2022

Vlad BEU

Debut absolut: revista online O Mie de Semne, 2020.

Volum de debut: mamifere subatomice, Tracus Arte, 2022.

***

1)

Până la debut am avut un contact limitat cu lumea literară. Nu am frecventat cenacluri și nu am făcut parte din medii literare organizate; traseul meu a fost în mare parte autodidact, și asta și prin prisma educației formale, care este în domeniul informaticii/IT. Am fost întotdeauna un cititor avid de poezie și literatură în general, însă contactul cu bula literară s-a realizat abia la momentul debutului. Am avut norocul să colaborez cu oameni grozavi precum Ramona Boldizsar, Mina Decu și Gelu Diaconu, care mi-au citit cu atenție manuscrisul și mi-au oferit feedback valoros.

2)

Am avut șansa de a lucra cu Teodor Dună, un editor care a identificat cu multă finețe și a recomandat cu tact atât ajustări la nivel micro – versuri care nu se susțineau, disonanțe ideatice sau de limbaj – cât și la nivel macro, în privința coerenței: texte cu mai puțină energie sau care păreau dintr-un „alt film”. A fost un proces care a adus îmbunătățiri semnificative și a sudat mai bine volumul.

3)

Nu am fost niciodată curtat de mantre artistice. Pentru mine, scrisul e ca o muncă în mină: avansez în întuneric, cu vizibilitate minimă, și scot uneori la suprafață fragmente fragile, suficiente cât să-mi dea curaj să sap mai adânc. Rareori, devine un zbor de zmeu: haotic, exploratoriu, tras în toate direcțiile de vânturi pe care nu le pot controla pe deplin, dar care mă poartă în locuri neașteptate.

4)

Privesc această chestiune mai degrabă ca pe o problemă teoretică, apropiată de zona criticii literare. Totuși, îndemnat să răspund, aș spune că paradigma estetic vs. ideologic mi s-a părut întotdeauna un paradox: ești inevitabil ideologic atunci când aperi esteticul și, invers, excesiv estetic atunci când aplici constant o grilă ideologică.

Scrisul meu este, desigur, impregnat de contextul socio-politic și de identitățile mele – născut în 1980, în România, bărbat, cu o carieră anterioară în IT –, așa că nu cred în ideea unui „eu liric” suspendat într-un absolut, hrănindu-se din adevăruri eterne. În schimb, cred în pluralitatea formelor poetice, care cuprind atât poezia cu miză socială, politică, ecologică sau de gen, cât și explorări conceptuale, de limbaj, spirituale, metafizice și altele.

5)

Pot spune că am fost norocos: volumul meu de debut a primit în jur de zece recenzii, iar majoritatea cronicarilor au citit și analizat textul cu atenție și rigoare. Nu m-am simțit intimidat de critica de întâmpinare; dimpotrivă, a fost o bucurie să văd scrisul meu examinat sistematic, cu instrumentele specifice criticii literare.

***

portocala albastră

nu ți-a dat nimeni niciodată niciun

nume

ți-ai spus singură

cu cheia la gât

micul început de isterie

îl ascunzi sub hanorac

ca o sarcină nedorită

și inima

cât un purice pompează

la foc continuu

mușcături

mopul existențial

nu mai curăță după tine

doar întinde rimelul în tușe

emo-spectrale

cu dumnezeii de pretutindeni

te ai bine

ai învățat să le ceri

să fie accesibili jucăuși

actuali

inspiri respiri

când reușești să-ți tragi sufletul

ai macro-claritate: planeta

o portocală albastră mucegăită

se decojește cu fiecare răsărit

lăcomia celor mari

care încing planeta în cuptoare

digitale

și ignoranța celor mici

care aprind grătare

în pădurile tot mai sfârșite

ale patriei.

asta nu poți să înghiți

și zbori și conduci

și conduci și zbori

aproape departe

în stațiunile din sudul iberic

ai sticla de Egly-Ouriet

pe jumate răsuflată

privirea țeapănă pe hipnoticul

azulejos

și nostalgiezi la pașii

tăi din ʼ90 alergi

noaptea prin zăpadă

la buda din fundul curții

o divă încolțită de paparazzi

înghesuită în prezentul recent

ruginit ca cheia care se fărâmițează

în coșul pieptului

*

spirite mimi

pe urcușul global

de la greier la furnică

fiecare zi e o femelă cangur

ce-și poartă puiul ventuzat

în țesătură vie

ochii noștri melci hermafrodiți

ulcerați la cornițe intuiesc

tăișul aprins ca linia

spiritelor mimi

palpabil ca ghimpele

gardului dingo

cioturile fierbinți se mărunțesc

în silexul pleoapelor

în perfectă armonie

cu catârul interior ne târâm

pe urcușul global

de la greier la furnică

*

colegul Corporatescu

patru dimineața e ora de vârf a sinucigașilor

dar și a colegului Corporatescu

trezit cu noaptea-n cap pentru un plus

de productivitate

prin inteligență și ambiție are

sub picioare o mie de metri pătrați

și sute de suflete le spune colegi

preferă privilegiile discrete

dar grele spre deosebire de înaintașii fuduli

ce-și purtau împărăția

la vedere

și-a luat

lumea-n primire de la alți colegi

superiori și o va preda când va trebui să urce

sau să coboare vrejul electric

a cărui viziune nu are

sfârșit

colegul Corporatescu se abandonează etajului

împrăștie din cădelnița motivației

în toate cele 360 de grade

din responsabilitatea lui

colegul Corporatescu crede în cifre

în decizii propulsate

din slava de cristal

a datelor

nu crede în lacrimi

dar exersează indulgența

față de cei căzuți

în emoție ei nu vor lua

niciodată nimic în primire

colegul Corporatescu manifestă

pentru o lume mai mare

pe mai multe continente

teleghidată de la fusuri orare distanță

un imperiu în care soarele lui

nu va apune niciodată

dar va întârzia o secundă

pe fruntea lui la patru

dimineața

*

Ioan COROAMĂ

Debut absolut: Cluj-Napoca, 2022.

Volum de debut: Colectiva, Cluj-Napoca: OMG Publishing House, 2022.

***

1)

Primele contacte cu poezia s-au întâmplat în perioada gimnaziului, la ora de limba și literatura română. Un prim moment de fascinație s-a petrecut în mintea mea atunci când după lecțiile despre Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi și Ion Barbu ni s-a predat literatură dadaistă și suprarealistă. Poemele lui Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza și Sașa Pană au constituit primii catalizatori în procesul meu de experimentare cu limbajul poetic. Dicteul automat și reflexul langajier angajate în instituirea unui haos non-sensic păreau a fi cele mai potrivite strategii pentru a traduce în cuvânt orizontul meu perceptiv, care presupunea atunci în copilărie (și care presupune și acum) o luptă asiduă între forțe dezordona(n)te și logici coerente de organizare a gândirii.

În liceu am descoperit poezia extrem-contemporană din România, citind și împrietinindu-mă cu poeți/poete/poetx cu orientări și direcții de practică artistică diverse, având vârste literare diferite (nedebutați, tineri debutanți, consacrați). Pe perioada liceului și a facultății am citit în cadrul unor cluburi de lectură precum Nepotu’ lui Thoreau sau Institutul Blecher,  și am participat la worskop-uri/ateliere poetice precum Super sau festivaluri precum FILIT, Zona 9 sau Bienala Internațională de Poezie de la Brașov.

În scenariul ipotetic în care acest material ar ajunge să fie citit de o persoană care de abia descoperă poezia contemporană autohtonă și dorește să se familiarizeze cu acest câmp literar-artistic, i-aș sugera, într-o ordine complet aleatorie și deloc exhaustivă, să caute poeme/cărți semnate de Deniz Otay, Mircea Andrei Florea, Alex Văsieș, Cosmina Moroșan, Lucian Brad, Andrei Doboș, Bogdan Ghiu, Vlad Moldovan, Florentin Popa, Rita Chirian, Adelina Pascale, Radu Nițescu, Dmitri Miticov, Răzvan Țupa, Simona Popescu, Vasile Leac, Ștefan Manasia, Silvia Grădinaru sau Andra Rotaru.

Dacă ar fi să mă gândesc la poeme/cărți semnate de persoane care au debutat relativ recent, aș trimite la Tudor Pop, Raluca Boantă, Cătălin Șuteu sau Luca Ștefan Ouatu.

Dintre cei nedebutați m-aș gândi la Robert Trașcu, cu a cărui poezie eclatantă am luat contact la festivalul Z9.

2)

Editorul a intervenit minimal în prelucrarea manuscrisului, semnalându-mi diverse typo-uri sau alte greșeli de tehnoredactare. Dezbateri cu privire la macro-structura cărții și tot ce ține de organizarea internă a textelor (de la tăieturi până la opțiuni sintactico-semnatice) au existat între mine și câțiva apropiați, la cererea mea.

3)

Nu sunt sigur în ce măsură mă identific cu sintagma crez artistic, cât mai degrabă cu cea a unei practici/a unui praxis, în accepțiunea unui angajament material pe o perioadă nedeterminată (intuiesc că e vorba de durata întregii mele vieți). În acest moment găsesc destul de dificil gestul de a construi un răspuns teoretizant cu privire la implicațiile acestei practici artistice, așa că prefer să propun o enumerare ușor haotică de tensori care constituie într-un fel sau altul acest angajament: Textuare și Afect. Materialitate și Formalism. Anarhie și Organizare ordonată. Ontofonie, Arheofonie și Pragmatogonie. Politici ale Concretului. Relaționare și Individuație. Fenomenologie și Algoritmică.

4)

Formația mea extra-literară este cea specifică unui filosof, deci inerent am orientări ideologice care îmi modulează poetica. Nu cred într-o separație puristă între estetic și politic. Apelând fugitiv la Walter Benjamin, afirm că tendința fascistă de estetizare (sau mitologizare) a politicului implică în subsidiarul său tot o opțiune ideologică, doar că lipsită de asumare, față de politizarea marxistă a esteticului, care asumă transparent procesul prin care supra-structura culturală  este cvasi-determinată de raportul dintre forțele de producție și mijloacele de producție. Cei care anunță moartea ideologiei se numără printre cei mai abili ideologi.

Fondul ideologic care îmi infuzează practica artistică, și care îmi determină totodată percepția asupra realității sociale este unul eclectic, deci implicit contradictoriu/incoerent. Baza valorilor mele este alcătuită de către întâlnirea schizoidă dintre creștinism și marxism, această tensiune existențială fiind vizibilă, de exemplu, în gândirea și viața autoarei Simone Weil.

Port o afecțiune eternă pentru mișcările de rezistență urbană/civilă și de auto-organizare comunitară din America Latină.

5)

În lumea cultural-academică a literelor românești există o dezbatere pe fond de legitimare metodologică între critica de întâmpinare (denumită de detractori drept foiletonistică și impresionistă) și noua cultură critică (teorie literară, istoria literaturii, sociologia literaturii, digital humanities). A se vedea răspunsul lui Al. Cistelecan la volumul colectiv semnat de Alex Goldiș,  Christian Moraru, Andrei Terian et al.

Nu este rolul meu să mă pronunț în această dezbatere, dar ea merită semnalată, în primul rând din rațiuni euristice și epistemologice. Miza pusă în joc constă în stabilirea legitimității criteriului de justificare metodologică a unei strategii de lectură a textului literar (sau a textului cultural, în cazul artefactelor care nu sunt asociate în mod tradițional  direct cu literatura, precum albumele muzicale): lectură fenomenologică sau lectură research-based/research-oriented ? Aș tinde să afirm că cele două nu se exclud, având funcții sociologice diferite, pe de-o parte, reproductibilitate culturală (un text cultural care întâmpină un alt text cultural și care are funcția de a-l vizibiliza în presa de specialitate și de a crea o dezbatere în jurul său), pe de altă parte, reproductibilitate epistemică (un text științific, rod al unei cercetări clar definite metodologic, care are ca scop introducerea unui text literar/cultural în circuitul academic, sau extinderea pragului general de cunoaștere științifică dintr-un sub-domeniu prin construcția unei noi metode sau sincronizarea cu metode trans-naționale prin strategii de diseminare precum traducerea).

Într-un univers ideal, critica de întâmpinare, alături de toate rețelele și mecanismele de receptare publicistică a artei, care contribuie la reproductibilitatea culturii, ar trebui subvenționate prin programe publice (modelul nordic, de exemplu cel finlandez), la fel cum și sustenabilitatea financiară a cercetării academice n-ar trebui să depindă doar de granturi internaționale care induc o anumită logică antreprenorială acestui demers (o altă discuție posibilă este în ce măsură metodologiile științifice ale cercetărilor din humanities sunt aservite sau nu unor indici metodologi manageriali specifici criteriilor de evaluare ale proiectelor aplicante). Nu spun că finanțarea internațională constituie o problemă în sine, din contră, salvează multe departamente din precariat în situația penibilă în care statul român investește minimal în educație și cercetare, însă răspunsul pragmatic la această problemă sistemică are un efect colateral pe care îl găsesc deranjant: transformarea cercetătorilor/intelectualilor în birocrați.

Găsesc că această dezbatere cu privire la statutul criticii se instituie pe un fond ideologic, determinat la rândul său de unul economic, descris mai sus. Nu ar trebui ocultat faptul că o bună parte dintre partizanii noii culturi critice au scris critică de întâmpinare în perioada lor de formare academică în platforme precum revista Cultura, însă lipsa de finanțare constantă a acestui sector l-a transformat într-un spațiu discursiv nefrecventabil pentru mulți tineri literați care s-au orientat aproape exclusiv spre cercetarea academică.

Această lipsă de finanțare a avut ca efect și o sărăcire a poziționărilor ideologice vizibile în spațiul criticii de întâmpinare, din cauza prezenței restrânse sau chiar a absenței de receptare marxistă sau progresistă (identity politics ce deschid orientări către studii intersecționale, queer studies, studii post-coloniale și decoloniale) a textelor literare în câmpul publicistic. Sentimentul meu este că această polarizare ideologică a dus la o luptă de contestare hegemonică între vechea critică (conservatoare, estetistă, impresionistă) și noua critică (progresistă, ideologică/politizată, metodologică).

A postula moartea criticii de întâmpinare poate fi perceput drept un gest exagerat, a cărui radicalitate nu își găsește justificarea în condițiile în care acest mediu discursiv, și nu cel academic, este acela care contribuie mai mult la democratizarea condițiilor de acces al unui public de cititori la un text adus în discuție în spațiul culturii (cvasi)publice. Este nevoie de o reformă? Categoric, în primul rând o reformă în ceea ce privește sustenabilitatea platformelor culturale în care literatura și arta sunt discutate și aduse în atenția publicului (de la finanțări pentru redacții și contribuitori, până la fonduri ce țin de mentenanța platformelor, identitate vizuală/web design etc.). Dacă acuza cu care se confruntă critica de întâmpinare este aceea că ar fi un spațiu vetust ce facilitează provincialismul metodologic, acest fapt se întâmplă în primul rând din cauză că mediul în care se propagă critica de întâmpinare este un mediu deprofesionalizat, poate chiar decredibilizat, care nu dispune de resursele necesare pentru a-și îndeplini rolul de mediator cultural.

În legătură cu maniera în care îi citesc criticii pe poeți, există o dezbatere deja canonizată în jurul întrebării: Cine ar trebui să-i evalueze pe poeți în decernarea premiilor literare?  Poeții sau criticii? Nu mă voi pronunța în mod frontal nici pe această chestiune, fiindcă e una spinoasă, în care am auzit de-a lungul timpului și poeți care afirmă răspicat că strategiile analitice ale criticilor înstrăinează discursul poetic de propriile sale intuiții, dar am ascultat și critici care consideră că poeții sunt incapabili să joace dublul rol de creatori/producători și teoreticieni/hermeneuți ai propriilor texte.

Max Horkheimer, într-un dialog cu Theodor Adorno, redat în Towards a New Manifesto, afirmă că teoria este teorie în sensul autentic doar dacă servește practicii. Cred că atât poeții, cât și criticii/teoreticienii pot învăța ceva din această afirmație. Poeții, că practica poetică poate fi îmbogățită în baza unei dezvoltări teoretice, atât prin teoretizarea propriei acțiuni poetice cât și prin receptarea teoriilor altora, iar criticii, că teoria nu se instituie ca o teorie a teoriei (despre poezie), ci ca o teorie a practicii poetice, sau chiar ca o teorie-praxis, în care poemul nu este contemplat ca obiect despre care se gândește de la distanță, ci ca entitate vie, modelabilă, asupra căreia se acționează.

***

Căldura

Căldura este o formă de transfer de energie între două sisteme sau corpuri aflate în contact, cauzată de diferența de temperatură dintre ele. Ea se transmite spontan de la corpul cu temperatură mai ridicată către cel cu temperatură mai scăzută, până la atingerea echilibrului termic.

Căldura nu este o substanță, ci un proces.

Pentru neurodivergenți căldura este o sursă de hiperstimulare senzorială. Un catalizator al activității cerebrale intense, însă și un perturbator chimic.

Când mi-e cald simt nevoia să notez un poem.

Mental sau digital. Dacă am o agendă o scot din buzunar sau din ghiozdan și încep.

Puterea căldurii stă în grația sa de a limita conștiința.

Cei care resimt constant refluxuri de hidrocortizol sunt incapacitați de căldură, dezvoltând reflexe de supraviețuire.

Când îmi este cald gândesc și nu gândesc.

Conștientizez incapacitatea mea de a raționa. Nu pot afirma că meditez, dar sunt aware.

Căldura elucubrează delirant asupra circuitelor.

Psihomotor sunt ca un pompier ce caută să se salveze în foc.

Psihomotor aleg să mă arunc în foc.

Melodic, căldura poate fi și joc însorit.

Mă uimește soarele cu focarul său. Paralaxa vizuală îmi dă senzația de apocatastază.

Mă arunc în infern ca să fiu salvat.

Maltratat de căldură constituie o sintagmă prea violentă. Aș afirma mai degrabă

Slab adaptat. Creierul meu încearcă să așeze ordonări logice într-o simțire afectată.

Căldura mă umple și mă sedează.

Câteodată mă scarpin insistent,

categoria de copac rimează călduros cu cea de ciment.

Iată perfecțiunea.

*

Bogdan-Alexandru PETCU

Debut absolut: Onești, 2011-2012 (în revista „Gala”, revista catedrei de Limba și Literatura Română, C. N. „Grigore Moisil” Onești).

Volum de debut: transcender, Bistrița: Charmides, 2022.

***

1)

Deși am refuzat în repetate rânduri să îmi construiesc și să admit că aș putea avea un soi de mitologie personală, nu pot răspunde întrebării fără a face un excurs prin episoadele formatoare pe care mintea mea le-a învelit într-o aură mitologizantă.

Îl avem, așadar, în prima parte a poveștii, pe autodidactul și mimeticul BAP – etapă care se întinde în timp pe aproape un deceniu și care presupune și lecturi variate: de la enciclopedii la volume de poezie de Eminescu, Topîrceanu, Byron și alții. În 2009, BAP autodidactul merge la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti”, unde fusese invitată, în cadrul Festivalului „Le Printemps des Poètes”, nimeni alta decât poeta Nora Iuga. Prezența tonică și exotică a poetei (exotică mai ales pentru mintea unui adolescent din mediul rural), larghețea și libertatea absolută în exprimare l-au cucerit și determinat să facă primele încercări în poezie – desigur, au fost și alți factori care nu sunt relevanți în acest context. A cumpărat atunci volumul Autobuzul cu cocoșați și a cerut și primul autograf. Obișnuia să îl citească și recitească în autobuzul cu care făcea naveta pe ruta Albele-Onești. Apoi, autodidactul și mimeticul BAP începe a-i imita stângaci, pe rând, pe mulți dintre poeții canonici studiați în liceu: Mihai Eminescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu și, nu în ultimul rând, pe Nichita Stănescu. De altfel, începe să publice textele pe site-ul poezie.ro, ajunge la facultate, cumpără 4 A.M. Cantosuri domestice și imită (tot stângaci) poezia lui Radu Vancu. Merge pentru prima dată și la „Nepotu’ lui Thoreau”, clubul de lectură din Insomnia, Cluj-Napoca, unde ascultă poezia lui Miki Vieru. Tot pe atunci, coborând str. Piezișa către stația de autobuz îl zărește pe Ștefan Manasia, dar nu îndrăznește să intre în vorbă cu el, chiar dacă pare că îl vede mergând spre Mănăștur mai des decât până atunci.

Personaj în a doua parte a poveștii este BAP ucenicul, o versiune mai sociabilă a lui BAP autodidactul și mimeticul. BAP ucenicul este ieșean, prieten printr-o aliniere fastă a planetelor cu Ștefan Manasia – catalizatorul viitorului mic grup ieșean din bucătăria lui Radu Andriescu –, Radu Andriescu și alte câteva persoane interesate de poezie (Emilia Nedelcoff, Andreea Petcu, Balan Lucian). BAP ucenicul este permeabil și învață cât de multe aspecte tehnice poate. Scrie primele texte cu influențe din poezia lui Radu Andriescu și Ștefan Manasia, pentru ca mai apoi să înceapă să adune poezii pentru ceea ce va deveni în decursul a jumătate de deceniu transcender.

2)

Au existat, desigur, dezbateri și negocieri care au dus fie la eliminarea completă a unor texte din manuscris, fie la îndepărtarea structurilor superflue, refacerea tăieturii versului sau căutarea unor opțiuni lingvistice mai potrivite contextului. Totuși, aceste lucruri s-au petrecut înainte ca manuscrisul să ajungă la editor, mai precis între 2019 și 2022, când am arătat textele mai multor prieteni, majoritatea poeți și/ sau scriitori. Plecând de la feedbackul lor, am considerat că eu trebuie și pot fi autor-artizan, autor-meșteșugar, adică atât cel care construiește imaginea, cât și cel care, înzestrat cu techne, o șlefuiește. Așa se face că, imediat după predarea manuscrisului și evaluarea sa de către editor, textele au fost doar paginate, iar cartea – tipărită în câteva săptămâni.

3)

Oricât mi-aș dori asta, nu pot răspunde întrebării altfel decât prin relativizare și, eventual, deconstrucție. Cu alte cuvinte, nu cred în conceptul de „crez artistic”, concept care, utilizat didactic, ajunge adesea să pună semnul egalității între obsesiile și intențiile auctoriale (obsesii ce pot fi, desigur, nuanțate) și formulele lozincarde și reducționiste de manual.
Mai degrabă aș fi înclinat să abordez problema prin prisma obsesiilor menționate adineaori.

Astfel, un lucru care mă obsedează este reprezentat de posibilitățile limbajului de a spune ceva despre lume și (de ce nu?) despre limitele sale, necontând dacă ceea ce (se) spune este relevant sau simplu accesoriu estetic și/ sau estetizant. Cum se transferă sau transformă asta în ceea ce scriu? Ei bine, într-o oarecare încredere în posibilitățile probabil epuizabile, dar nu încă epuizate, ale discursului literar de a se reconfigura.

4)

Fondul ideologic al transcenderului, ca și al textelor scrise după debut, este, cred eu, reperabil și recognoscibil, mai ales în poezii precum „Younger Dryas” (text care conține una dintre singurele greșeli de editare din volum, titlul fiind scris drept „Youger Dryas”), „Magia neagră a oamenilor albi” (unul dintre titlurile de lucru ale volumului din perioada când cărticica asta era doar manuscris), „Alte cuvinte”, „Cel care privește” sau „Nu suntem încă oameni”. Textele antemenționate dau seama de preocupările ideologice de stânga ale lui BAP, fără ca acestea să fie inserate șablonard și lozincard într-un discurs mai amplu: de la anti-colonialism până la critica antropocentrismului – făcând referire, desigur, la ontologia orientată pe obiect.

De adăugat, de altfel, că nu am aversiune față de lozinci. Este o opțiune pur personală aceea de a stiliza o sintagmă pe care unii oameni ar putea-o interpreta drept lozincă.

5)

Dat fiind că, în doi ani și jumătate, transcenderul s-a bucurat de un număr nesperat de cronici și/ sau recenzii, fiind publicate în diverse reviste de profil nu mai puțin de 16 astfel de texte critice despre debutul meu în poezie, nu mă pot considera altfel decât norocos, mai ales că fiecare gest al criticii de întâmpinare a devoalat o altă fațetă a volumului.

Au fost subliniate structura eclectică a volumului (melting pot), jocul cu biografeme, măștile auctoriale etc., ca să enumăr doar câteva dintre sintagmele folosite, sintagme care fac dovada faptului că, în cazul debutului meu, critica nu a suprainterpretat textul. O subtilitate care a rămas neconsemnată și care, după cum am precizat la întrebarea precedentă, nu este tocmai ireperabilă constă în fondul ideologic al cărții. În orice caz, simplu spus, critica de întâmpinare s-a dovedit extrem de generoasă cu BAP. Și îmi pare sincer rău că alte debuturi din 2022 care mie mi s-au părut a fi extraordinare, precum La marginea bună a corpului (Raluca Boantă), Colectiva (Ioan Coroamă) sau Mamifere subatomice (Vlad Beu), nu s-au bucurat de cel puțin aceeași atenție din partea criticii.

Cât despre posibilul efect (prin ricoșeu) al receptării critice, pot spune doar că m-a stimulat și inhibat în egală măsură. Am scris foarte puțin după debutul din 2022, dar nu pot pune lucrul acesta în seama criticii (sau nu doar în seama ei), ci blocajul a apărut ca un cumul de factori. Au fost mai întâi teama și riscul ca o eventuală a doua carte să o repete pe prima, urmând a fi astfel trecută sub tăcere de critica literară. În al doilea rând, a fost contextul geopolitic bine cunoscut – invazia și războiul de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei, apoi genocidul din Fâșia Gaza, apoi războiul tarifelor și perspectiva unui război economic full-scale, iar mai apoi Războiul de 12 zile. Nu în ultimul rând, a mai fost și contextul politic din România. Toate acestea au îngroșat rândurile colecției de anxietăți și nu au mai lăsat loc creativității.

***

Milgram

Obediență;

obediență și corpuri supuse

ai vrut. Obediență și corpuri care cedează,

care se ascund

cum se ascunde viața-n cretă,

stinsă.

Și-a fost obediența

până când n-a mai fost. Și ne-am oprit

din a întreba cine pândește pe cine?

cine atacă pe cine?

cine apără, cine apasă?¹

Obediență și corpuri supuse

ai vrut de la propriii copii, tată. Poate

al meu, poate al nostru.

Rătăcesc printre oameni,

singur,

ca rinocerul din Bhagavad Gita,

și-aud lucruri despre luciditatea lor,

luciditate care nu s-a salvat

și nu i-a salvat.

Am văzut grija și iubirea cvasimaterne/

cvasipaterne în prietenii mei. Le-am văzut

cum și Kousei vedea chipul mamei

când se așeza în fața pianului:

chipul bolnav și chipul care îl ceartă,

chipul care nu mai are timp să ofere

și chipul care nu a știut să arate regretul.

Am văzut. Și am auzit.

Și nu mi-a vrut nimeni corpul

supus.

Numai voi, părinți ai mei

și poate ai noștri.

Am văzut și am consumat deopotrivă

adevăr și minciună (cui îi mai pasă

de adevăr – monolitul care nu consideră restul?

Restul limbaj și restul din om, or

trebuie doar

ca lumea să fie un loc deontologic corect

atunci când consum, sistemul de semne

inerte

pe care, așa cum strângeam surcele

din curte, le-adun.

Facă mintea din ele

vin, tescovină, spută, puroi).

În fine, când a plecat obediența

din minte și corp, am sperat să nu devin un om rău,

mame și tați și prieteni,

oriunde veți fi fiind

voi

când crisalida

se

crapă.

_____

¹ Mariana Codruț, Adolescență, din volumul Tabieturile nopții de vară (Cartea Românească, 1989).

*

Quicquid coepit et desinit

Unde solul e reavăn, unde viața consumă inevitabil

alte forme de viață, unde omul extrem vulnerabil se-ascunde

sub perdeaua de ceață, unde Coșbuc – botezat astfel deodată –,

motan bănuit a fi până recent o femelă, aleargă

pe fire de sârmă zincată și liane de viță de vie ce duc

unde solul e reavăn, unde prin aproximare nu știu nimic

despre celălalt om, unde ordinea în gospodării

și în case e un simplu reflex sau, cel mai probabil,

mecanism neînțeles de a proiecta viața cât mai departe

în viitor, mai departe chiar și de Perseide,

unde solul e reavăn sub pasul mamei și-al tatei,

hominide din care acea vitalitate rămasă se vede

cum scade, unde solul e reavăn sub mine –

copil speriat ce tresare în somn –, acolo am fost.

*

[Selah]

Finalmente, sistem de referință sunt eu: magma

mocnind, intrată în REM, cu înverșunare

de plăpând crustaceu – s-o numim conștiință.

Sistem de referință ești tu: om și prieten,

duci același blestem, ai același atu.

Sisteme de referință noi suntem: la sfârșit

de antropocen, conștiințe in rem, intrate în REM.

*

Anda VAHNOVAN

Volum de debut: Sârme, București: Casa de Pariuri Literare, 2022.

Alt volum: Underground – povestiri londoneze, Chișinău: Editura Prut Internațional, 2022 – proză scurtă.

***

1)

M-am născut și am crescut într-un mediu literar – artistic, deci nu am avut de ales. Tata a fost poet, mama a cântat muzică populară, iar eu am urmat școala de muzică la secția pian și compoziție. Părinții mă vedeau compozitoare – eu, însă, uram pianul și solfegiul și tot ce ținea de acea lume care m-a ținut captivă 7 ani.  Însă aveam biblioteca tatei cu câteva mii de cărți, o bună parte apărute la edituri românești (cu grafie latină) aduse de la librăriile „Drujba” de la Moscova, unde tata și-a susținut doctoratul. Mai erau și cenaclurile și toate discuțiile pe la mesele scriitorilor cunoscuți din Republica Moldova la care am fost martoră de mică și, inevitabil, asta și-a lăsat amprenta. Cititul m-a format, însă la litere mi-a părut prea plictisitor să dau și atunci am aplicat la Jurnalism, la Cluj. Tata, însă, mereu mă îndemna să mă apuc serios de scris, pentru că îi mai arătasem niște mâzgăleli de ale mele și se bucura mult, dar eram sigură că orice părinte vrea să creadă că copilul lui e cumva mai deosebit și nu am luat în serios imboldul lui. Am avut remușcări după plecarea lui și târziu, după aceea, m-am eliberat de o povară, de o promisiune, de o traumă dusă pe umeri și nedezghiocată până atunci, neînțeleasă, dar apăsătoare, de niște sechele pe care le-am purtat cu mine până la Londra. Și atunci am zis că e musai să mă scutur de toate astea odată și odată. O influență literară benefică a avut asupra mea întâlnirea de la Londra în 2018 cu Claudiu Komartin și cei doi ani de pandemie în care am urmărit cu regularitate Institutul Blecher, am descoperit revista Poesis Internațional și asta mi-a influențat mult gustul literar. Apoi sugestiile și recomandările primite de la scriitoare devenite între timp și prietene, care mi-au și insuflat cumva încredere că ar putea ieși ceva, totuși, m-au scufundat în anii mei cei mai frumoși de lectură, urmărind îndeaproape tot ce apărea noi pe piața literară din România, dar și din Basarabia. Am cumpărat și adus la Londra câteva sute de cărți. Abia după ce am citit obsesiv ani de-a rândul, am îndrăznit să și încheg un volum. Nu m-am grăbit. Și asta după cinci ani de publicat pe blogul meu atât poeme, cât și povestirile mele londoneze, devenite apoi și acestea un volum, la invitația editurii „Prut Internațional”.

2)

În cazul meu a fost ușor. Am trimis manuscrisul câtorva edituri. Cu unele dintre ele colaborarea s-a tărăgănat, de la o alta nu am primit răspuns. Casa de Pariuri Literare mi-a răspuns prompt și fără să intervină în texte. Nici nu știam până atunci că unele edituri pot negocia textele. A fost o colaborare frumoasă și de bun augur.

3)

Nu e neapărat un crez artistic, mai mult cred că este o convingere personală să îți rămâi fidel ție, felului tău de a scrie, indiferent de curente tematice, trenduri, forme ce dau bine. Scrie despre ce ți-e natural să scrii, firesc, fără sforțări, fără presiunea timpului, fără să imiți sau să te condiționezi. Atunci ies textele cele mai adevărate.

4)

Ca ființă socială, parte a unei comunități, a unei societăți, a unei țări, nu ai cum să nu fii afectat de  contextul ideologic care te formează (sau deformează). Demersul meu poetic a și început de la această nevoie de a reflecta asupra metamorfozelor unui  copil crescut în URSS și martor ocular al situației țării sale, a familiei sale de a trăi într-o ambiguitate derutantă, într-o frică continuă de a gândi liber, într-o minciună. Și mai ales am vrut să înțeleg și să expun prin scris cât de mult ne-a influențat comportamentul ulterior această insecuritate și confuzie în care am crescut și pe care am dus-o cu noi peste ani și vămi.

5)

Am avut probabil noroc să am parte de o primire caldă mult peste așteptări (volumul a obținut două premii) și să fie descoperite și firele invizibile pe care le-am strecurat printre cuvinte. Mesajul meu a fost înțeles și asta m-a bucurat mult. Însă de fiecare dată când este criticat vreun volum mă întreb dacă aș ști să reacționez matur și să nu mă simt nedreptățită. Este o artă și asta, necesară cu siguranță, pe care, recunosc, nu știu dacă o dețin. Cred, însă, foarte mult într-o critică constructivă. Lauda excesivă poate dăuna iremediabil.

***

Poeme din volumul Sârme”, 2022, Ed. Casa de Pariuri Literare, București.

Podul de flori

La „podul de flori” ne-a dus organizat dirigintele

într-un un autobuz vechi, cu un tricolor arborat.

treceam Prutul și traversasem o perioadă grea,

sărind peste două clase

am aruncat flori pe apă,

am primit în dar cărți în grafie latină

cu adrese ale copiilor din România pe coperta interioară,

să ne scriem, să devenim prieteni!

la întoarcere, dirigintele

ne-a forțat să dansăm pe marginea drumului

nu o horă sau o sârbă,

o Lambada, pe lângă noi treceau autobuzele grele de patriotism,

nu înțeleg nici astăzi logica acelui gest,

unul dintre multele cu care îi plăcea să ne umilească,

am dansat de frică.

eram o

generație de tranziție.

toți acei care până mai ieri erau pedepsiți pentru cravata de pioner

necălcată

deveniseră eroi pentru că s-au pișat pe ea.

pe a mea nu le-am dat-o,

o aveam de la Petronela, fetița româncă,

avea un tricolor pe margini,

o primisem în plic alături de o scrisoare.

am descusut doar panglica și,

confuză, le-am păstrat pe ambele o vreme

separate

*

Căutând copilăria

acum drumurile nu îmi mai par atât de scurte,

florile atât de scumpe,

teama că se vând câte opt în buchet,

ca pentru înmormântări.

atunci, însă, nu oboseam

culegându-le pe la periferiile orașului

le conservam

câte una sau trei

puse pe un staniol

netezit cu unghia pentru a-i îndrepta pliurile

și acoperite cu un ciob –

sticlă preferabil albă, dacă aveai noroc.

țin minte și acum unde le îngropam,

la baza capacului de canalizare din spatele căminului

sau la rădăcina nucului rotat din curte.

nu auzisem pe atunci despre echibane

sau flori criogenate,

conservam frumusețea

așa cum conserva mama vara zmeura.

în iernile reci apoi, în marea de alb,

scrijeleam cu un băț pământul înghețat,

căutând copilăria

*

Fără

tăcerea abruptă

spune mai multe decât scuza formulată ireproșabil,

intuiția nu sare peste rânduri,

nu caută printre

norocul – arma naivilor

ce se aruncă în larg neștiind adâncimea apei

colacul de salvare

ce îi scoate la mal.

iluzia izbândei seduce –

deznodământul poate fi și în coadă de pește,

cuvintele se vor contorsiona sub presiuni,

promisiuni

vor suferi schimbări odată cu pierderile

adevărul își va subția importanța.

poate, cea mai dreaptă cale e, totuși,

invizibilă pe hărți,

fără indicatoare și călăuză,

fără așteptări

*

Andrei VORNICU

Fotografiat de: Bristena

Volum de debut: scurtmetraje, Editura Charmides, Bistrița, 2022

***

1)

În mod paradoxal, n-a fost dragoste la prima lectură. Inițial, în special pe filiera educației primite la școală, deși am fost de mic un cititor avid (aproape exclusiv de proză) am fost intimidat de poezie, care mi se părea pretențioasă, deseori ermetică și, în consecință, nefrecventabilă. Am găsit destul de târziu poezia care să îmi comunice direct, pe tipul meu de sensibilitate artistică, și de atunci a devenit pentru mine aproape o necesitate. N-o citesc nici acum la modul dogmatic și ultra-pătimaș, dar încerc mereu să îmi lărgesc nivelul de deschidere, astfel încât să receptez o carte în primul rând în raport cu intenția autorului, și mai puțin cu propriile mele așteptări.

Bineînțeles, interesul pentru poezie a fost alimentat apoi de cercul meu de cunoștințe, printre care s-au numărat poeți, dar și de cercul de pasionați de literatură coagulat în jurul Revistei Vatra, care m-a inspirat și m-a sprijinit pe drumul meu poetic. În mod special, domnul Al. Cistelecan m-a îndrumat și m-a ajutat cu experiența, erudiția și intuiția sa, și îi mulțumesc pe această cale.

Altfel, parcursul meu a fost în bună măsură dirijat de curiozitate și studiu personal, întrucât nu am mulți prieteni sau cunoștințe din mediul literar și nu aparțin vreunei grupări. Un moment important în evoluția mea poetică l-a reprezentat prezența mea în urmă cu câțiva ani la Festivalul Poezia e la Bistrița, dar în calitate de jurnalist. Deja scrisesem câteva poezii, iar atmosfera evenimentului m-a stimulat apoi să continui. Ar mai fi important de precizat că am organizat împreună cu Valentin Covaciu, prin intermediul Asociației Podium, 5 ediții ale Proiectului Scriitori la școală, în cadrul căruia am invitat în licee din Târgu Mureș prozatori, poeți și dramaturgi reprezentativi care au ținut ore de literatură contemporană după cum le-a dictat spontaneitatea și situația. Am preluat câte ceva din energia fiecărui invitat și asta m-a stimulat într-o oarecare măsură.

2)

Deși am propus Editurii Charmides, prin intermediul lui Dan Coman, un manuscris după un interval foarte lung în care nu am scris nici o poezie (efervescența mea din perioada liceului a fost de scurtă durată, după care s-a stins complet), am avut încredere în volumul scurtmetraje, cu atât mai mult cu cât am lucrat la el cu atenție și l-am șlefuit obsesiv. Pe lângă asta, am primit niște opinii favorabile (și surprinzător de puține critici sau sugestii) din partea unor persoane a căror analiză o respect, precum Al. Cistelecan (care m-a și onorat cu un blurb pe coperta IV), Simona Popescu, Andreea Pop și Cristina Ștefan.

La câteva luni după ce i-am trimis lui Dan Coman manuscrisul m-a anunțat că a fost supus la vot de către comitetul de lectură al editurii (din care mai fac parte Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene) și că a fost aprobat în unanimitate. Nu mi s-a cerut să modific sau să renunț la ceva. S-a publicat exact versiunea pe care am trimis-o și mi-a fost acceptată și propunerea pentru copertă, unde am optat pentru o fotografie făcută de mine. La final, cartea a ieșit exact cum mi-am dorit, deși apariția ei a suferit o întârziere. Dar dacă mă gândesc la produsul final, chiar și acum, având distanța asta în timp de la publicare, n-aș modifica nimic. Mă bucur că am beneficiat de acest vot de încredere din partea editurii. Nu știu exact cum e situația la alte edituri, dar poate că am fost privilegiat cu o asemenea libertate și sunt recunoscător pentru asta.

3)

Poate că va părea ciudat, dar nu m-am gândit niciodată la asta, cel puțin nu pe plan conștient. Dar dacă ar fi să fac un mic efort mental, cred că aș putea să-mi descriu procesul creator cu următorii termeni: libertate, sinceritate, imaginație, umor, evoluție, transcendență (s-ar putea să sune prețios, așa că voi explica: tot ce scriu conține și un plan metafizic, extra-mundan: unii i-ar spune spiritual, alții ar găsi, probabil, alți termeni, dar e ceva ce trebuie mai degrabă experimentat decât perceput la nivel intelectual).

4)

Nu mi-am propus niciodată să merg împotriva curentului, dar nici n-am aderat la vreo tendință sau trend. Prin urmare, fondul ideologic mi-e indiferent. Nu cred că literatura e neapărat autosuficientă, fiindcă nu cred în literatura livrescă prin excelență. Cea mai bună literatură, din punctul meu de vedere, se hrănește direct din viață și e o extensie a acesteia. Asta înseamnă că e în același timp erotică, existențială, socială, politică și tot ce mai vrei. Dar nu agreez în mod special literatura sau, în sens general, arta care e apanajul unei ideologii, arta deturnată în folosul unei teze (oricât de salutare i-ar fi intențiile) și care, astfel, e folosită ca instrument de propagandă. Știu că se practică, se premiază, se promovează, dar pe mine mă plictisește în cea mai mare parte și, uneori, mă irită. Dacă resorturile astea militante sunt înglobate neostentativ în lucrarea artistică sau dacă sunt echilibrate (merg în tandem) cu latura estetică (din ce în ce mai repudiată), atunci mi se pare în regulă.

Până în momentul de față am scris poezii narative, foarte vizuale, în care împletesc senzorialitatea cu extrasenzorialitatea, având la bază câte un story clar, și nu mi-am propus decât să găsesc cea mai bună formă de expresie pentru fiecare astfel de story. Nu pot anticipa în ce direcție va evolua în viitor poezia mea (care e foarte influențată de toate celelalte forme de artă care mă pasionează, de la proză la muzică, de la film la teatru și arte vizuale în general etc.), dar cred că va rămâne imună la mode și influențe ideologice. Firește, dacă interesul meu de moment se va suprapune cu teme populare atunci, va fi absolut în regulă și nu mă voi eschiva de la acestea.

5)

Am fost norocos să beneficiez de câteva cronici la volumul meu, dar nivelul de expunere a fost până la urmă destul de limitat. Sunt multe aspecte semnalate cu acuratețe de critici, dar cred că, în mod firesc, sunt și aspecte care le-au scăpat. Nimic ieșit din comun, până la urmă.

Sunt recunoscător pentru fiecare receptare critică a cărții mele și sunt deschis la orice fel de opinie atâta timp cât e motivată. Altfel, nu mă simt intimidat, dar nici impulsionat în mod deosebit de critica de întâmpinare din mai multe motive: nu cred că în prezent e foarte influentă în spațiul autohton (poate fi, eventual, pentru un anumit grup, dar nu la nivel general), nu observ prea multă consecvență din partea unor cronicari tineri, fiindcă se scrie mai mult sporadic, și, nu în ultimul rând, cei cărora mă adresez sunt cititorii, în sensul cel mai larg al termenului. Nu țin morțiș să impresionez, până la urmă, pe nimeni. Vreau să transmit ce am de transmis cât pot de bine în momentul în care scriu și sper ca textele mele să ajungă la cât mai mulți cititori. Cu cât mai diverși, cu atât mai bine. Dacă mesajul meu îi atinge, e minunat. Iar dacă le și place, e ideal.

***

Write, Pray, Love

Fericiți cei săraci cu duhul, căci

a lor este Împărăția Cerurilor

dar

eu nu vreau să fiu sărac și

prefer Împărăția Prosperilor

a celor care nu schimbă guverne, ci

preschimbă cuvinte în bani

dau la schimb cuvinte pentru excursii

proprietăți, implanturi dentare

acțiuni filantropice și investiții

alchimiștii care-au dobândit harul transmutării

a tot ce pot transmite în tot ce pot achiziționa

în planul grosier dezvrăjit disperat și uneori

teribil de incitant al acestei planete în care

toți mor, dar puțini își au numele rostit pe repeat

de către moarte de-acum și pururea

Fericiți cei care-atunci când rămân fără cuvinte

le înlocuiesc cu limbaje de programare

șiruri numerice, bilanțuri contabile sau cu

orice altceva și pot să prefacă tot acest

orice altceva în hrană, sens și validare socială

cei care au abilități și-antrenament în

domeniile care pe mine mă refuză și

rezerve de autosuficiență în planul grosier

al acestei planete guvernate de consum și eficiență

cei care contribuie cu talent și generozitate la

o apocalipsă mai plăcută, pentru toate buzunarele

cei pentru care Împărăția Cerurilor e-n acel cloud în care

își salvează tot ce nu le permite contul bancar

Nefericiți cei care sunt siliți să aibă

succes la singurul lucru la care

se pricep și care le place și

preafericiți cei care au succes, fiindcă

a lor este o Împărăție doar a lor

un fel de cerc exclusivist de-aleși care știu că

lumina din ochii celor care le consumă cuvintele

e aceeași lumină din cuvintele consumate

pe care nu o poate reproduce

nici un limbaj de programare

nici o inteligență artificială

și care

va exista atâta timp cât vor exista

cuvinte, rugăciuni și ceva iubire

*

Pe măsură ce

timpul înaintează în mine

mă preocupă mai mult

toate cele pe care le-am pierdut

decât

toate cele pe care le am

și

în loc să îmi doresc lucruri noi

îmi doresc mai mult

să recuperez tot ceea ce e irecuperabil

să consolidez tot ceea ce e perisabil

sau, mai simplu

să opresc timpul în mine până când

voi simți realitatea încremenind

Pe măsură ce

devin tot ceea ce nu mai am

și

dobândesc pe parcurs tot ceea ce

voi pierde în mod inevitabil și

uneori, spectaculos

mă reconfortează tot mai mult

aceste cuvinte pe care le eliberez intuitiv

așa cum

sepia își împrăștie cerneala când se simte încolțită

doar că eu nu mă camuflez în cuvinte

eu le las să mă (în)locuiască în totalitate

până când

nu va mai rămâne nimic de pierdut

nu va mai rămâne nimic de recuperat

iar

timpului nu îi va rămâne decât

să planeze deasupra întregului peisaj

ca un vultur în deșert deasupra unor

oase lucind în lumina nemiloasă a amiezei

deșertul care nu are nimic, dar totodată are totul

și

în felul ăsta e perfect și e nemuritor

și

orice zeu inconștient care s-ar rătăci

în nesfârșirea lui și-

ar pierde în cele din urmă

mințile, dar niciodată sufletul

***

2023

Alexandru FUNIERU

Debut absolut: 2000, în Vatra.

Debut în volum: Candelabre în valul artificial, ed. Casa de Editură Max Blecher, 2023.

***

1)

Instrucția e plăcut dezordonată cu mult înainte de debut și se colorează cazon atunci când simți că vine sorocul și te întreabă lumea ce ai luat, de la cine și de ce, dar trebuie să știi din capul locului că materialul poeziei nu e unu la unu cu ce bagi în gură; cu toate astea, e bine să nu te prezinți famelic la bal, stai pe lângă ai tăi dacă îți place poezia iar dacă știi că ai și o școală bună prin cartier mai chiulește din când în când din oraș și mergi la școală. Mai iei și de acolo. Inaniția culturală e romantică în sensul ăla prost pentru că te face sensibil la orice fel de atenție și nu mai ești în stare să îți dai seama că amicii tăi de pahar, mai bine consolidați muscular și hepatic, te tratează ca pe o piesă de circ și te pupă bălos pe frunte după performance că doar ești prietenul lor talentat (am văzut asta și mi s-a părut cumplit de trist). Ai publicat opul, te-au evaluat prospectiv, te-au cântărit binișor și au găsit că ești promițător, ți-ai triplat într-o vară numărul de prieteni – triplează și numărul de flotări, abdomene, rămâi cu cei care scriu, dar ține o ureche și pe alte frecvențe (nu pe amândouă, cu blazarea ăluia care se apucă de insectare și de colorat mantre pentru că a citit tot și s-a întristat carnea pe el).

2)

Predai manuscrisul în cea mai bună formă posibilă, dar știi că nu există formă definitivă, că e loc de mai bine, negociezi dacă ai un editor binișor mai experimentat și mai cultivat decât tine. Crești din dialog, înveți din negociere, cartea nu trebuie să fie o oglindă de menaj luată din târg care să-ți întoarcă imaginea negreșit. Acceptă striații, valuri, reliefuri și ecouri care nu-s o sută zece la sută ale tale, dar s-ar putea să își placă și ție.

3) –

4) Nu cred că preocupările ideologice sunt extraliterare. Poezia care se dorește complet scuturată de contingent, la fel cu poezia nevrotică, sociopată, nombrilistă, care își declamă patetic independența de orice e cea mai apropiată, uneori fără să știe, de condiția ei politică. Ea reorganizează percepția sensibilului și uneori reușește să îi scoată pe copiii ăia din East Palo Alto.

5) Mai întâi „critica de întâmpinare” are ceva suav-hotelier – îți oferă brațul, te împinge delicat în lift și îți netezește cravata – și industrial totodată: ești pe banda de selecție, ochiurile sitei sunt, deocamdată, generoase. Ridică din sprânceană la tantrumul tău juvenil, dar nu te dă afară. E important pentru tine, ca debutant, să existe în ambele forme, deși înțelegi că are la rândul ei ezitări identitare, își caută vocabularul și metoda, își dărâmă și reconstruiește canonul cu fiecare volum despre care scrie. În plus, concurența e și ea necruțătoare în media alternativă acordă stele, gradații și decorații, împarte și desparte. Atâta vreme cât sunt nervoși, se auto-chestionează regulat și dialoghează democratic – atât debutantul cât și critica de întâmpinare râmân în relație strînsă și utilă.

***

Vis cu escală și goose foie gras

: e noapte și luna sub picioare la 7 mile depărtare

Mai aproape în dreapta e Naqurtok – pe ecranul

Montat pe spătarul lui 50F vezi mai mic decât palma

Quarmaq din oase vopsite în roșu carmin și piei

Iar noaptea inuită se desface în jerbe – acum Hvalsey

Ruinat și la Arsuk împingi cu degetul în ocean

Saint Lunaire Griquet călare pe un cal de cristal

tresari în somn și pe ecran  apare Golful Gâștei cu țărmul

rectiliniu e timpul  să desfaci catarama de aluminiu 

destinația nu e implacabilă domnule comandor să ne abatem

În buzunarul doldora de pliante colorate să aterizăm

Cu picioarele noastre umflate înțepenite în șlapi mici

Direct din ecran printre pescarii voinici în cizme de cauciuc

Mari cu căngile lor pline de sânge să chicotim la un pahar de vin

Și să gustăm puțin din Ahab și din Lună acum

Pe bune cât câștigați pe săptămână ?

Cum de vorbiți atât de frumos cu stomacul

Întors pe dos de la atâta muktuk cu muștar ? Cât costă

Acest țărm deloc burghez tuns cu breton de frizerul danez ?

Să batem palma și să ne întoarcem degrabă

Pe-o parte în ecranul lichid să strângem zdravăn

În centură acest corp sferoid sleit de aventură. 

*

Vis obișnuit

: ți-ai fixat degetul în aer și ai ținut

apăsat cum faci la lift și toți ceilalți

fac la fel înăuntru până când

se blochează între etaje iar spaima

reînnoită se deschide în straturi

întâi întuneric la mijloc beton armat

deasupra o treime din ușa metalică

echilibru perfect așa ți-am zis dar tu

nu si nu că să mă dau la o parte să te uiți

la linia punctată pe întuneric mi-e mai greu

și la mate mi-era greu ocoleam mereu

spărturile din tabla de lemn

scoteam tot ce era mai uman din diriga

dar degetul ăsta al tău e imposibil de redus la

o egalitate simplă așa că l-am mușcat

cumva de ciudă dacă te gândești acum

deblocând și lift și aer și tot.

*

Vis cu ARTEX

: vară meridională un alt băiat care coboară scările

 de parcă ar fi în tălpile goale calcă pe margine

că e spălat pe jos ține un artex artexul

cald la piept o pisică aproape rotundă cu hexagoane negre

Împinge aerul cu vârful căci ușa de la scară e deja deschisă

fixată cu bolovan cineva a ieșit cu covoarele deci poarta are model

iar acum rămâne încremenit o vreme că nu e nimeni în soarele

vertical și nicio umbră nu complică adevărul, apoi dă drumul

La niște duble în aer, saltă himera peste fundașul advers

centrează o pungă argintie nici măcar un metru tribunele

au explodat, calu roxxy  materialista bidon turtit care trag de un elastic

ca să audă ăia din case dă drumul la artex și bate

așa ca la baschet artexul jerpelit dacă te uiți la el zici că e

O sperietoare s-a tot frecat pe asfalt la pătrățica și bambilici

până a ajuns boschetar cu hexagoanele jupuite

care-l ia în mână fără să vrea trage de zdrențele alea

cum te cojești când vii de la mare și toți vor să desfacă

dacă plouă suge toată apa de pe teren

Ca un pește balon swell fish fraiere și stropește

ca țâșnitoarea rotativă de la trandafiri a treia posibilitate

rămâne în baltă ca un soare negru care desface apa din

jur în cercuri tot mai negre – ai observat că orice minge dată

se oprește matematic în mijlocul bălții și soarbe careul tocmai atunci

Handicapatul de Mangu care apare de nicăieri că se bagă și el

și bagă mingea sub tricou și râde singur

că e gravidă și o înțeapă cu briceagul, dar să zicem

că nu vine și Roxy materialista râde era să zic cum

cu degetul întins că la al doilea penalty ți-a intrat punga

Aia ca șoseta peste adidașii noi mmsii de ulei de la pufuleți

și ți-a zburat și artexul din mâini fmmăsii ce te enervezi

și degajezi cu toată puterea ozeneul a ajuns în bulevard,

a țopăit peste o Dacie, l-a tăvălit o betonieră game over.

*

Vasile GRIBINCEA

Volum de debut:Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu, Chișinău: Editura Cartier, 2023.

***

1)

Firesc. Nu neapărat simplu. Totuși, luminos. Cu discernământ, răbdare, tenacitate. Nu idealizez. Selectez din ce simt că a contat și merită să rămână. Am citit, am citit, am scris. Să-i recunoaștem și aici verbului „a citi” un sens cât mai cuprinzător, capabil să pătrundă și dincolo/dincoace de lectura propriu-zisă (Sunt cuvinte pe care le-am mai folosit în Vatra.).

Timpul trecut – fie și, după cuvântul Sfântului Augustin, prezentul trecutului – nu se asociază neapărat (cel puțin acum) perspectivei principale din care simt – și aș vorbi despre – formarea mea, în ordinea căreia zona poetică are frontiere deschise, interactive, cu celelalte experiențe.

Prima mea carte poate răspunde mai edificator (inclusiv în măsura în care nu răspunde) la prima parte a întrebării de aici.

Pentru a doua parte a întrebării, aș porni de la oameni. Familia m-a susținut și continuă s-o facă, limpede. Oamenii cei mai apropiați mă sprijină dincolo de ce ar putea cuprinde o mărturisire de recunoștință prezentă și acum. Am crescut într-o casă în care locul și timpul pentru cărți chiar contează. Cărțile, lectura – încă de pe când mi se citea – persistă printre primele mele amintiri.

Urmează enumerări inevitabil (și à contrecœur) incomplete.

Faptul că am ajuns la București rămâne esențial pentru mine. Am studiat unde mi-am dorit, la Facultatea de Litere. Am avut șansa deosebită de a realiza sub îndrumarea Simonei Popescu teza de licență și disertația de master, cea de-a doua conținând și o secțiune despre scrieri (mai mult decât) teoretice de Ezra Pound și de Louis Zukofsky. Înainte, pe când îi eram prima dată student, la un opțional de Creative Writing în anul II de licență, Simona Popescu a acceptat să-mi coordoneze pentru un colocviu național studențesc o lucrare despre poezia autorilor din și din jurul Aktionsgruppe Banat. Vânt potrivit până la tare și La început a fost dialogul sunt printre cărțile pe care le-am întâlnit la timp, cu efecte importante, deși nu neapărat evidente, în ceea ce mă privește. (În contrapunct, aș putea menționa că aveam 10 ani când am descoperit antologia Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, avându-i ca borne ale cuprinsului pe Eugen Cioclea și pe Dumitru Crudu. Nu aș supralicita primul impact și capacitatea mea receptivă de atunci, dar episodul m-a ajutat să fiu mai pregătit în întâlniri ulterioare cu formule poetice mai recente ori pur și simplu diferite de cele prezentate cu precădere în școală.) În contextul întrebării, unul dintre momentele determinante pentru mine rămâne invitația, primită de la Simona Popescu în vara lui 2018, de a citi la Festivalul Internațional de Poezie „Gellu Naum”. Am și bucuria de a mă fi regăsit în penultima promoție de studenți ai lui Mircea Cărtărescu, la cursul masteral despre vârstele poeziei românești, de la Eminescu până în contemporaneitate. În anul III de licență, frecventam și cursul de literatură română postbelică al lui Mircea Cărtărescu, în paralel cu prelegerile lui Ion Bogdan Lefter la seria în care eram. Dintre profesorii de la Alma Mater, aș vrea să-i mai menționez, într-o ordine în principiu cronologică și inevitabil parțială, pe Emil Ionescu, Roxana Eichel, Cristina Bogdan, George Ardeleanu, Ioana Pârvulescu, Dragoș Ivana, Carmen Mușat, Diana Benea, Ion Manolescu, Mircea Vasilescu,  Adriana Babeți, Călin-Andrei Mihăilescu, Oana Fotache, lista celor de la care am învățat în studenție și dincolo de ea rămânând firește deschisă. Printre întâlnirile de la București pentru care rămân recunoscător sunt și cele cu Mircea Martin, Angela Martin, Ioan Cristescu, Mircia Dumitrescu, Ciprian Măceșaru, Nicolae Guțu, Dorin Tudoran, lista fiind și de această dată deschisă.

Am avut șansa unor întâlniri importante la timp și înainte să ajung la București. La olimpiadele de română – sau în contexte care au avut legătură cu acestea –, i-am cunoscut pe Emilian Galaicu-Păun, Vasile Romanciuc, Mircea V. Ciobanu, Nina Corcinschi, Liviu Rotaru, Ioana Revnic, Angelo Mitchievici (și nu doar). În privința revistelor, m-aș referi aici la cele în care am publicat (și) poeme. Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț mi-au dat șansa importantă de a scrie la Contrafort ‒ publicația în care, alături de un grupaj al iubitului poet Vasile Romanciuc, au apărut și primele mele versuri tipărite ‒, unde am rămas cel mai tânăr colaborator până la ultimul număr al revistei. La Vatra mi-a deschis ușa Emilian Galaicu-Păun, însoțind versurile cu o emoționantă prezentare, distinctă de poemul critic de pe coperta a patra a primei mele cărți. La Orizont am ajuns grație Adrianei Babeți. La Scriptor, în legătură cu Lucian Vasiliu. La Poetic Stand, datorită Danei Pătrănoiu. La Revista literară, prin amabilitatea lui Adrian Ciubotaru, care a avut și generozitatea de a-mi încredința o rubrică (denumită, la propunerea mea, Alternativ/Continuu). La Timpul, pornind de la Cristina Dicusar și Dumitru Crudu. La Familia, am publicat poezie cu deschiderea lui Mihók Tamás, căruia îi datorez și o caracterizare încurajatoare înaintea debutului editorial. O apariție în revista Litere se leagă de bunăvoința lui Iulian Filip, a lui Aurelian Silvestru și a lui Vasile Romanciuc.

Fernando Pessoa, Krzysztof Kieślowski, Alfred Schnittke, Claude Debussy, Maurice Ravel, Zbigniew Preisner, Hania Rani sunt doar câteva nume care completează seria prezențelor catalitice și determinante din întrebare. 

O reverență lui Andrei Codrescu pentru (mai mult decât) fraza „Ai nevoie de curaj ca să fii poet”.

2)

Am avut și am o comunicare foarte bună cu Editura Cartier, de care mă leagă în primul rând o experiență de cititor. Am asistat la machetarea volumului meu de debut pentru Bunul de Tipar (controlarea sistemului Alternativ a fost doar partea cea mai previzibilă a etapei respective). Le sunt recunoscător redactorului-șef Emilian Galaicu-Păun, directorului Gheorghe Erizanu, tehnoredactorului Valeria Idjilov – și nu doar – pentru șansa cărții de a fi apărut așa cum am conceput-o: pariu nu tocmai simplu; din fericire, Coerența labirintică a luat 5 premii. Dincolo de editarea în condiții foarte bune, menționez că volumul a apărut în mai 2023, în perioada Zilelor Literaturii Române la Chișinău – au fost întâlniri memorabile cu scriitori și cititori de mai multe vârste; atunci am avut și șansa primelor lecturi publice și discuții în jurul cărții –, au urmat lansările, toate avându-l ca (mai mult decât) moderator pe Emilian Galaicu-Păun: la București, la Bookfest, cu Simona Popescu și Radu Vancu; la Chișinău, la Librăria din Centru – cu participarea lui Vasile Romanciuc, a Ninei Corcinschi, a Luciei Țurcanu, adăugându-se textul lui Șerban Axinte pentru Dilema, citit în avanpremieră de Emilian Galaicu-Păun; online, cu prezența Tatianei Țîbuleac și a lui Rareș Moldovan. Motivele de gratitudine continuă. 

3)

La început, ceva dincolo de estetic. Așa e înrădăcinat și titlul. În după-amiaza de 5 septembrie 2022, ascultând Hania Rani (știam că e ziua ei de naștere), mi-a venit ireprimabil să scriu ‒ și am scris tot atunci ‒ versiunea în engleză a poemului Another Unaswered Question, care cuprinde și o întrebare despre – pentru – John Cage. Mă gândeam de zile bune ca acela să fie al șaptelea poem al secțiunii 1 – în engleză, în ordine inversă față de primele prezențe – din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu. Nu aș spune că amânam, nici că nu amânam (re)scrierea în engleză. În aceeași seară de 5 septembrie, înaintea unui drum important, am citit „din senin” (poate știusem cândva, dar nu țineam minte atunci) că era și ziua de naștere a lui John Cage.

Ceva despre crezul artistic din jurul debutului? Polivalența ca ipostază posibilă a unității a fost și rămâne o perspectivă mobilizatoare, dincolo de acest proiect. Diferența, distanța, intimitatea posibilă marchează ‒ și sunt marcate de ‒ aerul și timpul dintre texte, din ele.

Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu este în cea mai mare parte o carte de cupluri de poeme. 68 dintre cele 77 de texte se încheie (ori poate nu de tot) având la capăt câte un Alternativ, cu numele și locul începutului. Sensul relației Alternative poate alterna, se poate nuanța de la o pereche la alta. Lectura poate avansa fie continuu, în succesiunea directă a textelor, fie alternativ, spre centru. Idealul cărții rămâne (re)lectura. Calea continuă și calea alternativă proiectează două volume (aproape) diferite. Volumul are și miza să fie nu doar despre distanțe și alegeri (printre altele), ci să actualizeze pe parcursul lecturii experiența alegerii și a distanței. Nu doar dintr-un considerent „gödelian”, cartea a trecut dincolo de sistemul părților I-IV (având în centru Diferența. O ipostază, fără Alternativ). Cele 7 poeme din secțiunea 1 reprezintă o altă ipostază a domeniului Alternativ. La fel – și altfel –, poemul din secțiunea A. Cartea (re)începe, manifestă rezistență la nevoia de a se încheia. Sensuri ale regimului Alternativ/Continuu se află și dincolo de aceste aspecte.

Am crezut și cred în posibilitatea structurii ca resursă vitală, ca măsură a prezenței (inclusiv în înțelesul etimologic). Structura e un filtru, o adaptare ‒ un filtru în adaptare. E rigoare adecvată libertății. Concentrare cuprinzătoare. Structura impulsionează (auto)depășirea, însă poate – merită – să fie depășită: în parte, dar în mai multe sensuri.

Am crezut, cred și în posibilitatea de a depăși alternativa (care nu se confundă finalmente cu o opoziție) dintre personal și impersonal. În prezența poetică a persoanei întâi și ca posibil sinonim pentru aproape oricine. De asemenea, în simbioza luciditate-translucid. În delicatețe. Dincolo de o aparență polemică, într-o profunzime irenică.

Volumul e poate și unul sentimental-experimental, cu sentimentalul deschis și în sensul lui Schiller, cu mentalul (inter)activ din ambele.

S-a vorbit și despre „minimalism”, și despre „maximalism” în legătură cu prima mea carte. Dincolo de logica sau/sau, Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu e mai curând în baza și/și. Coperta realizată inspirat de pictorul Vitalie Coroban valorifică sugestiv și această idee.

Poate am spus mult. Poate am spus puțin. Sper ca aceste note parțial confesive care nu (se) pretind mai mult să fie înțelese ca atare și să fie, într-un fel sau altul, de folos.

4)

Cartea poate răspunde.

Am scris Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu în primul rând ca pe o carte de poezie – așa a fost citită până acum și așa sper să fie citită în continuare. În același timp, cartea are și mize extraliterare. Poezia însăși poate proiecta – trece – ajunge – rămâne și dincolo de literatură. Ideea are de ce să fie recunoscută ca evidentă ori implicită – am notat-o întrucât, ca nenumărați alți oameni din diferite perioade, cred și eu în ea.

Volumul conține cel puțin un poem care ar putea fi considerat mai relevant la nivelul acestei întrebări, un text la care s-au referit majoritatea celor care au scris despre volum.

Asumarea, cred, nu se reduce la explicit.

Deocamdată, în legătură cu propriul demers poetic – dar nu doar –, aș mai scrie aici următoarea frază, concentrând o relație asumată mai ales drept o aspirație, într-o perspectivă continuă. Credința și trăirea atentă sunt determinante – dincolo de implicit și explicit: așa cred că rămân.

5)

Calm, în ceea ce mă privește. Le mulțumesc tuturor celor care au scris până acum și despre cartea mea de debut. S-a scris bine despre Coerența labirintică – nu doar apreciativ, ci și pătrunzător, nuanțat. Sunt texte din care se poate învăța. Chiar și rezervele care au la bază o lectură atentă sunt până la urmă oportune. Am dat și de unele observații neașteptate (îmbucurătoare sau dimpotrivă). Înțeleg și posibilitatea unor puncte de vedere cu care nu sunt (nu e nevoie să fiu) de acord. Nu vizez în rândurile care urmează un bilanț exhaustiv al receptării primei mele cărți până în acest moment, dar nici nu fac deliberat omisiuni. Cronicile (dintre care nu puține pot fi considerate mai mult decât cronici) de Șerban Axinte, Lucia Țurcanu, Natalia Pîntea, Savu Popa, Raul Săran, Mircea V. Ciobanu, Luciana Crăciun, Romulus Bucur, Adrian Jicu, Ion Pop, mențiunile și comentariile din cadrul unor articole de sinteză și al unor alte texte de Vasile Romanciuc, Emilian Galaicu-Păun, Victor Cobuz, Teona Farmatu, Cristina Ispas, Răzvan Țupa, Vasile Ernu, Gheorghe Cîrstian, Eugenia Țarălungă configurează o receptare complexă, deschisă, vie.

***

(Poem inedit)

Să asculți Salieri și să nu te gândești la Mozart

Să asculți Mozart și să nu te gândești la Mozart

să asculți să nu te gândești la timp și la tine

să poți  a s c u l t a r e a  ca inima cu inima

(Poem – menționat în răspunsurile la această anchetă –

din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu)

Another

Unanswered Question

4 vârfuri ale Crucii
33 de ani ai Lui Iisus

Ce-ar fi spus John Cage?

(Oricum,

de-acum

– Cred –

altfel

voi regăsi

Liniștea

                                                                       s

    c

 u

l

   t

      a

  r

e

A

din
4ʼ33”)

(Cuplu Alternativ din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu)

*

Buclă

Nedespărțite între

noi, plăcerea și liniștea –

fără să se mai știe

de la cine la cine

*

fuziune/fisiune

1

singurătatea acestor oameni, dragostea pentru care ar fi

gata vs energia eliberată

la întâlnirea dintre materie și antimaterie

-1

pentru

câți

oameni

dimineața

telefonul

fără

informația

că i-ar fi

căutat

cineva

peste

noapte

eclipsează

bucuria

că li s-a

dat

o nouă

zi

(Variantă (inedită) a unui poem din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu)

*

nu mă reduce

nu mă reduce

la trupul meu

mai ales la

părțile pe care

le-am dezvăluit

doar pentru tine

nu mă reduce

la mintea mea

mai ales la

cuvintele și faptele

potrivite când e greu

nu mă reduce la

zâmbet

la răbdare

la surprize

nu mă reduce la ce n-ai

trăit împreună

cu nimeni

altcineva

la amintirile

ce te fac să vrei

să se repete

nu mă reduce

la faptul că

m-ai cunoscut ca (pe) nimeni altcineva

ceea ce ne face

de neînlocuit

nu ne poate

ține locul

nu lăsa

greșelile mele

să ocupe

mai mult loc decât mine

în mintea ta

în viața ta

*

Cătălin ȘUTEU

Debut absolut (loc, timp): apelofo_b, Cluj-Napoca: OMG Publishing House, 2023.

---

1)
Interesul pentru poezie nu a pornit dintr-un interes pentru poezie per se, ci dintr-o dorință de a face muzică. Deși interesul pentru a scrie efectiv versuri a venit în perioada copilăriei, acesta s-a datorat tot muzicii, deoarece am fost expus SISTEMATIC de verișorii mei mai mari la trupe și artiști de hip-hop autohtoni și străini. Cu toate astea, debutul meu „poetic” a provenit dintr-un gen muzical total diferit din punct de vedere formal, dar extrem de apropiat în ceea ce privește ethosul subcultural. Am început să scriu versuri teribiliste pentru piesele pe care le făceam la chitară prin adolescență, o încercare de fuzionare a punk-ului și grunge-ului, respectiv a albumelor Ramones și Bleach, Dee Dee Ramone și Kurt Cobain fiind icoanele acelui copil impresionabil și edgy, îndrăgostit de punk, dar înțelegând abia parțial mișcarea (Bad Brains, Minor Threat, Germs, Black Flag, Sex Pistols, Adolescents, Descendents, Crass, The Exploited și alte substantive articulate și nearticulate). Poate că dragostea pentru scris a provenit și din faptul că am decorat cu graffiti pereții dormitorului cu versuri scrise de mine de pe piesele compuse + STRENGTH TO ENDURE (Ramones) + PUNKS NOT DEAD (it is) deasupra patului și sub raftul cu bibelouri, ca ulterior să umplu pereții gării cu citate edgy de tip EAT.SHIT.DIE / EAT SHIT. DIE peste LIVE LAUGH LOVE și MANEAUA E PROSTIE (acum 10% vizibil, thank god) în lateralul unui magazin de colț epocal (frațx întru stângism, nu știam mai bine, pls nu mă cancelați; stimată primărie Ungheni, nu mă amendați).
Cam pe la 16-17 ani mi-am dat seama că nu-mi prea plăcea chitara, așa că m-am rezumat la a scrie versuri, ca mai apoi să scriu doar poezie (conștient!!) și să-mi placă foarte mult, având impresia că, în acest fel, frustrările adolescentine vor dispărea (a funcționat pentru o anumită perioadă, o să revin ulterior la subiectul ăsta). Doar că, în mod straniu, ca și în momentul de față, nu știam exact cu ce se mănâncă treaba asta și nici conceptele fundamentale pentru a înțelege poezia, urmărind doar vibe-ul, poate de aceea am scris vreo 4-5 ani în word doar poezii dezordonate de mărimea unei pagini A4, neștiind unde se termină un text, ca mai apoi să experimentez ex abrupto cu sonetul și cu alte forme fixe lmao. Au fost câteva momente formatoare pentru mine în adolescență. Context: când mă apucasem de scris poezie (conștient!!) credeam că sunt singurul din țară care mai scrie poezie și că nu există niciun fel de rețea națională / scenă underground cu această preocupare. De altfel, nici orașul (Ungheni, Mureș), nici liceul (pedagogic Mihai Eminescu, Târgu-Mureș) nu m-au ajutat direct la conștientizare în sensul ăsta. Un prim moment de vârf e acela când, prin clasa a XI-a, am răsfoit din plictiseală manualul de română unde am găsit poezia lui Tzara, Voronca și Naum. Din momentul respectiv cortexul prefrontal și, totodată, personalitatea mi-au fost alterate, acest jamais-vu unind accentele teribiliste pe care le aveam cu poezia, totul făcea sens. Evident, nu știam contextul de negare absolută a modernității din partea avangardei, de aceea simțeam doar subtextul teribilist, care apărea pentru mine ca o confirmare a laturii edgy punk (Tzara + PUNKS NOT DEAD + poți face orice, în sensul de merită să încerci și nimic altceva nu contează atâta timp cât te bucură procesul, chiar și fără „talent”, având în vedere că nu am fost nativ priceput la nimic). Sunt destul de sigur că acesta e punctul catalizator în ceea ce privește interesul pentru poezie ca mediu legitim de expresie. Știu că atunci mi-am comandat antologia Avangarda literară românească, unde am găsit doar combustibil pentru noul meu interes sedimentat (Urmuz <3). O altă secvență memorabilă e reprezentată de conștientizarea că, of, nu sunt singurul poet din România. Într-o primă instanță marcat de întâlnirea cu Gabriela Feceoru, în cadrul proiectului Scriitori la școală (la care am participat și eu în 2024 prin intermediul Z9), la care am ajuns chiulind de la ora de franceză și de la care am aflat de mai multe cenacluri/cluburi de lectură/edituri care publică poezie contemporană. Cealaltă față a acestei conștientizări triste e calificarea la un concurs de poezie pentru liceeni, la care m-am înscris datorită profesoarei mele de română, unde am cunoscut în cadrului unei tabere de vară alți adolescenți, ca mine, cu excepția că aceștia știau deja poeți contemporani și festivaluri de poezie și de la care am aflat de mai multe nume din scena literară românească [shout-out Miru Solomon, care mi-a arătat debutul lui Flo Popa și căreia i-am zis ca scriu mai bine decât el și că e nașpa cum scrie (îmi pare rău, Flo, nu știam de Efrafa pe atunci)]. Un alt moment important e când am citit Efrafa în căminul 16 în primele luni de facultate, care mi-a alterat cortexul prefrontal și personalitatea pentru a doua oară, deoarece în camera de cămin mă simțeam super rău, iar lectura m-a făcut să mă simt super super rău, dar într-un mod extrem de frumos. Glumesc. Sau nu… La tipul ăsta de poezie am ajuns datorită festivalului de film și poezie Super, pe final de clasa a XII-a, unde am cunoscut în real time poeți contemporani (Teona Galgoțiu, Krista Szöcs, Olga Ștefan, Medeea Iancu, Vasile Leac, Vlad Drăgoi, Andrei Dósa, Florentin Popa, Tudor Pop, Mihnea Bîlici, Ștefan Baghiu și Livia Ștefan, care mi-a tăiat textele).

2)
Mă consider norocos să fac parte din categoria cazului din urmă, deoarece minima intervenție pe text din partea altcuiva mi se părea și încă îmi pare un coșmar. Am avut o grămadă de anxietăți până să debutez propriu-zis. Auzisem de intervenții pe text din partea editorului, de faptul că nu ești luat în serios la debut, mai ales dacă ești tânăr (aveam 22 de ani când redactasem varianta finală a apelofo_b), de lipsa de deschidere față de un proiect mai straniu (ca să nu folosesc „experimental”). În principal, nu am avut temeri cu privire la schimbarea anumitor versuri / părți din volum, deoarece conștientizam că ipoteticele intervenții respective ar strica total registrul, frica mea cea mai mare fiind, de fapt, formatul. Eram foarte îngrijorat că nicio editură nu va accepta un volum de dimensiuni A4. Din această privință am încercat să-l transpun în format A5, gând la care am renunțat instant după ce văzusem cât de dezorganizată era dezordinea pe care o ordonasem atât de migălos, efectul de randomness nefiind deloc random. Din fericire, editorul și-a asumat publicarea proiectului ca atare, înțelegând toate aceste aspecte. De asemenea, cred că publicarea debutului nu ar fi fost atât de facilă fără existența Dmitri: INTJ, volum care a deschis seria hors collection de la OMG. Pot spune că 1. nu cred că aș fi sacrificat formatul A4 și că probabil l-aș fi publicat exclusiv online; 2. sunt liniștit cu faptul că nu mai am astfel de ambiții (momentan) legate de format pentru volumele viitoare. Și nu în ultimul rând, sunt extrem de recunoscător că al meu big boy a apărut în lume exact în modul prin care mi l-am imaginat din adolescență.

3)
O să reiau aici câteva aspecte legate de prima întrebare. Puțin cringe, dar 100% valabil în ceea ce am conștientizat în calitate de adolescent anti-talent la orice disciplină artistică, am renunțat să mai cred în talent și am început să cred în efort. Nu cred că aș fi continuat să scriu dacă nu descopeream Ramones și, implicit, ethosul punk. Nu cred că mi-a plăcut mai nimic din ce scriam în liceu, dar procesul era extrem de enjoyable, asta a contat mult mai mult, atunci mi-am format work ethic-ul. Totul s-a întors full circle deoarece, pe de o parte, am revenit la hip-hop (încercări de epigonat Specii și Kazi Ploae), iar pe de altă parte, am dezvoltat un obicei de a scrie pe muzică. Am sute de ore în Word, neironic (lux pe care nu mi-l mai permit acum în viața de adult, în scopul dezvoltării altui skill). Deși nu-mi plăcea cum scriam, știam că nu am timp limită în ceea ce fac și că pagina de Word nu se va închide după cronometru ca la normative. Asta a dus la un ritual ce consta în băgarea unei piese pe repeat ore întregi, cu încercarea de a transfigura vibe-ul respectiv în poezie, fără să mă raportez la referințe, un fel de ekphrasis auditiv cu scop de absorpție a ambientului, idk man i just really feel things (acum ascult training de la fakemink btw). Cred că cel mai mult am stat vreo 5-6 ore cu documentul word deschis, ascultând aceleași 3-4 piese pe loop și revenind la scris după pauze neprogramate, proces care mi-a creat involuntar un ritual de care depind și acum, de multe ori depășind blocajele prin transcrierea unui vers auzit greșit dintr-o piesă, de la care pornea un alt flux emoțional însoțit de ~20 de tab-uri deschise la întâmplare pe articole tip wiki despre lucruri care îmi treceau prin minte, doar pentru a găsi un cuvânt/obiect/concept care să se potrivească (nu e intenționată referința la Arghezi). Un punct important al procesului ăstuia a fost memphis rap-ul și derivatul acestuia, phonk-ul, instrumentalele fiind atât hipnotice și ambientale, cât și agresive (120-170 bpm + sample-uri melodice), pe fondul cărora lirica MC-ilor se apropia mai mult de black metal-ul norvegian decât de conaționalii lor, ceea ce mi se părea că duce la un mix straniu dintre emotivitate excesivă și violență cult-like de care eram fascinat și pe care încercam să îl reproduc în poezie. În același timp, caracterul nișat al memphis rap-ului mi-a creat un cult al anonimității și al pierderii în timp (unul dintre cele mai underground subgenuri de hip-hop, care ajunge să influențeze cel mai mainstream gen de muzică de după 2010 și rămâne în continuare relativ necunoscut), poezia fiind un mediu propice pentru idealizarea acestui aspect, având în vedere că ascultam Dim da lights de pe Dreamworld de la Blackout și citeam aceleași 3 poezii de Filip Corsa disponibile pe poezie.ro: un fel de pseudoezoterism cultivat de canale obscure de muzică (PsychopaticSavage, SouldjahFromTheNorth, purpledurtysprite, memphis 66.6, Ryan Celsius, Smooth S o u n d s, rare phonk, kart64, wav.yliving, SwaggerLikeUz, GodsConnect), poezie și internet aesthetics.
Deși mi se părea cool ideea de a rămâne pe veșnicie în anonimitate, aceasta era contrariată de o dorință de a fi remarcat, iar asta explică parțial grafomania (scriam cate 1 sau 2 poezii/săptămână din tipul primei părți a apelofo_b, scriind doar așa, am ajuns la vreo 200 de texte dintre care au rămas ~60 valabile pentru publicare dintre care au rămas 22, în final, după multă rescriere obsesivă și fuziune între poezii). Dorința de a fi băgat în seamă a dus la o latură toxică, mai puțin plăcuta a acestui work ethic. Odată cu descoperirea faptului că nu sunt singurul din țară care scrie, i got really cocky, frustrarea adolescentină mă ținea în chokehold. Descoperisem LicArt și asta mi-a fost îndeajuns. Grafomania se transformase în scris din dușmănie și competitivitate, trebuia să dovedesc tuturor că sunt singurul poet din țară. E horror ce face nebăgarea în seamă dintr-un copil, mai ales că nu ajunsesem niciodată în lista finaliștilor la LicArt (exceptând the one with când m-am înscris cu pseudonim la LicArt, eu nefiind eligibil din moment ce nu mai eram licean, în anul I de facultate, prin 2020 și am ajuns finalist după ce am încărcat vreo 2-3 poezii la mișto de care uitasem, trezindu-mă cu un mail legat de tabără și răspunzând că sunt plecat din țară în perioada aceea, care oricum nu s-a mai întâmplat din cauza pandemiei), iar impresia mea despre ceilalți liceeni cu care mă vedeam pe interval era că aceștia sunt susținuți de poeți cunoscuți, că vin din orașe mari, de la licee bune, cu profesori care îi duc la festivaluri de poezie de mici, fest-urile în cauză fiind ceva de care eu auzisem pe la 18-19 ani pentru prima oară + că trebuie să le arăt că sunt mai bun chiar și fără tipul acela de susținere și de background. Grafomania a continuat pentru încă 2-3 ani, dar scrisul n-a mai venit din dușmănie, după ce am stat mai mult prin Cluj și m-am împrietenit cu oameni care m-au susținut. Validarea pe care am primit-o în jurul CLUBULUI DE LECTURĂ Nepotu’ lui Thoreau m-a scăpat de toxicitate, invidie și whatever, am început să înțeleg scrisul ca formă de exercitare a empatiei cu obiectul de interes, condiție care a pavat o raportare sănătoasă la scris și pe fondul căreia am avut cele mai, nici nu știu cum să le numesc fără să fie cringe, dar fie: spirituale experiențe. În circumstanțele acestea favorabile s-a concretizat debutul. Sunt foarte recunoscător pentru scena clujeană care m-a primit călduros în precaritatea ei. Dar atât despre subiectul ăsta, că încep să mă simt ca Naruto la final de Pain arc.

4)
Pornesc de la principiul că orice, inclusiv poezia, = politic. Deși nu cultiv militantismul, cred că arta trebuie să tindă înspre revoluție, indiferent de convingeri / sistem politic, să fie mereu critică și să scurtcircuiteze normativitatea dintr-un anumit context istoric și politic, indiferent care ar fi acesta. Eu încerc să fac asta mai mult prin formă, conținutul mizând adeseori pe o ironizare venită de pe un fond eco, patos empatic, sau prin fetishizarea consumerismului ca richness porn (înțeles ca antonim la poverty porn), dar în același timp atribuindu-i o dimensiune stranie, de uncanny valley. În fond, personajele mele vor să vadă capitalismul cum mușcă din asfalt, în timp ce umanitatea se distruge intenționat, își dă foc și practică antinatalismul. Personajele mele cred doar în impending doom, fără nicio portiță de scăpare în fața iernii nucleare și sunt extrem de împăcate cu aceste urmări, bucuroase că fac parte din încălzirea globală. Acest crez poetic se datorează și faptului că nu fac nimic relevant, în viața de zi cu zi, în sensul credințelor mele ideologice, iar în felul ăsta încerc să compensez. E performativ și nesincer, dar sunt prea confortabil, nu cred în niciun fel de salvare la scară largă (sunt neoliberal xd).

5)
Nu comentez (în mare parte am fost ignorat lmao), dar asta nu mai contează. Într-o oarecare măsură, sunt împăcat cu receptarea pe care a avut-o debutul, așa limitată și precară cum e. Îmi doresc să fiu citit ofc, dar nu mai e loc de scris din dușmănie și de dovedit ceva. În schimb, îmbrățișez deschiderea față de textele mele, sunt recunoscător pentru răbdarea, interesul și susținerea / opoziția celor care m-au citit. După o cronică precum cea semnată de Dan Nicolo la apelofo_b sunt mulțumit cu privire la validarea dorită dintr-o vanitate copilărească, dar voiam să văd și cealaltă față a monedei. În ceea ce mă privește, nu am fost inhibat niciodată de receptarea negativă, ba dimpotrivă, mi-aș dori să fie mult mai prezentă, dacă eu lucrez cu nihil, mi se pare de bun simț să fiu anihilat. E îngrijorător că structurile nu au fost apărate, poate și din cauza faptului că nici nu au nevoie de apărare, ceea ce e terifiant și amenințător la adresa menirii mele existențiale și poetice.

pre-tsd 2

acolo-i spitalul de pe munte. ling un TV
de purici, mi se preling de pe buze-n borcane
unde conservă lumina unor ex-organe
care mi-erau nouă, dar au intrat în greve.

suntem trunchiuri de copii copaci tăiați, iar seve-n
pahare se beau lungite cu plâns din sifoane
d-apropiați făcând gargară la telefoane
să avem semnal să sperăm, să ne releve.

am scos din buzunar parbrizul cu insecte,
toată natura arhivată în ctrl+q
am lăsat să te disece ale ei secte

și vegetației să-i mărturisești „i storm you

– human1” graff minunat pe un perete

pe care-l observ când te conduc acasă-n street view.

*

S3Mn. Ok.Ult3

îndrept spatele la lumina dintr-o cabină

de pază și mi se crapă sternul, din el scot

sferele. maestru al geografiei comune

— știu coordonatele apropiaților —

ale căror brațe mă vor manifesta când
pasăm de la frunte la frunte câte o sferă.

(de fapt, afară e the red room. după yale)
(bro¡ ați ieșit cu inima în kite și-a vandalizat)
(norii, apoi au încolțit porii-n inelele)
(tale. dar cu palmele de liquid chalk am bătut)
(umeri de prieteni sprijiniți pe postura dreaptă)
(a scheletului meu totem body type. minniemad)
(din mână las un bulgăre de limbi în ulei)
(încins, au /stat prea mult singure la termostat)

1 ◦
e un monkcave cu trolli ce se opresc din benchpress de
gravitație. și stăm cu ei la vape sesh: dinspre
plămâni et al. nori mov se lasă peste încă
vegetații — ferite de clopotele bloopers.

2 ⚆
the lost paradise of early 2000-ME. pe
shocksites îți masam pântecul cu tâmpla, iar prieteni
cu buchete pe câmpul floral de nicotină,

– lângă tranșate familii perfecte din ad-uri.

3 ⧂
întreb un chat „try me?” ceva despre
ceva de viitor ca sens al vieții sau ceva,
își lasă capul pe spate în RAM visător..
„i suddened all over the night. since weʼre all setting goals in a decaying world, it mightʼve been useful somehow
to fast travel into oblivion
or into somebody elseʼs solar system
and to admit
you are my last timeline,
let me sweeten the narrative”
apoi,
CPU throttling1
și închide ochii ◡ ◡.

_____________

1 idem

[Vatra, nr. 7-8/2025]