2016
Alin IOAN
Debut absolut: „Târgul de carte GAUDEAMUS, București, 2016, deși aș fi preferat să se întâmple într-o oarecare cafenea/birt.”
Volume publicate: cer de rigips, nori de glet, București: Editura FrACTalia, 2016; atâta vreme cât știi că poți să te întorci, București: Editura FrACTalia, 2018; departe, cât se poate de departe, București: Editura Casa de Pariuri Literare, 2021.
***
1)
Lectura, discuțiile cu anumiți oameni și bunăvoința unora din mediul literar de a publica în reviste anumite texte au fost determinante pentru evoluția mea literară. Cred că mai trebuie să amintesc faptul că am avut șansa să gravitez în toți anii aceștia în jurul festivalului literar Discuția Secretă de la Arad, să asist la lecturi, să cunosc oameni din mediul literar, să am la rândul meu lecturi în cadrul festivalului, etc.
2)
Cum a fost, din perspectiva debutantului, procesul editării cărții(lor)? A implicat dezbatere și negociere a textelor cu editorul sau, dimpotrivă, relația cu editorul s-a limitat strict la predarea manuscrisului(elor).
A existat o oarecare efervescență (firească aș zice) de a face pasul spre debut, nu am regrete, dar dacă ar trebui să retrăiesc acea perioadă aș amâna cât mai mult momentul debutului în volum, până spre niciodată.
În ce privește editarea volumului cer de rigips, nori de glet a existat tensiune, dezbatere și negociere cu editorul, totul cordial. La următoarele două volume lucrurile au decurs mult mai formal. Mă bucur că de fiecare dată s-a optat pentru coperta propusă de mine.
3)
Nu cred că există termeni cheie, aș putea opta pentru: narativ, fotografic, atmosferic.
4)
Există (sper) o asumare a tot ce presupune existența umană, dar continui să cred că poezia ar trebui să se debaraseze cât mai rapid de orice formă de monotonie a interpretării de tip ideologic.
5)
Volumele mele au trecut aproape neobservate de critica literară, au avut parte de puține reacții, cel puțin așa am resimțit atunci că stau lucrurile. Dacă în primă fază a existat nedumerire, poate frustrare, acum mă interesează eventualul salt calitativ și în special beneficiile de ordin spiritual pe care le poate produce scrisul.
***
un bărbat scruta spațiul dintre blocuri
după chiștoace, un altul lăsa din mâini
plasele grele și-și ștergea cu antebrațul
sudoarea de pe frunte.
pentru o clipă
privirile lor s-au întâlnit, soarele
insistent i-a umplut de ocară,
amândoi au pierdut ceva
ce părea important.
pe zidul de vizavi unde stă scris nu ne place aici,
dar nici nu vrem să plecăm înainta domol
umbra unui tei în floare, câini maidanezi
umblau fără țintă cu limbile atârnate
de la căldură.
o pensionară care ținea
cu ambele mâini
o pungă albă de plastic
cu medicamente,
a zâmbit și a trecut cu ochii închiși
peste umbra crucii de farmacie spre grădina
cu pomi fructiferi unde a copilărit.
*
unchiu Lică a lăsat cu limbă de moarte ca noi, cei doi nepoți
să-l scoatem din casă
coșciugul l-au băgat cum l-au băgat fără mort
în camera dinspre stradă,
da să vezi cum a fost când unchiu zăcea întins cu mâinile pe piept,
am calculat noi cum și în ce fel să-l ținem, să-l înclinăm,
da tot n-am reușit să-l scoatem la timp
preotul aproape că terminase slujba,
iar noi îl dădeam pe unchiu Lică de pereți și înjuram
atunci când românii au întors armele, zicea maica, am fugit de ne-am ascuns
în pădure,
ne omorau dacă ne prindeau
(hai maică suflă-n lumânări)
pe Lică l-au prins ungurii și l-au dus în lagăr,
da după vreo două săptămâni s-a întors
evadase
(texte apărute în 2023 pe criticarad.ro)
*
rochia neagră
văzându-o pe maică-sa beată ca de obicei, cum scotocea
prin sertare și arunca
în lături cu haine și sudălmi
unde dracu-i rochia aia neagră?
PARCĂ A INTRAT ÎN PĂMÂNT!
s-a îndreptat satisfăcut spre fereastră
cu gura crestată de un rânjet prelung
vedea cum soarele se retrage după blocurile cojite
cu zece etaje și mașina de pompe funebre
grăbindu-se în acea zi să livreze neantului
trupul neînsuflețit al vecinei de la doi,
îmbrăcată cu rochia neagră a mamei lui
pe care el o vânduse familiei îndoliate
la prețul unui joint decent
ar fi putut fi maică-sa întinsă în sicriu cu mâinile pe piept,
spălată, pieptănată, dată cu ruj până dincolo de marginea buzelor,
al strigătului de cucuvea pe care îl auzea de la o vreme
tot mai des,
un țiuit în urechi
apoi reveni cu gândul la sărmana femeie care îi băgase
luni la rând bilețele pe sub ușă
TE ROG NU MAI CONSUMA DROGURI!
NU MAI BEA!
care n-a chemat poliția când l-a surprins pe M. că și-o lua
la labă în fața liftului,
nici când N. a dat foc cutiei poștale și striga
„Through the darkness of future past
The magician longs to see. One chants out
between two worlds.
Fire walk with me.” sau poate că era altceva,
nici când T. care se credea pentru a nu știu câtea oară
Iisus, se pișase pe el, și-i bătea cu pumnii în ușă
soarele alunecase de tot după blocuri
pe cer urmele lui sângerii,
sărmana femeie era six feet under,
iar maică-sa repeta obsesiv
PARCĂ A INTRAT ÎN PĂMÂNT!
(text apărut în Antologia Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, Editura Tracus Arte, 2024)
*
Alexandra NEGRU
Debut absolut: Deviant, Ed. Paralela 45, anul 2016.
Alt volum publicat: Departe de nava-mamă, editura Cartex, 2024.
***
1)
Pentru mine, scrisul a început ca un exercițiu propus în sala de clasă, în primii ani de liceu, de doamna profesoară de limba română de la C.N. Mihai Eminescu Suceava – Cornelia Bratu. Inițial, propunerea a fost să scriem în jurnal sau pe un blog pentru a ne dezvolta partea creativă. Scriere liberă, fără un sens sau o finalitate anume. Ușor, de la a descrie emoții, întâmplări din cursul zilei, scrisul meu s-a îndreptat instinctiv spre o formă de poezie cu rimă, apoi fără rimă, dar păstrând un ritm, o muzicalitate. Catalizatorii, în cazul meu, au fost festivalurile de poezie și cenaclurile literare, dar și oamenii care m-au sprijinit și încurajat, care au văzut potențialul. Odată intrată în lumea poeziei, a contat mult și faptul că am întâlnit creatori de la alte licee, a apărut simțul competiției, dorința de a deveni mai bun, de a câștiga premii.
2)
Publicarea primului volum, a volumului de debut, Deviant, a venit ca urmare a câștigării Marelui Premiu al Festivalului Mihai Eminescu, Botoșani, anul 2015. La primul volum procesul editării a fost foarte simplu, volumul era destul de bine șlefuit, poemele lucrate, nu a fost necesară o mare intervenție a editorului. La al doilea, în schimb, relația cu editorul (Ramona Boldizsar) a fost mult mai apropiată, m-am implicat atât eu, cât și ea, iar asta a presupus puțină negociere în privința redactării anumitor texte, modificarea lor pe alocuri, lucru pe care l-am făcut cu încredere și asumare. Procesul a fost diferit, cred că e necesar dialogul cu editorul, să ți se propună schimbări, să vezi o altă perspectivă.
3)
Pentru mine este important ca ceea ce scriu să transmită un mesaj și mai ales să îi inducă o anumită stare, sau să îi stârnească o anumită emoție cititorului. De asemenea, cred că este importantă și estetica, muzicalitatea textului. Îmi place să adaug puțin misticism în scriere, să creez imagini suprarealiste uneori. Cred că poezia e magie- o construcție de imagini rapide cu mesaje subliminale.
4)
Nu mă raportez neapărat la o ideologie, dar cred că inevitabil, inconștient, se vor regăsi pe alocuri, în anumite texte, frânturi de acest gen. Uneori, poezia vine din subconștient, iar conexiunile pe care le fac în acest proces pot fi chiar și pentru mine surprinzătoare.
5)
E interesant să vezi cum o altă persoană interpretează poezia ta, mai ales un cunoscător al genului. Descoperi lucruri pe care nu le știai despre tine, uneori exacte, alteori complet greșite. Dar critica e benefică pentru că e capabilă să scoată la iveală substraturi pe care altfel nu le-ai observa. Am fost surprinsă plăcut, de multe ori, iar ca tânăr creator, e importantă atenția pe care criticii o dedică atunci când fac o analiză a textele tale.
***
1. Sfârșit de Ianuarie
Iată, încă o dată,
scrisul e cel care mă salvează.
Scrisul și vocea fantomatică a lui Agnes Obel în căști,
briza polară aproape ireală
pentru insula unde am emigrat, fugind spre
confortul care m-a făcut așa docilă, lipsită de substanță.
Privesc eolienele de pe câmp,
se lovesc de ele tentativele de a simți că aparțin,
se spulberă iluzia oricărui fel de împlinire, praf de diamant în stratosferă, amânând
catastrofa climatică iminentă încă un pic.
Toxică și fermecătoare,
nava-mamă tot mă cheamă,
vrea să mă legene iar, ani la rând, în eșec și resemnare.
Pe șinele de tren
care trec prin poienițe diafane, nu am mai fost demult.
Sunt ca o ciupercă întunecată crescută printre crăpăturile asfaltului
de la Cernobâl, fac radiosinteză cu tot ce se izbește de mine și încearcă să-mi facă rău, chiar dacă mă urâțește.
E Ianuarie, iar o zi magică s-a transformat peste noapte într-un coșmar.
Tai un avocado în două, scot miezul tare, îl arunc la gunoi.
Cineva face asta cu sufletul meu.
Tu te retragi în cochilia ta rece, peștera ta emoțională.
Eu încerc să par puternică, să-mi găsesc zâmbetul pe un șervețel cu care-mi șterg rujul.
Pare așa de departe momentul acela când
mica făptură
va deveni reală. E doar un nume într-un mesaj salvat pe telefon.
Un punct pe o listă de priorități.
*
2. noaptea va veni
mereu vine
să te lovească
în coșul pieptului
plămânii în fâșii și capul
o casă a groazei plină de capcane nebănuite
tot ce experimentez acum e o iluzie în care am intrat
ca într-o pânză de păianjen care mi-a acoperit mintea în totalitate
am nevoie de
expunere matinală la lumină
poziții de yoga complexe
hrană sănătoasă
detașare
nu sunt mașinăria micuță și agresivă
pe care încercați voi
să o modelați
după propriile nevoi
eu sunt
soarele cu radiații UV puternice
gata să spulbere oricând totul
și
după pielea asta tot mai palidă
aproape translucidă
meditez acum creez strategii
pentru că
sunt gata să revin
și nu am teamă
nu am rușine
nu mai am aproape nimic
*
3. incoerent
dacă tac acum o fac ca pe un exercițiu
trasez în întunericul acesta
o siluetă familiară
ceva după care să mă ghidez
ceva asemănător
cu bricheta aprinsă pe care o agiți în aer la un concert când realizezi că nu mai sunt lângă tine
trec prin nopți fără somn
cu zâmbetul pe buze
și căderea în gol a avionului în plină furtună
căderea în gol a micului păianjen
pe fața mea când stăteam întinsă și exersam
visarea lucidă
nu sunt decât
fobii cărora le-am rezistat
așa cum am rezistat
și jocurilor tale infantile pline de cruzime
plânsului în mască
tancurilor de la marginea orașului
jandarmilor care nu mă lăsau să îmi văd familia în pandemie
daca tac acum o fac pentru că înțeleg
ce nu mă poate răni
nu îi ofer putere
cum nu
vreau nici să renunț la
conturul acesta confuz
în care mă mișc
tot căutând o formă corectă/ coerentă
*
Ciprian POPESCU
Debut absolut: Mile End (2016), Mile-Ex (2021), ambele la Casa de Editură Max Blecher.
***
1)
Povestesc o întâmplare, ca să înțelegeți „propria instruire”.
Am fost o singură dată la un cenaclu literar. În liceu, la Caransebeș. Eram vreo patru persoane. A venit un poet local care ne-a citit câteva creații. Io, cu creierul bocnă, n-am înțeles nimic. Mi-era și teamă c-o să-mi ceară cineva părerea. Ar fi fost un dezastru. Dar, slavă Domnului, n-a fost cazul.
Dna profesoară care a organizat evenimentul a vorbit despre calitățile poemelor, sonorități, intensități, le-a încadrat – cum se procedează – într-un curent literar. Nu postmodernism… Să fi fost un neo-expresionism local pe filiera nemților de la Sadova Veche? În orice caz, ceva major. La un moment dat, exigenta exegetă, dna profesoară i-a sugerat maestrului că sintagma monstru veros dintr-un vers al său ar fi pleonastică. Poetul s-a șucărit o țâră, a comentat că n-ar fi, însă, neavând dicționarul la el, s-a înclinat în fața criticii.
Am căutat pe net monstru. Provine din latinescul monstrare – a arăta. Monstrul e cel pe care-l arăți cu degetul, cineva ieșit din comun. Termenul este asociat cu verbul moneo – a atrage atenția, a avertiza. Veros – necinstit, suspect (apud dexonline). Cam aiurea remarca doamnei profesoare. Vine din franțuzescul véreux, cu rădăcina ver- adică vierme.
Așadar, un monstru veros e un MONSTRU VIERMĂNOS.
Nici vorbă, dnă., de pleonasm! Monstru viermănos sună impecabil, e o imagine poetică șlefuită, o oglindă a limitelor normalității ce suscită o adâncă meditație asupra condiției umane.
2)
Foarte simplu. Am trimis câteva pagini la editură, Claudiu a zis că i-ar plăcea să citească o carte pe tonul și-n ritmul ăla și mi-a vorbit de concursul de debut. Am scris cartea, apoi am trimis la concursul de debut de la Blecher și asta a fost. Pe partea de editare, nu a fost o dezbatere sau o negociere, mai degrabă discuții fertile pe text. Modific, tai, rescriu în urma intervențiilor editorului, n-am nici o problemă cu asta.
3)
Am încercat postări cu suflet, text rulat pe tristețe și jale, că uite cum ne sunt viețile, dar tre să mai și râdem, prieteni.
4)
Sunt omul comun care și-o ia din toate direcțiile. În genere, scriu din perspectiva userului, a muncitorului de la gunoi, a IT-istului cu competențe vagi, speriat că o să-i ia jobul manual inteligența artificială, a portarului fără permis de securitate. Nu am alte filme ideologice în cap.
5)
Nu mă inhibă, nu mă stimulează. Io oricum nu fierb în sosul literaturii române contemporane. Am citit despre direcții, menționări, vrăjeli, grupuri de putere. Nu știu dacă bate câmpii critica, dar ar fi fain să o facă. Cu grație și umor, nu cu instrumente de masteranzi care vor să-și impresioneze profii de catedră, congenerii, confratelii și consorelele. Am citit când am publicat ce mi s-a reproșat, căci au fost și comentarii literare în direcția asta. Apoi am ridicat din umeri, mi-am zis – și ce vrei să fac, man, io așa știu să scriu, tu așa știi să comentezi și am continuat să scriu cum îmi place mie, despre ce vreau io.
***
Din inima ordurii
Gunoiul din parcare
Îl strîng pentru bani
E-o muncă cinstită
Deși l’ai mei ani
Ar fi trebuit să fiu
Big coi cu bitcoin
Nu om de gunoi
Să-l culeg pe tot
Sincer pot deși
Mai zboară hîrtii
Mai lasă porumbei
Căcat și pene din ei
Mai aruncă pe jos
Un nepot o nepoată
Nederanjată
Însă mi-e că oricît aș încerca
să curăț bine peste tot
E-un loc unde n-o să pot
Să fac bine
E colțul ăla unde se-adună
gunoiul lăuntric
din mine
*
Hoit
Candește a hoit în camion
Roiesc SATANIC viermănarii
Coboară lin un avion
Vin din Toronto milionarii
Sînt norocos am ghionion
Roiesc SATANIC viermănarii
Candește a hoit în camion
*
Șapte țigări
măturînd la P0 am găsit
un pachet de Camel Blue
pe-un extincteur
șapte țigări și o brichetă BIC
Turkish & domestic blend tobacco
erau preferatele mele
am scos o țigară
am mirosit-o pe lung
și mi-am amintit cum
fumam un pachet pe zi cum
îmi intra fumul
în haine
în piele
în plămâni
și-mi răsfățam viciul
m-am mai lăsat
m-am reapucat
acum șapte ani
am renunțat
șapte țigări ar fi
un nou inceput
dar sunt un om slab
nu am curajul
fiincă zilele astea
prieteni
mă trag doar pe mine
în piept
*
I’m the king of junk and this is my royaume
visez
la o platformă
de apartament
de-unde postez în șlarfi
și trening de casă
t-shirt mega lălîu larg la gît
cînd mă uit la tine
văd papioane man
da da
încă te mai împiedici
în calambururi nouăzeciste
și nu ți-aș zice nimic
dacă ți-ai vedea de-ale tale
dar insiști cu înaltele
n-ai bițiglă
n-ai skate
n-ai gantere-n casă
nu sari coarda
tu de fapt n-ai luat niciodată bătaie
n-ai relaxarea aia a omului de gunoi
care a luat un croșeu rînjind
știi cum zic
falsetule
***
2017
Gabriela FECEORU
Debut absolut: în Revista Vatra, 2015.
Volum de debut: blister, Cartea Românească, 2017.
Alte volume publicate: vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv,Charmides, 2019; Aștept primăvara și vine – Dragoș, Casa de pariuri literare, 2022; vax, Charmides, 2022.
***
1)
Am fost mereu adepta teatralității, mi-am dat seama într-un pub din Petroșani, într-o zi, că eram tare diferită de actori, tăcută, introspectivă, voiam să fac teatru, dar în loc să mă ocup de cultivarea relațiilor cu oamenii și de munca cu propriul corp, propria voce, tot ce făceam era să-mi sculptez mintea prin variate lecturi, să gravitez în jurul foilor mele și să trăiesc într-un univers, pe care, fără să conștientizez, îl dezvoltam. Voiam să scriu și asta să însemne ceva. Voiam să-mi fac auzite cuvintele. Aveam tot timpul senzația că cei care mă ascultă nu înțeleg cu adevărat ce vreau să spun dincolo de sunetele articulate.
2)
La fel ca acum existau tot felul de grupuri de poezie online unde se postau poeme. Așa am ajuns la qpoem. Postam frecvent acolo. Așa am primit într-o zi invitație să public manuscrisul meu la editura Cartea Românească din partea lui Călin Vlasie. Se întâmpla în anul 2016, în anul 2017 apare blister. În jurul meu s-a făcut cer, n-aș putea să nu spun asta, la acest debut au contribuit mai mulți oameni, voi avea un respect uman și profesional toată viața mea față de ei, mai ales că îi iubesc pentru poezia lor, pentru că am lucrat, practic cu niște asteroizi ai lumii literare în formă umană.
3)
Prin poezia mea ajung să mă situez pe un munte la care n-au acces decât cei ce vorbesc în acești termeni, departe sus, deasupra lumii, accesul e greu aici, viața e mai puțin nefavorabilă, trăiesc pe propria mea insulă și sunt intangibilă într-un fel foarte personal.
4)
O punte între femei și bărbați, să ne regăsim în aceste versuri ca în într-o pauză de război, o pauză care poate dura pentru totdeauna. O tandrețe care să nu mai răpească fondul principal relațional. Nu scriu țintit, dar se nimerește că tot ceea ce sunt se relevă într-un conținut etichetat ca feminist, egalitarist. Cred că noi, femeile, suntem niște regine în foarte multe feluri și aș vrea să văd bărbații privindu-ne astfel, mai degrabă fascinați de puterea noastră, de frumusețea noastră, de poeticitatea de care dăm dovadă, de viața pe care o înfăptuim, să vibrăm armonios, la unison, așa se scrie poezia mea, asta vrea.
5)
Critica de întâmpinare a reacționat prompt la debutul meu, dovadă stau și nominalizările cărții mele de debut, blister, am fost în mod extraordinar de fericit copleșită de cronici la cartea aceasta, a fost o carte citită și iubită. A fost rezultatul credinței mele în poezie. Mi s-a părut surprinzător și totodată firesc succesul pe care această carte l-a avut. Sunt foarte recunoscătoare că blister a fost extensia prin care oamenii au înțeles o poveste controversată, iar criticii literari au pus pe hartă un nume care nu existase până atunci, Gabriela Feceoru, se întâmpla pentru prima dată sub ochii tuturor librăriilor importante, brusc am intrat în competiție cu toate debuturile anului 2017, mi-a fost frică că nu se va înțelege ce am vrut să zic, dar cititorii acestei cărți sunt oameni foarte inteligenți.
***
căldură
chip oglindit în memoria unui
alint ultramarin
voi muri și nu uit că n-am spus
nimănui ce simt cu adevărat
măști care mi-au explodat în față
nu am spus nimănui ce greu a
fost când m-am cocoțat deasupra
minții mele. ultima clipă când toți
se vor aduna și vor scrie pe foaie
viața mea netrăită
fericirea le va face ochii să clipească
mai des și să plângă
când își vor aminti fiecare poem
care a mișcat ceva în inima lor
voi pleca fără să uit
de câte ori am repetat un vers
până a căpătat sens și am făcut din el
parte din viața mea
voi muri, dar în mod ciudat
ca după injecția în coloană
anestezie caldă
încep să simt căldura asta.
*
soldat
loialitatea înseamnă să văd această față
fără să simt remușcări
pentru ce a trădat nu am împușcat niciodată
pentru ce a dezertat nu am explodat orașe
zile mai grele vor veni și
Zian va spune
mama mi-a dat acest nume
și-l voi duce departe în munți
îl voi adăposti de orice rău
și voi fi, cum am promis,
cel mai bun soldat.
*
puternic
chiar și atunci când
tati pleacă
asta a fost și mami își face o casă
într-un loc în care să nu simți cum doare
e verde ca ziua
în care distanța a luat locul
mâinilor
voi purta cu mine toată viața
asta
fii puternic, Zian,
nimic nu e pentru totdeauna
am avut un partener care îmi spunea tot timpul
„sunt vremelnic”
chiar și dacă toți oamenii vor pleca
eu te voi însoți chiar și după ce corpul meu
va rămâne fără suflet.
*
Ligia KEȘIȘIAN
Debut absolut: Mici cutremure, Editura Charmides, 2017 (lansare la târgul de carte Gaudeamus).
Alte volume publicate: Miss Houdini, (Charmides, 2019), Anul tigrului de apă, (Casa de Editură Max Blecher, 2023).
***
1)
Cred că prima formă de instruire poetică a fost izolarea – și, poate, e important să spun de la început că nu folosesc „izolare” în sens romantic. N-a fost o retragere voită, ci o realitate geografică și culturală. M-am născut într-un oraș în care, la începutul anilor ʼ90, singurele volume de poezie disponibile erau cele rămase prin anticariate din anii ʼ70 sau, uneori, antologii ale poeților din manuale, puține traduceri din alte limbi. Dar înainte de asta, la patru ani, bunicul meu mi-a pus alfabetarul în brațe și mi-a spus: „Învață să citești” Și am făcut-o. Am început să citesc cu o foame căreia nu știam să-i dau un nume pe atunci și care nu s-a stins niciodată. Am devorat orice – de la reviste vechi până la romane uneori nepotrivite vârstei mele, dar care mă fascinau. Literatura, pentru mine, nu a fost o formă de divertisment, ci de orientare și un spațiu de refugiu dintr-o lume adesea brutală. Era harta mea interioară. Iar când nu citeam, scriam în cap tot timpul, și acest obicei s-a păstrat.
Ce lipsea însă, în tot acest decor, era poezia contemporană. Cu excepția puținilor autori vii din manuale, aproape că nu știam că poți fi viu și poet în același timp. Revelația a venit târziu, abia după ce m-am mutat la București. Eram studentă, locuiam într-un oraș nou și necunoscut, și într-o zi am intrat, aproape întâmplător, în librăria-kioșk de lângă fostul Muzeu al Literaturii. Acolo, pe rafturi înghesuite, i-am descoperit pe Virgil Mazilescu și Mariana Marin, pe Mircea Ivănescu, etc. Șocul a fost estetic, dar și existențial. Acea descoperire a dus, inevitabil, la altele. Am început să merg, ca spectator care, dintr-o profundă anxietate, fugea imediat după terminarea lecturilor, la Institutul Blecher. Acolo am aflat de poeți care trăiau atunci, în același oraș cu mine, care scriau cărți vii, nu doar volume de arhivă. M-am simțit, pentru prima dată, parte dintr-un timp literar. Pe la douăzeci și ceva de ani, citeam deja poezie în trei limbi, cu o preferință pentru vocile din cele două Americi: de la Ginsberg, Frank O’Hara, la Anne Sexton, Anne Carson, dar și Alejandra Pizarnik, Mario Benedetti, etc, autori pe care îi descoperisem din librării, din filme și din discuții. Toți acești autori mi-au transformat nu doar gustul literar și estetic, ci și orizontul etic: mi-au arătat că poezia nu trebuie să fie „frumoasă”, ci să conțină cifruri, mesaje.
Am avut și un prim spațiu de testare – nu unul clasic, ci mai curând improbabil: cenaclul de la Absintherie Sixtină. Nu era un loc pentru literatură canonică, ci un spațiu în care bloggerii și tinerii scriitori din zone pop culture își citeau textele în fața unui public dezinhibat și uneori ironic. Acolo am citit pentru prima dată în fața altora. Nu eram sigură de ce scriu, dar eram sigură că trebuie să o fac, în ciuda emoțiilor copleșitoare. A urmat apoi o etapă în care aproape am debutat – cu un alt volum, unul acceptat de o editură, dar în care nu credeam pe deplin. L-am retras. Nu a fost o decizie strategică, ci instinctivă. Îmi dădeam seama, citind tot mai multă poezie contemporană, că textele acelea nu își aveau locul într-o carte, ci reprezentau un efort, un exercițiu de a scrie. Am mai așteptat. Am citit, am scris și am rescris. Când, în cele din urmă, am publicat Mici cutremure, am știut că era debutul corect. Nu perfect –nu sunt nicidecum pe deplin împăcată cu toate textele de acolo –, dar sincer. De atunci, am înțeles că „instruirea poetică” nu se încheie. Că fiecare poem nou rescrie și chestionază tot ce-ai fost înainte și tot ce descoperi necontenit despre tine și despre lume prin exercițiul scrisului. Și că, poate, singura formă autentică de formare e expunerea controlată la tăcere.
2)
Îmi amintesc precis blândețea cu care a fost primit manuscrisul meu de debut. Într-un moment în care încă aveam îndoieli dacă ceea ce scrisesem era, într-adevăr, o carte, Dan Coman – editorul volumului Mici cutremure – mi-a răspuns cu entuziasm și o generozitate pe care n-o pot uita. Feedback-ul său nu a fost intruziv, nu mi-a rescris poemele și nici nu m-a „corectat”; în schimb, a fost o prezență încurajatoare, una care a creat un spațiu sigur pentru o tânără poetă care pășea pentru prima dată în afara caietelor personale. Relația cu editorul, în cazul meu, nu a fost una formală, ci una de însoțire. N-a fost despre negociere sau control, ci despre recunoaștere. Mi-a apreciat vocea – ceea ce, pentru un debutant, e mai prețios decât orice sugestie stilistică. Într-o cultură literară în care mulți confundă încă editarea cu domesticirea, această atitudine a fost un dar. Când cartea era deja în drum spre tipar, am fost invitată în tabăra de la Colibița, organizată de Dan împreună cu echipa Editurii Charmides. Acolo, într-un peisaj în care timpul era suspendat, am scris primele poeme din ceea ce urma să devină Miss Houdini. A fost o experiență importantă nu doar literar, ci și uman: pentru prima dată, nu eram doar cititoare sau debutantă, ci parte dintr-un spațiu viu al literaturii, întâlnirii, dialogului cu alți oameni pentru care literatura era aer, apă, salvare. Miss Houdini a apărut tot la Editura Charmides, ca o dovadă de recunoștință – dar nu numai. A fost și o consecință firească a unei relații editoriale bazate pe încredere și libertate.
Între cele două volume însă, distanța e considerabilă. Între timp, învățasem să tai, să rescriu, să las poemele să respire. Lecturile abundente, întâlnirile cu alți poeți din generații diferite, prieteniile literare, participările la dezbateri literare și, nu în ultimul rând, activitatea Institutului Blecher au devenit parte din procesul meu de rafinare. Am început să înțeleg că poezia nu se scrie doar în singurătate, ci și în dialog. Că e nevoie de tăcere ca să scrii, dar și de oameni asemenea ție în jur, pentru a te simți înțeles și pentru necesarul schimb de idei și impresii.
3)
Cred într-o poezie care nu se lasă domesticită de formă, dar care știe când să tacă și să respire între cuvinte și rânduri. Cred într-o poezie care nu oferă consolare, ci recunoaștere. Poezia nu e jurnal, dar nici travesti complet. Poezia e felul în care reacționez la lumea în care trăiesc – și, uneori, la lumea din care vin. Scriu nu pentru a construi ceva stabil, poate doar câte o punte din când în când, dar mai ales, pentru a înfrunta fisura. Dacă ar fi să aleg un crez, ar fi acesta: scriu pentru a înțelege și pentru a mă înțelege, pentru a da o voce celor care nu se (mai) pot face auziți, scriu pentru a afla de ce mă doare o istorie pe care n-am trăit-o, dar o port în mine. Scriu pentru că uitarea e o formă de moarte. Iar poezia poate fi un mic act de justiție față de noi și față de cei care nu mai sunt.
Am o relație oscilantă cu ideea de „crez artistic”, poate pentru că nu-mi sunt simpatice dogmele în general și știu cât de ușor pot aluneca în farsă. Ceea ce am, în schimb, e un fel de linie de forță, o tensiune internă care traversează tot ce scriu: între luciditate și fragilitate, între memorie și uitare, între corp și limbaj, o frontieră între interior și exterior.Dacă ar trebui să aleg cuvinte cheie, ar fi acestea: memorie, dedublare, traumă, istorie interioară, spațiu liminal, tensiune, tăcere și absență.Poezia, pentru mine, nu e nici exercițiu de stil, nici „mărturie”. E mai degrabă o formă de navigare printre ruine. Întotdeauna am simțit că scriu dintr-un spațiu liminal și marginal – nu m-am simțit niciodată complet în interiorul unui canon, al unei generații.Cred într-o poezie care nu se teme să fie personală, dar refuză să fie confesivă în sensul uzitat al termenului, o poezie care înțelege că, într-o lume saturată de reprezentare, ceea ce poate salva cuvântul e, paradoxal, exactitatea lui.Cred în poezie ca într-un animal sălbatic pe care nu îl poți domestici, dar cu care înveți să coexiști, uneori ai tu grijă de el, alteori are el grijă de tine.
Poezia mea nu vine din certitudini, ci din neliniști și din nevoia permanentă de a înțelege și de a (mă) recunoaște.
4)
Nu scriu poezie „angajată” în sensul didactic sau lozincard. Dar nu cred, nici măcar pentru o clipă, în ideea unei poezii apolitice, „pure”, plutind deasupra istoriei și corpului care o produce. E o ficțiune comodă – una care ignoră faptul că și atunci când alegi să nu spui nimic, spui ceva despre lume sau accepți „normalitatea” care îți este servită.
Pentru mine, ideologia nu vine din intenție, ci din structură. Din cine sunt, din ce corp locuiesc, din ce memorie port în mine. Sunt femeie. Sunt fiică a unei istorii fragmentate, a exilului. Dar nu scriu ca gest demonstrativ; cred, mai degrabă, în poezia care fisurează. În poezia care lasă loc nu pentru răspunsuri, ci pentru întrebări. În poezia care nu își cere scuze că e fragilă și vulnerabilă într-o lume care cere performanță, coerență, eficiență. Uneori, cel mai radical gest este tocmai refuzul de a te conforma normelor și dogmelor, programărilor și spețelor didactice. Ceea ce m-a învățat cu adevărat cum se poate articula această tensiune – între etică și estetică, între personal și colectiv – a fost lectura poeziei latinoamericane. Traduc și citesc constant poeți din Mexic, Argentina, Chile, Uruguay. Sunt voci care nu separă dragostea de război, nu separă corpul de dictatură, nu separă trauma de senzualitate.
Mario Benedetti, de exemplu, scrie despre dragoste vorbind de fapt despre război, despre război vorbind despre voluptate. Poezia sa nu predică, dar nici nu se sustrage. Navighează acel no man’s land în care limbajul devine, simultan, rezistență și tandrețe. Acel spațiu liminal mă interesează profund: nu poezia care ia poziție prin discurs, ci prin alegerea de a spune, cu o voce specifică, lucruri pe care tăcerea istorică le-a împins sau le împinge sub preș. Dacă există un teritoriu poetic în care mă simt în largul meu, acela este – între efortul de a rosti fără a proclama, și nevoia de a nu ascunde. Poezia mea nu e nici „curajoasă”, nici „neutră”. E o încercare de a face vizibil ceea ce e considerat prea tăcut, prea disonant ca să conteze.
Cum spunea James Baldwin: „You write in order to change the world… if you alter, even by a millimeter, the way people look at reality, then you can change it.” Scrisul, în această lumină, nu e un gest de reprezentare. E o luptă pentru formă – nu doar forma poemului, ci forma unei realități care ar fi altfel amputată. Și atunci, nu, nu scriu fără ideologie. Dar nu o afișez fățiș, cu pancarte. O încorporez. În fiecare alegere de stil sau de tăcere.
5)
Critica literară, în ce mă privește, a fost în general generoasă, dar nu m-a schimbat în vreun fel. Când e profundă, critica poate fi o formă de dialog real, un partener de dans – și recunosc că mă bucură atunci când citesc într-o cronică deslușite finețuri ascunse printre rânduri sau când văd noi interpretări și realizez cu bucurie cât de vie e poezia și cum în fiecare dintre cititori capătă sensuri și rezonanțe inedite. Altfel, îmi pare că, în România, critica rareori ține pasul cu complexitatea poetică a generațiilor recente. Se caută mai curând fenomene, nu voci. Se pun etichete – „feminism”, „feminin”, „autoficțiune”, „postumanism”, se caută ideologia în defavoarea esteticii și estetica în defavoarea politicului, echilibrul e adesea precar, echilibrul acela care mie-mi pare atât de important și în poezie și în receptarea ei – iar etichetele acestea devin de multe ori forme de reducționism. Critica mă poate stimula, dar nu mă poate defini. Pentru un debutant, critica poate fi un câmp minat: te poate gonfla doar pentru că te lași purtat de un curent dezirabil la acel moment sau te poate reduce la un clișeu generațional.
Am avut parte, e drept, de lecturi critice atente și oneste – dar și de interpretări grăbite care m-au lăsat cu senzația că fusesem deja încadrată și etichetată înainte de lectură, iar cea în cauză dorea doar să demonstreze o teză prestabilită.
***
(Două poeme din Anul tigrului de apă)
Anul tigrului de apă
Te-ai născut în anul tigrului de apă
când sufletul lui Marilyn părăsea atmosfera
la patruzeci de zile și tocmai se inventase dioda
unul dintre cuvintele acelea pe care le rosteai
de parcă ar fi fost vorba de creaturi diafane
aflate la mii de ani lumină
mi-ar fi plăcut să fiu moașa care te-a adus
pe lume să mă bucur de plânsul tău sănătos
să te înfășor în scutece de finet
și mai târziu după șapte ani pe pământul
acesta să te învăț tabla înmulțirii
și acceptarea împărțirii în locul
mamei tale unele femei aleg drumul
și apusurile iar cu altele
nu afli niciodată ce s-a întâmplat
mai târziu în fiecare duminică
la ora douăsprezece visul fructelor
la cofetăria ceahlău ca împărtășania
unui copil în trup de adult și a unui adult în trup
de copil care caută ceva în care să creadă
și cafenelele zvâcnind de fum și garsoniera ta
rece cu muzică din anii ‘70 și ‘90 și discuțiile
despre ce se întâmplă după moarte
ce s-a întâmplat înainte să ne naștem și nicio cârjă
pentru viața însăși
băieții cresc fără mamă și fetele cresc fără tată
cu tunete în oase și tandrețe pentru asfaltul
încins care pârjolește aerul dinaintea lor
se spune că anul tigrului de apă a fost tensionat
omenirea s-a aflat la un pas de război nuclear
nu se spune nimic despre copiii născuți în anul
acela poate doar că nu și-au dus niciodată fiicele
la mare nu le-au văzut în rochii de mireasă
n-au dansat niciodată cu ele și nu le-au salvat
de nimic pe lumea asta
mi-ar fi plăcut să te fi adus eu pe lume
poate așa ai fi putut vreodată și tu
să-mi așterni hainele pentru școală
să mă vezi mireasă și mamă
să afli vreodată ce mi s-a întîmplat
*
Climă și pedeapsă
fiul meu îmi spune – cei de la nasa au anunțat că
în treizeci de ani n-o să mai putem trăi
pe pămîntul acesta e sigur că n-o să apuce patruzeci
mă întreabă cum trăiești atunci cînd știi
că nu vei ajunge la bătrînețe
mă anunță că n-o să am nepoți
asta ar însemna ca ei să aibă o viață mult prea scurtă
și n-ar fi corect față de nimeni
îl privesc vinovată pentru că și eu
am consumat plastic am făcut risipă de curent
am făcut un copil pe care cînd o să ajungă la vîrsta mea
n-o să-l întrebe nimeni tu unde te vezi peste cinci ani
care n-o să aibă grija planului de pensii a demenței
și alzheimerului fiul meu are nouă ani și mă întreabă
ce ne facem cu cei treizeci care ne-au rămas
îi povestesc despre copiii din Arțakh sau din Afghanistan
iar acei treizeci de ani probabili încep să ni se pară un lux
îl strîng în brațe – un ghem de neputință și
noxe ne taie respirația
*
(Două poeme din volumul în lucru)
De unde sunteți?
Mă măsoară din priviri și mă întreabă:
de unde sunteți?
Strâng bara rece a autobuzului,
–De pe malul Eufratului,
unde stră-străbunicul s-a luptat
până la ultimul glonț,
apoi și-a împrăștiat creierii strălucitori.
Din văile Uralilor,
unde străbunicul s-a vindecat de holeră
cu cinci kile de vișine,
și-a pornit cu fratele lui spre Marea Neagră,
apoi în sus, spre Moldova,
ca să mă nasc eu,
șaptezeci și trei de ani mai târziu,
vânătă la față, cu respirația tăiată
și viitorul–oale și ulcele
pline ochi de cenușă.
De pe malul Dunării,
unde corabia cu rochiile străbunicii
ardea legănată de curent,
ca-n visul unui suprarealist.
De pe malul Moldovei,
unde puntea se destrăma în fiecare vară,
iar vârtejurile cereau trupuri tinere și vesele.
Din trenul cu care tata a fugit de-acasă la șapte ani,
departe de locul unde îl abandonase mama.
Din banca din gară, unde a dormit nopți în șir,
ca să nu-i mai simtă mirosul în toată casa.
Din casa copilăriei în care nu mai pot intra,
în fața ei mă prăbușesc,
noapte de noapte,
pentru că ei nu înțeleg lumea asta din care vin.
De unde sunteți? mă întreabă din nou,
de parcă n-aș fi auzit-o prima dată.
Din umbrele cireșilor amari, ca dintr-o insulă.
Din praful de pe drum, ca din memorie.
Din tot ce n-am știut și am uitat–
și acum cere un glas.
*
În câte limbi îi cânți copilului din tine
After the survivors are gone, where will the testimonies of their voices be heard?
(Peter Balakian)
În câte limbi îi cânți copilului din tine
să adoarmă, să supraviețuiască?
Cafeaua îmi încălzește mâinile,
dar eu caut în ea semne,
în loc să întreb mințile artificiale
ce se va alege de noi
când dansul va fi doar dans
și nu ritual pentru îmblânzit
fiarele memoriei.
Cântă muzicianul turc:
Çok yorgunum.
Câtă jale într-o limbă
pe care ar trebui să o disprețuiesc –
o limbă care nu mă leagănă,
în care 200.000 de copii
sunt doar legendă.
Çok yorgunum,
sunt obosit,
nu mă așteptați,
duceți-mă către port –
cântă muzicianul turc
în limba celor care spintecau femeile
și lăsau copiii să moară de sete
în fântâna secată,
pe drumul exilului spre deșert.
Măgari epuizați aruncați în râpă,
cu copii ascunși în desagi,
mamele lor violate
la marginea lumii.
Femei vândute, tatuate pe frunte,
vândute din nou.
Cântecul acesta îmi place,
și mi se face rușine
când cârtițele din tunelul memoriei
îmi arată:
iată, tu ești copilul mort de sete,
tu ești femeia cu o cruce tatuată pe frunte.
*
Simona NASTAC
Debut absolut: Culoarea deprimantă a mierii, Tracus Arte, București, 2017
***
1)
Am debutat în critica de artă în 2002. Am recenzat expoziții naționale și internaționale pentru Observator Cultural, revista Arta și alte publicații de specialitate, și am contribuit cu texte de prezentare în cataloage de artă contemporană. Unele texte aveau accente poetice, ca răspuns la lucrările de artă discutate. Ulterior, am coordonat programele de literatură ale ICR Londra, care au inclus evenimente și antologii de poezie, și am avut o colaborare pe termen lung cu organizațiile britanice Poet in the City și Rimbaud & Verlaine Foundation. În 2016, am coordonat prima traducere Ko Un în limba română și am inițiat și curatoriat seara de poezie experimentală din cadrul Festivalului Internațional de Poezie București, cu un spectacol aniversar DADA. Deci un melanj de influențe și afinități, în conjuncție cu lecturi din artiști vizuali și performeri precum Yoko Ono, Richard Serra, Etel Adnan, Paul Neagu, Kathy Acker, Dorothea Tanning și alții.
2)
Am negociat foarte puțin, mai mult designul cărții și oportunitatea unui text de prezentare pe ultima copertă. Manuscrisul a fost trimis inițial la editură de către juriul concursului „Alexandru Mușina” prin care am debutat.
3)
Ritm, imagism, fragmentare, proces. Întrebări mai curând decât răspunsuri. Să ascult lumea și pământul. Minimalism ori esențialism. Poemele mele sfârșesc la fel de abrupt ca Suceava între dealuri.
4)
Arta reflectă, contestă sau reproduce ideologii, iar orice persoană care înțelege structura economică, socială și politică ce îi permite (sau nu) să creeze nu poate ignora aceste fundamente. Chiar și alegerea de a fi „apolitic” este o poziție ideologică — una care poate susține status quo-ul. Valorile mele se aliniază cu stânga politică: echitate, incluziune și responsabilitate colectivă.
5)
Criticii care au scris despre poezia mea au fost foarte preciși. În plus, am debutat ca poetă la maturitate, când validarea externă contează mai puțin.
***
Peisaj exotic
Sâmbătă. Suntem opt bilioane.
Rochii vechi – le vând pe calea ferată, cândva
frontiera de est a unui imperiu cu bolți
pe arce de ogivă și creneluri de colț.
Albă, proaspăt spălată, una n-are o bretea.
Alta, verde algă de apă salmastră,
abia-și ține tivul zdrențuit. Le dau ieftin –
e iarnă în margini și-n scorb.
Mai am: rame foto, perle, jucării
cu plușul tocit. Să vindem tot –
părinții, oboseala, reziduurile sacrale,
să mergem la centru, acolo unde
linii de fugă accelerează
ca mii de marfare.
Ninge în Sahara –
un ou moale cu găoacea
incomplet calcifiată.
*
Brâncuși
Tăcerea e un corp moale
în tranșeele formei:
ninsoare pe piatră de moară,
sevă sângerândă
în trunchi de tei.
Una cu timpul cioplește
păsări în zbor cuibărind
în ochi.
Șșșș… ascultă!
Peștii și țestoasele sunt vii,
materia pulsează
în cercuri concentrice.
*
Istoria artei
Erinna – femeia limfă
aproape prima care trece
nimfă
promiscuă proteiformă corp
demuzeificat:
plasmă și leucocite,
psihoze și diazepine,
continuum animal.
Vii pentru roluri secunde urzim
himenul pânzelor de păianjen,
firele fecioarei întinse ~ n pliuri și pori.
Aceeași dispoziție a cărnii,
aceeași materie portantă,
cariatide
niciodată
egale.
Nu-ți fie teamă,
sunt Sappho, singura care știe –
dragostea rezidă în sculpturi
moi.
*
Belvedere
O cafenea oarecare
cuvinte tropicale precum
Kebel Konga și Herbazú.
Ești palid, spuse ea, cu voce ușoară,
reziduu melifluu.
Noaptea nu-i singurul test, nu-ți fie teamă
de trafic, imanență, utopism.
Uite, cafeaua-i mai neagră ca eul
filosofiei numite
solipsism.
Dar care-i rațiunea zilei de mâine
în logica timpului liniar?
Zahărul brun? Geometria-i contaminantă?
viețile noastre-s futile
dacă nu-ți place cuvântul
precar.
Hm. O sumă de contradicții
abstrase din locuirea la bloc
între pereți subțiri.
Eu caut conjuncții cauzale,
un punct de sprijin,
orânduiri. Îți place Antonioni?
Zabriskie Point.
Hai să-l vedem.
*
Savu POPA
Debut absolut: Ipostaze, Pitești, Ed. Paralela 45, 2017.
Alte volume publicate: Noaptea mea de insomnie, Editura Cartea românească, Pitești, 2018; O camera fără prize, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021; O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan,Editura Eikon, București, 2022; Strigoița, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023; De-a v-ați ascunselea cu poezia,Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023; Rețeaua Subterană,Editura Cartea Românească-Art, București, 2024.
***
1)
Nu credeam că o să debutez vreodată, dacă nu ar fi existat susținerea unor factori culturali și umani, cu totul deosebiți. În primul rând, în anii facultății, am participat constant la ședințele cenaclului Zona Nouă, inițiat de câțiva tineri scriitori în frunte cu Radu Vancu. Acea perioadă a reprezentat o experiență a lecturilor diversificate, a discuțiilor, a polemicilor, dar și a scrisului constant. Aveam patima și perseverența oricărui visător care își simțea creierul și inima, două depozite doldora cu minereuri livrești sau imaginative. Însă, nu acea perioadă a fost rampa mea de lansare. Nu mă simțeam pregătit. Scrisesem vreo câteva texte, care îmi păreau niște crisalide palide și mult prea fragile, în interiorul cărora doar fermentau temele, stilul sau viziunea textelor care au constituit debutul propriu-zis. Însă, preocupările mele literare au urmat o cu totul altă traiectorie. Ne întoarcem în timp, în anul 2016. Sunt zorii digitalizării literaturii, dacă pot spune astfel. Apar, mai ales în mediul online, o serie de cenacluri virtuale, editurile își promovează propriile producții pe paginile online, disponibile pe bloguri, pe vloguri, pe rețelele de socializare, lansările sau dezbaterile adună un număr consistent de vizualizări în urma difuzărilor, apar primele texte poetice, care capătă un format instagramabil, autorii împărtășesc opinii, impresii, fotografii în spațiul virtual, cuprinși de dopamina validărilor sau a invalidărilor.
Așadar, industria cărții avea nevoie stringentă de oxigenul virtualului pentru a se promova atât din punct de vedere vandabil, cât și cultural, social, politic, etc. Astfel, ca să nu mai lungesc prezentarea, l-am cunoscut pe poetul și pe editorul Călin Vlasie, cel care cucerea lumea rețelelor printr-un cenaclu virtual Qpoem, care avea și o variantă epică, Qproză. Odată intrat în horă, ajungeai pe grupul de facebook al uneia dintre pagini, (am senzația că, la acea vreme, Whatsapp-ul nu era chiar atât de în vogă). Acolo, pe grup, trimiteam cu toții texte, lirice sau epice, spre validare. Niște administratori luau decizia postării în urma unor criterii de selecție. După ce treceau proba acestor criterii, apariția textului online echivala cu o primă etapă de certificare a faptului că texul are ceva de spus. Textul postat avea șansa să fie citit de un număr nelimitat de utilizatori, unii, prin simplul like, își arătau empatia, alții, prin comentarii, partea cea mai consistentă din punct de vedere al unui act critic adaptat unui regim virtual, aduceau obiecții, sfaturi, opinii personale, care fie îmbunătățeau textul, fie, în mod iluzoriu, induceau senzația de perfecțiune inconturnabilă a propriei creații, fapt care devenea automat o capcană pentru scriitorul în devenire. Am primit sfaturi încurajatoare sau constructive care m-au ajutat să-mi recunosc propriile slăbiciuni textuale, de la Călin Vlasie, inițiatorul, de la poeții, colegi de cenaclu virtual, Marcel Vișa, Gabriela Feceoru, Mihók Tamás, etc. Cu unii dintre ei am format prietenii solide în timp. Astfel, această platformă ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine, din punct de vedere literar și uman, să ne perfecționăm cât de mult și de des aveam prilejul, să cultivăm spiritul critic și empatic vizavi de propriile creații pe care, obligatoriu, le treceam prin câteva filtre critice/livrești/umane înainte de a le da drumul pe platforme.
2)
După aceste perioade de ucenicie, în primăvara lui 2017, am reușit, la finalul ei, să debutez la Ed. Paralela 45, în colecția Avanpost, cu volumul Ipostaze. Imediat, în toamna aceluiași an, volumul a fost recompensat cu premiul Tinerilor Scriitori de la Neptun, președintele juriului fiind Nicolae Manolescu, o bucurie și o motivație în plus de a continua pe această cale, conștient și de responsabilitățile sau de iminentele eșecuri inerente oricărui parcurs creator.
Pe tot parcursul procesului editării, am beneficiat de suportul constant al celor doi nași literari, Călin Vlasie și Cosmin Perța. Relația mea cu cei doi a fost bazată, în permanență, pe o comunicare electivă. Discutam pe marginea textelor care urmau să configureze cartea debutului, tăiam în carnea textului ori de câte ori era necesar acest lucru, fără regret, revedeam anumite spații ale propriei mele creații, după ce reușeam să îmi dau jos ochelarii de cal, cum îmi place să îi numesc, și să văd ținuturile mlăștinoase ale textului, alunecările de teren sintactic sau stilistic, câmpurile minate ale exprimărilor clișeice, ș.a.
3)
Crezul meu artistic este unul motivat și construit încontinuu de perseverența lecturii. Am citit de curând o definiție răvășitoare a poeziei care îi aparține unui filosof, teolog francez, Jacques Maritain, și care spune în felul următor- ,,poezia este hrană spirituală… dar ea nu satură, ea sporește doar foamea în om…” Așadar, sunt și sper că voi rămâne sub asediul foamei sporite de lectura ca un anticorp al minții și al imaginației mele împotriva deriziunii din jur tot mai tentaculare.
4)
Consider că nu sunt animat de vreo preocupare extraliterară, în sensul în care scrisul meu nu s-a angajat în explorarea vreunei direcții sau a vreunui teritoriu anume, politic, ideologic, etc. Mă las învăluit, copleșit de fațetele hipnotice, cameleonice, ale lumii din jur, de caruselul adesea butaforic-melancolic al chipurilor și al mișcărilor în miezul cărora înaintez și mă disipez. Asta este singura mea ideologie, cea a imaginației și a simțirii.
5)
Cum sunt și eu implicat în activitatea de recenzare a cărților care apar și tot apar, pot spune, cel puțin în ceea ce mă privește, că practic o analiză a unei opere nu doar din punct de vedere structural, ci și a semnificațiilor operei respective. Mă consider aliatul ,,semnificației menținute deschise în procesul de percepție pe care textul, ca partitură, o oferă cititorului”, cum spune atât de nuanțat Hans Robert Jauss. Critica de întâmpinare este, mai ales în ultimii ani, pe baricade, activă, abordabilă, dovedind o atenție miriapodă, în sensul în care se raportează la diferitele domenii ale aparițiilor, oricât de numeroase sau de complexe sub raport valoric s-ar arăta. Nu aș spune că bate câmpii, cât, mai degrabă, pe alocuri, devine, uneori mult prea vizibil părtinitoare sau mult prea permisivă. Nici nu aș afirma că intimidează sau inhibă un posibil creator debutant. Oricum, se scrie și se publică destul de mult. Uneori, ar fi nevoie de dublarea, chiar triplarea numărului de critici prezenți și activi în peisajul de la noi, cei care abia mai fac față acestui flux de nestăvilit. Pe unii dintre autori îi dezamăgesc opiniile nefavorabile, pe alții, dimpotrivă, îi provoacă la perseverență, asumare, explorare de noi teritorii interioare sau chiar la luciditate, în îmbunătățirea propriului scris. Pe alții, cel puțin îi lasă rece. Critica de întâmpinare ducea și ea, azi, un război hibrid între valoare și nonvaloare, între orgolii și caractere, între imitații și originaluri. Ea seamănă cu acea cădere a unui sombrero în mijlocul unui oraș aparent pașnic, din romanul lui Richard Brautigan, fapt care, fie dinamizează mulțimea curioșilor, iscând tot felul de experiențe stranii, insolite, fie o lasă, mai departe, să planeze în nepăsare, în monotonie, în propriul somn al rațiunii.
***
Sunt momente
În care
Aș vrea să nu ies
Prea mult
În evidență,
Să fiu întocmai
Ca o gămălie de chibrit arsă
De câteva zile
Și abandonată printre alte resturi,
Undeva la capătul oricărei răbdări,
Sau ca un bob de nisip
Care face parte dintre cele
Pe care nici vântul,
Nici alți pași,
Nici marea
Nu le-a atins vreodată
Sau ca un fir de praf care sudează,
Uneori, vizibilul de invizibil
În camera mea unde viața
Îmi transformă tremurul sângelui
Într-un pseudonim
Cu care semnează aceeași carte,
Căreia paginile
Îi devin din ce în ce mai
Albe.
*
M-am trezit
Într-o dimineață
Cu umbra
Înflorită.
Ploua afară,
Încontinuu,
De parcă
S-ar fi inversat polii planetei,
Iar noaptea trecută și-ar fi donat
Toate organele
Unui traficant
De soare viu.
,,Ce plante rare îmi populează umbra?
Ce amestec de cenușă și mireasmă
Poartă povara fiecărei petale?”
Mă-ntrebam, mirat și nu prea.
La început,
Umbra înflorită
Mi se părea
Puțin greoaie,
Ajunsesem
Să o simt
Ca pe o ghiulea
Pe care care corpul o trăgea după el,
Resemnat,
Puțin blazat.
Dar, asta era situația,
Nu mă puteam
Împotrivi legilor nescrise
Ale unei umbre care, strălucind de culoare
Și plină de miresme adormitoare,
Mi-o lua, uneori, trufașă,
Înaintea corpului,
Punându-i nenumărate piedici,
Făcându-i semne obscene pe la spate.
Citisem undeva
Că sunt flori care iubesc umbra
Și cresc, prin grădini,
În acele zone unde
Soarele nu ajunge,
Umede, reci,
Învăluite într-o paloare
Cadaverică.
De pildă, la fel ca ferigile
Cu care, tot mai mult,
Mă aseamăn,
Caut și eu
Acele soluri bogate
În azot poetic, ferite de vânturile aspre ale suficienței de sine,
Dar care rețin umezeala
Incertitudinilor.
În schimb,
Umbra mea,
Înflorită până dincolo de o anumită
Limită a bunului-simț,
Încercând să prindă rădăcini în zone cât mai deșertice,
Seamănă tot mai tare cu un trup
Făcând repetiții
Pentru rolul
Propriului său
Mormânt.
*
Cristina STANCU
Debut absolut: „Revista Paradigma (București, nu mai știu anul).”
Volume publicate: teritorii,București: Editura Tracus Arte 2017; apără pe cineva de tine, București: Casa de Pariuri Literare, 2021.
***
1)
În timpul liceului (Colegiul Național „Mihai Eminescu” din București), l-am avut ca profesor de Limba și literatura română și de Literatură universală pe poetul și prozatorul Octavian Soviany. Acesta organiza întâlniri cu scriitorii în cadrul unor evenimente precum Festivalul „Gellu Naum”, un concurs de poezie (parcă am prins și o ediție de proză) dedicat elevilor de gimnaziu și liceu, la care am participat și câștigat un premiu, care a însemnat foarte mult pentru mine la vremea aceea. Juriul festivalului era alcătuit din scriitori relevanți, precum Nora Iuga, Florin Iaru, Claudiu Komartin, Dan Sociu, astfel încât ne oferea ocazia să intrăm în contact cu poezia contemporană. Deși scriam deja (poezie cu rimă), prin aceste evenimente am început să și citesc poezie contemporană.
Octavian Soviany mi-a recomandat Cenaclul Euridice, organizat de Marin Mincu, la care am început să particip ca spectator, ulterior am avut și o lectură acolo. Marin Mincu mi-a publicat câteva poeme în revista „Paradigma”, deși nu-mi mai amintesc anul. Fiindcă eram câțiva elevi interesați de literatură în liceu, au existat și câteva ediții ale unui cenaclu, organizat de Octavian Soviany, unde erau invitați poeți „consacrați”. Am avut și o revistă a școlii, care nu cred că a depășit două numere, unde am contribuit cu poeme și ceva cronică. Tot în liceu am avut norocul să o întâlnesc și pe Nina Vasile, care făcea o treabă minunată în cadrul unui atelier de poezie pentru liceeni, deși a fost întrerupt pentru că a emigrat în Spania (între timp s-a întors și cred că l-a și reluat).
După liceu, la literele bucureștene, din păcate nu am găsit niciun curs de creative writing (acum există, coordonat de Simona Popescu, or fi și altele?). Pe la sfârșitul facultății și după, am început să frecventez Clubul de lectură Institutul Blecher, unde am reintrat în contact cu oameni implicați direct în „lumea literară”. În toate aceste perioade, totuși, aș spune că „instruirea” a venit din lecturi și din lucrul meu pe text, din editarea propriilor texte. Am participat la câteva concursuri de debut, și nu numai, (cele organizate de Casa de Editură Max Blecher, de Cartea Românească, era și unul organizat de Editura Herg Benet) până când cartea (teritorii, Editura Tracus Arte, 2017) a căpătat forma aproape finală, adică cea care a ajuns la editor/redactor. Eșecul la aceste concursuri m-a forțat să lucrez textul constant. Totuși, a fost foarte important și contactul continuu cu literatura contemporană, mai ales în timpul liceului.
2)
teritorii a fost editată de Teodor Dună, el a venit și cu ideea titlului cărții. În cazul meu, nu a fost o simplă predare a manuscrisului, Teodor a citit cartea, și-a notat modificările pe manuscris, după care mi-a arătat ce schimbări îmi sugerează. A schimbat ordinea poemelor, a tăiat ce era în plus din punctul lui de vedere, a sugerat mici înlocuiri de cuvinte, cerându-mi să vin cu variante/versuri noi etc. Am negociat anumite lucruri, nu am vrut ca anumite pasaje să dispară. Cred că am găsit o formă de compromis, câteva au apărut în carte și sub această formă. În mod clar editorul m-a ajutat să ajung la varianta finală a cărții, să conștientizez și să scap de anumite naivități care țineau de formă și nu numai, ceea ce a fost foarte util pentru mine, atât ca debutantă, cât și mai târziu.
3)
Păstrez o abordare experimentală, care să îmi permită să mă joc și în primul rând să nu mă plictisesc. Apoi, sunt propriul meu subiect de laborator – un observator implicat, care percepe orice experiență fără filtru, dar care reușește să păstreze o curiozitate aproape clinică. Încerc să analizez și să înregistrez ce (mi) se întâmplă, gândurile mele despre asta, ce descopăr pe parcurs, fenomenele, mecanismele, legăturile, traumele care mă scurtcircuitează sau care observ că fac același lucru altora. Încerc să îmi răspund la câteva întrebări. Cât de reală mai e realitatea, ce rămâne din noi după ce suntem bombardați cu informații care parcă vin mai degrabă dinspre ficțiune, și care ne distrug attention spanul – microplastic, încălzire globală, criză economică, cele mai noi descoperiri științifice care deși ar putea vindeca cancerul nu ajung niciodată și la noi, războaie, știri zilnice despre victime colaterale, imaginile cu oameni morți. Ce mai poate rămâne după ce toate ecranele sunt stinse? Cum funcționează sinele ca organism în derivă în ecosistemul de stimuli, care nu mai sunt doar biologici sau emoționali, ci și digitali, sociali, algoritmici? Cum funcționez eu? Și cum pot legăturile (inclusiv dintre oameni) să compenseze pentru toate astea?
4)
Nu pun accentul pe un suport ideologic explicit pentru că nu îmi place ca poezia să facă un pas în spate în favoarea ideologiei, deși am citit poezie care transformă asta într-un atu minunat. Cred că ceea ce scriu atinge inevitabil concepte/direcții precum postumanismul, hiperrealitatea, filosofia traumei, fragmentarea realității/personalității, relația dintre corp și tehnologie, precum și altele pe care nici nu le bănuiesc acum. Dar mi se pare că ajung în mod natural la ele, datorită zonei pe care o explorez, nu citesc teorie pentru ca apoi să o transpun în poezie. Practic, poezia mă ajută să ajung la anumite idei și concepte, nu invers.
5)
Cred că, la debut, orice cronică prinde bine, chiar și atunci când bate câmpii. La noi, debuturile primesc o binemeritată atenție, stimulată inclusiv de concursurile și premiile pentru debut. Sigur, n-ar fi rău să avem mai multă critică de întâmpinare și să fie mereu scrisă impecabil, lucid. M-am bucurat pentru fiecare rând despre teritorii, nu cred că intimidează, mai degrabă construiește încredere.
***
content aware fill
e momentul de la finalul filmului când personajul doarme în avion și o linie de lumină îl trezește, așa știe că acum e mai bine, sau momentul de la final când personajul își scoate mâna pe geamul mașinii simte aerul și știe că e mai bine
personajul ține un iepure în mână detaliile sunt neclare dar fuseseși chemată să vezi iepurii abia fătați nimeni nu mai văzuse așa ceva a zis era adult acum dar înțelegi că l-ai încadrat în copilărie ca într-o poză
în ea vezi cum spațiul din jur îl mănâncă, la fel ca porii tăi pe tine, atât de larg deschiși încât au devenit un exemplu, îl mănâncă deși îl lasă acolo, ca pe-un handicap ne privește face cu mâna doar în minte
femeia cară plasa maro în casă și o așază pe masă, în film își pierduse recent copilul. în proza lui flannery oʼconnor femeia încă nu știe că e însărcinată deși nu mai poate urca alimentele pe scări și deși vecinii îi spun că e însărcinată. femeia lasă punga maro pe masă și începe să urce
când regizorul vrea să sublinieze o situație intens emoțională apropie camera prea mult de obiecte, apropie lumea, vedem doar jugulara femeii care a pierdut copilul și răspunde întrebărilor, bătăile inimii, camera se mută câteva secunde pe textura bluzei
textura biroului, imaginea blurată a grădinii, chipul lui, apoi porii, faci ochii mici și nu mai vezi spațiul dintre copaci, de multe ori spații de tranziție, colțul camerei, locul unde piciorul scaunului păstrează aceeași distanță față de pat, lumina în tipare pe zid
personajul filmează apoi alege doar cadrele de tranziție unde siluetele sunt mai lungi, în teleportare către gestul următor, capetele nu au trăsături, sunt prea luminoase, spații difuze în care nu poți anticipa ce se va întâmpla, unde e acțiunea
prim-plan piciorul de lemn al personajului, locul unde se îmbină cu genunchiul, ochelarii păstrați în buzunarul vânzătorului de biblii, în încăpere lumina se stinge și se aprinde stinge aprinde el vrea să surprindă secunda lipsă, cadrul de îmbinare
personajul nu pozează ci trăiește, știi pentru că înțelegi către ce se mișcă, content aware fill un pătrat, în el străfulgerări organe buze ochi prea alb-negru rădăcinile copacului se îmbină cu asfaltul din bitum, ne oprim acolo
mintea își găsește o imagine în care e în siguranță, se fixează și se liniștește, te întrebi dacă a oprit microfonul înainte să strănute îi spui că trebuie să smulgă geana care îi intră în ochi personajul își alege ca reper efectul liniștii noastre asupra imaginilor
îi vezi mâna ca o padelă care împarte valurile distanța fizică dintre noi se micșorează, dacă e prea brusc o vreme va fi mai bine pentru toți, când personajul își face bine treaba figura din mijlocul străzii sau de pe plajă rămâne anonimă și deformată, concentrată pe o fisură dedesubt
imaginea e puțin mai mică decât de obicei, pătrată și colțuri rotunjite, te ajută să înțelegi că posibilitățile s-au micșorat. personajul iese din casa albă pe fundal alb și povestește ceva în timp ce se apropie
*
poem despre inima cristinei
inima cristinei face mai multă gălăgie decât altele. pe ecran a văzut un air dancer care nu reușea să agațe peretele de alături. și impulsul electric nu urmează circuitul normal, se transmite direct în mușchi, prea repede, de aici și zgomotul ăsta ca un bubuit, a spus medicul. inima cristinei bate și mai tare când e îngrozită că-și simte inima bătând atât de tare. pe înregistrare vocea nu e nesigură ci prea calmă, timbrul aproape difuz, spune cuvintele lent și cu atenție, se bâlbâie de parcă știe exact ce trebuie să spună, dar se teme că gândul va dispărea de parcă ideea nu se formează destul de clar așa că nu o poate citi încă. cristina nu știe să vorbească cu oamenii, se ferește de ei de parcă put. nu demult i se urla fuga marș așa că a fugit. cristina trăiește foarte bine și așa, fără informații precise despre lume. agitația cristinei e un poet din bolaño care acceptă să fie rupt în bătaie. senzația că inima sare câte două bătăi la fiecare emoție puternică o ajută să se concentreze. deși voia să devină imaginea clișeu din cap, să rămână și ea la fereastră privind orizontul, câte un minut întreg pentru un sentiment, în fiecare dimineață cristina își ia biletul pe care scrie sunt în siguranță și merge în camera alăturată.
dac-ar fi aici dacă am cunoaște-o dacă și-ar aminti ar spune că era multă lumină în ziua aia. purta pantofii albi cei noi costumașul preferat și-a petrecut ziua cu tata lumina îi înconjura îi traversa gălbuie în poză el se coboară la înălțimea ei și o privește încântat. ea se sprijină el o sprijină de parcă s-ar pregăti să o ridice în brațe după click-ul aparatului. fotografia s-a degradat, fetița are două pete albe, una mică pe cap, alta mai mare aproape de umărul drept. două mici pete albe acoperă degetele mâinii ei stângi și bărbia tatălui, chipul lui e deformat de un sistem de fire acolo unde luciul s-a topit și s-a deplasat. dacă imaginea e mișcată în lumină, deformarea acoperă bucăți mari din corpuri și pare că planează mult deasupra. lumina s-a transformat în pete galbene în jurul lor, chipul tatălui e complet deformat însă îi putem încă ghici încântarea. e ceva bidimensional la trecerea lor prin lume deși nici ei n-au fost mai puțin decât alții. instantaneul n-a reușit să le descrie micile evoluții ci secunda când ne-au privit fără să ne vadă, speranța că ceva se transmite
(content aware fill a fost publicat în antologia Z9Poets, vol.3. Poezie contemporană din 21 de țări,
Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2024. Celelalte două poeme sunt inedite.)
[Vatra, nr. 7-8/2025]
revistavatra.org 