Alexandra Negru |

crux-produs_galerie_mare

George State debutează cu un proiect poetic ale cărui coordonate de „identitate” principale sunt aerul mortuar și imageria dark. Poemele din *Crux** echivalează, în bună măsură, cu niște promenade lugubre, gotice, aproape, pe care poetul și le regizează după un protocol bine stabilit. E o coregrafie poetică aici în care detaliul de „cavou” fuzionează cu reflecția dramatică în „livrarea” de „transcendentale” și care se desfășoară cu mare aplomb.

Pentru că, dacă nu „operează” propriu-zis confesiunea intimă, poemele își traduc fondul de angoase sub forma unui spectacol exhibiționist, ce bifează un repertoriu de imagini bogat în tușe întunecate. E „specialitatea” poetului, pentru care pune la bătaie o simbolistică pe măsură, în mare parte de factură hristico-funebră – sânge, umbre, mir, iasomii –, care „acuză” mai mult sau mai puțin direct, de fiecare dată, „neputința, nimicnicia, nimicul”. S-ar zice că doar efectele scontate justifică toată această paradă sinistră și că poetul are apetența gesturilor dramatice. Dacă nu e cu totul neadevărat, e drept și că „declamațiile” lui George State nu rulează în gol, ci își „deconspiră” aproape peste tot o miză superioară. Citește în continuare →

Alexandra NEGRU

Alexandra Negru s-a născut în oraşul Suceava, în 1993. În prezent este studentă la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea ” Ştefan cel Mare”, Suceava. Cîștigătoare a numeroase concursuri literare din România.

Exhibit no.1

Ce o să mai rămână

din noi,

iubitule,

oase, păr şi unghii

aşezate după frumoasa

geometrie a morţii,

poate un volum de poezie bună,

citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint

şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre

ca filmele lui kubrick în care

ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat

să le iubim,

câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut

să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,

de la care

am învăţat cum să ne scoatem

viermii din inimi şi cum să

coasem găurile acelea,

cărora le-am citit din ginsberg şi plath,

pe care i-am infectat

cu demenţa noastră firească,

cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul

noaptea şi cât de nesigur,

o garsonieră goală într-un cartier mort,

câteva mărunţişuri

uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului

pe care l-am strivit de perete

într-o mică criză de furie,

ce-o să mai rămână din noi,

iubitule,

mă întreabă

vocea asta neagră

din capul meu

pe care o cunosc dintotdeauna.

Radiografie cu monştri

Mă uit în jur şi chiar nu am dreptul să fiu

mai furioasă

decât femeia decapitată în mijlocul străzii

pentru o faptă nedovedită. Decât femeia

care stă în bus lângă mine

încercând să-şi ascundă vânătăile

pe care se minte că le merită.

Ce se întâmplă la câţiva km depărtare, pe aeroportul din Donetsk,

pe străzile Ucrainei,

reuşeşte să vibreze sinistru în aerul

din camera mea. Fotografia zilei

arată

un orfelinat prin care gloanţele au zburat

ca într-o scenă slow motion

cum făceau odinioară

avioanele de hârtie ale micuţilor.

La final, tapetul cu unicorni distrus,

puful pernuţelor

care au substituit căldura maternă

atâta timp

călcat de bocancii mari

ai soldaţilor.

În altă zi, o altă fotografie

ca o radiografie monstruoasă din

punctele fierbinţi ale lumii. Rebeli purtând

pe braţe

alţi rebeli, schilodiţi

într-o luptă incorectă.

Departe de toate astea,

eu, ochiul laşului

privind din adăpost,

spectacolul acid al unei generaţii

sălbăticite.

***

Florin Dan PRODAN

Florin Dan Prodan a publicat On the Road. Poeme de călătorie, Shambhala Press, Kathmandu, Nepal, 2012, Poem pentru Ulrike, Vinea, 2013, Poeme și note informative despre eroi și morminte, Zidul de Hârtie, 2014. A mai scris pentru Timpul, Suplimentul de cultură, Dilema Veche, Transilvania, Poesis International. Coordonatorul Zidului de Hârtie, traducător şi redactor al revistei Bucovina literară.

Puloverul

Nu ştie nimeni a cui a fost

Cine l-a adus la Tîrgu Ocna

Dacă a fost țesut de-o

Machidoancă din Dobrogea

De o bătrînică din vreun sat bucovinean

Sau de vreo mamă pentru băiatul ei

Student la Bucureşti

Cineva a spus că s-a însănătoşit datorită lui

Şi într-o toamnă l-a dăruit

Unui alt bolnav din închisoarea-spital

Maxim l-a purtat pînă-n decembrie

De Crăciun încălzea plămînii bătrînului

General Comarnu

Profesorul Iliaş l-a purtat pînă-n vară

Şi, optimist, l-a dăruit de Schimbarea la Față

Pastorului Wurmbrant adus încă viu

Din peştera Jilavei

L-au îmbrăcat cu greu

Coastele încercau să se lipească pentru a patra oară

Parcă era în giulgiu.

După miracol, cînd l-au trimis în Bărăgan,

L-a dăruit lui Ianolide care s-a eliberat cu el

La 1 august 1964.

Tudor de la Aiud

Alexandra, nu mă mai plînge

în cimitirul ăsta părăginit.

Gîndeşte-te că o să vină iar primăvara.

Că va fi iar soare şi flori în toată țara.

Eu nici măcar nu-s aici.

Eu mi-am țesut din gratii,

vorbe grele şi din lovituri

o scară. M-am suit şi am găsit sus

o viață nouă.

Ştiu că nu a existat dreptate pe pămînt

dar iubire, da.

***

George SEREDIUC

George Serediuc a debutat în cadrul Concursului de manuscrise Max Blecher/Herg Benet 2011, cu volumul de poezii Soarele mecanic. A publicat în antologiile Iubirea e pe 14 februarie, Vinea, Bucureşti, 2010, Ana Basis, Ed. Arania, Braşov, 2008, Turnătorii, Suceava, 2007, Antologia Zidul de Hârtie, Suceava, 2011, Cele mai bune poeme 2012, Tracus Arte, 2013.

*

nu mai e la fel: pune mâna pe bruma de pe pieptul meu

ai să vezi că se răreşte cu fiecare răsărit pe care îl ratezi

într-un pat străin

la noapte, eclipsa ne va sparge timpanele

la noapte timpanele vor fi zimţi de mătase

la noapte, eclipsa ne va acoperi feţele

chemând gheparzi la fereastră şi rinoceri în pântec

şi cine voi mai fi eu? cum te vei numi tu?

ne vom şti după ceea ce ne-am spus până atunci

va trebui să cred ce mi-ai şoptit când pe oglinzi

nu va umbla decât răcoarea

şi dintr-un şarpe răsucit pe deget

va ieşi un nou şarpe care să ne lege:

tu – o maşină de scris pe fundul oceanului

eu – un penson făcut în grabă

din coama cailor de pădure

aici nu vom fi niciodată liberi ca pasărea cerului.

pentru că nu suntem pasărea cerului

*

aşa suntem noi

pe dinafară saci cu pământ

pe dinăuntru galaxie

un ac de şi-ar face loc sub pielea scorţoasă

ar ţâşni pulsari şi nebuloase

iar ochiul tău interstelar

pornit dintr-o cutie de vioară

ajunge acum în ochiul meu de sticlă

cu ochiul meu de sticlă am văzut adevărata înfăţişare a lumii:

vânătorii rupeau pe genunchi elefanţii de jad

copii ascunşi în subsoluri

ne chemau să rămânem la adăpostul minciunii

[Vatra, nr. 3-4/2015]