiar dacă înseamnă să-i sedăm mai mult decât ar trebui.

Dar știam cu toții că nu ne puteam bizui pe  o soluție temporară. Steluța fierbinte a lui Pișleagă și a superiorilor lui era deasupra noastră, dar nu ca în poezia lui Topârceanu, ci ca ceva amenințător și mortal. Și, într-o zi, avea să cadă pe noi cu toată greutatea și focul ei.

În spital, atmosfera devenise mai apăsătoare ca niciodată. În curte, activitățile fuseseră suspendate, iar pacienții stăteau izolați în saloane, sub supravegherea atentă a personalului. Cei de la direcția județeană de sănătate suplimentaseră cu vreo 6 asistente secția. Modi și cu mine am ieșit afară în curte ca să putem vorbi fără teamă că am putea fi ascultați:

— Știi ce, Aline? Toată treaba asta e o iluzie, spuse Modi, aprinzând o țigară. Noi le dăm medicamente, îi ținem ocupați, dar totul e ca să-i facem să tacă. Nu ca să-i vindecăm. Și, între timp, suntem sub lupa unor indivizi care habar n-au ce înseamnă să lucrezi cu oameni care nu-și pot controla mintea. Cei mai mulți sunt amărâți, vai de capul lor.

Am dat din cap, dar nu am spus nimic. Avea dreptate. Încercam să găsim o soluție care să împace cerințele celor de sus cu nevoile reale ale pacienților noștri, dar totul părea o luptă pierdută.

— Ce facem cu Dulcinica, de la care nu m-am așteptat la o așa reacție? am întrebat, întrerupând tăcerea. Știi bine că ea nu poate fi „calmată” așa ușor.

Modi își trecu mâna peste față, obosit.

— O monitorizăm atent. Ți-am zis să nu te încrezi. Domnule, nebunul îți dă în cap când nu te aștepți. Ține minte! Îi dăm doze mici, dar constante. Nu vreau să o sedăm complet, s-o facem legumă, decât dacă e nevoie. Ea e o persoană mai specială. E un caz interesant, dar și riscant. O ținem doar în salon și în incintă. Afară va ieși doar când o externăm.  Ar fi bine s-o mai chemi la tine în cabinet și să mai vorbești cu ea. Dacă mai zice vreo prostie în curte, Pișleagă va folosi întâmplarea împotriva noastră.

(Fragment din romanul FADING. Îngerii nu știu să vorbească, în curs de apariție la Editura ROCART)

[Vatra, nr. 5-6/2025, pp. 10-13]