2024

Iustin BUTNARIUC

Debut absolut: Posibil în Revista Hyperion, 11 iunie, 2016, Botoșani, ca premiant în cadrul Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”

Volum de debut: zâmbim, radiația nu s-a stins, București: Casa de Editură Max Blecher, 2024.

***

1)

Propria ,,instruire” a fost, literalmente, proprie. Sunt autodidact, așa că inițial am făcut pași de unul singur spre poezie. Așa cum spuneam și într-un dialog public, m-am născut și am crescut pe Internet. Evident, reacția sălii a fost mixtă: unii participanți au gustat gluma, alții s-au declarat nedumeriți. Am completat ulterior: ca autor. Da, ironic, Internetul m-a făcut să mă apropii de literatură. Dar un sâmbure era sădit în mine de când eram copil, cărțile fiind un refugiu de la o vârstă destul de fragedă. Acolo unde cărțile (limitate inițial la biblioteca părinților, respectiv biblioteca din orășelul meu natal) nu mai făceau față dorințelor mele, a venit rolul literaturii online. Am scris pe bloguri, pe Wattpad, pe Facebook, pe site-uri literare, chiar și în jocuri video (sub forma unor reportaje sofisticate despre comunitatea pe care activam). Tot timpul, criptat, sub pseudonim, fără să îmi asociez numele sau fața cu textul produs. La un moment dat, profesoara de română de la liceu mi-a remarcat abilitățile literare, încurajându-mă să ies în lume. Am mers într-o tabără la Ipotești, coordonată de Svetlana Cârstean și Dan Lungu. Acolo am aflat că scriitorii sunt oameni în carne și oase. Vestea asta m-a pus pe gânduri. Cărțile primite – amintesc doar antologia lui Mircea Ivănescu, cărți de Sorin Gherguț, Andrei Dósa, Mihai Duțescu, Simona Popescu… toate m-au făcut să conștientizez că mai există poeți adevărați. La absolvirea liceului, am ales Medicina, deși multă lume îmi știa pasiunea pentru literatură. Dar n-am regretat. Ziua mergeam la cursuri, studiam tot ce se cerea de la mine pentru a deveni un doctor bun, apoi seara luam la puricat antologii de poezie, concepte literare, cărți de specialitate. Am citit teorie literară, literatură antică, modernism, beatnici, avangardă, contemporani… Nesistematic și neconvențional. Am ajuns cu timpul să am rafturi întregi de poezie contemporană și sute de taburi deschise pe Internet Archive. Dar sunt încă foarte departe de ceea ce îmi doresc. Apoi, s-a întâmplat ca unii oameni să dea peste mine, în cel mai pozitiv sens cu putință. M-au tras afară din cocon pentru a-mi promova scrierile. Un astfel de om a fost și este Claudiu Komartin, editorul care m-a încurajat să ies în lume. Bineînțeles, am ezitat o perioadă… Deși sunt zodia Gemeni (ambivalent, creativ), mi s-a zis că semăn tare bine cu un Rac: fac un pas în față, doi în spate sau în lateral. Dar Claudiu a fost generos față de mine: mi-a dăruit cărți pe care mi le doream nespus de mult; mi-a oferit feedback onest și m-a invitat să public. Am acceptat și mă bucur că am făcut-o. Pe lângă Institutul Blecher, pentru mine au mai fost mulți alți oameni de la care am avut ce învăța: prietenii mei ieșeni (BAP, Emilia Nedelcoff), Singuraticii de la Cluj (Toni Chira, Vasi Prode, Raul Cozlean), dar și marele poet new-yorkez din Botoșani – Dan Sociu, pe care îl consider un bun prieten-profesor și despre care voi scrie mai multe la următoarea anchetă, peste vreo 10 de ani.

2)

Procesul editării cărții a fost unul deschis și onest. Și dacă e să merg întru totul pe linia asta a Noii Sincerități, trebuie zis că prima dată am trimis un manuscris în 2023 la invitația lui Claudiu. Am fost încurajat să scriu în continuare, Claudiu simțind că aș mai avea multe de spus, că așa-zisul ciclu de formare nu s-a încheiat încă. Am primit vestea cu o ușoară supărare, dar după câteva luni, i-am dat dreptate. Perioada respectivă a fost cea mai prosperă pentru poezia mea, pilonii principali ai volumului de debut fiind realizați în acele luni. Văzând frenezia care m-a cuprins („turbat de poezie’’, ca să citez), Claudiu mi-a trimis din nou o invitație. Eram în ultimul an de facultate, aveam de susținut o licență, de studiat pentru examenul de rezidențiat, așa că am fost destul de ezitant. Într-o seară, după câteva lecturi din Vonnegut și câteva beri, ambiționat de propriul surmenaj intelectual, am zis că a venit momentul debutului. În câteva ore, am adunat toate poemele, încercând să găsesc firul roșu care le leagă. La ora unu noaptea, am dat save și i-am trimis lui Claudiu. Era clar mai bun decât ce îmi ieșise în 2023, așa că am dormit liniștit. Claudiu m-a ajutat ulterior să dau la o parte balastul textual pentru a rămâne doar cu esența volumului. Am acceptat propunerile, mai ales că poemele excluse nu susțineau ansamblul, iar rezultatul a fost o cărticică robustă, echilibrată compozițional. Deci, am avut parte de negociere și dezbatere, iar asta mi-a convenit. Fiind destul de retras și autocritic, am avut șansa să îmi privesc lucrarea prin ochelarii altcuiva, ceea ce m-a ajutat enorm de mult. Dacă ar fi să mai debutez o dată, aș face tot așa.

3)

Adevărul este că mai lucrez la acest crez artistic. Nu consider că un debut poate definitiva o anumită viziune, mai ales că pot scrie în mai multe moduri, iar mintea mi se schimbă constant. Mizez pe ideea de vulnerabilitate și sensibilitate reală, pe aportul autobiografic, experiențial, în ceea ce propun cititorului. Crezul meu artistic este tributar viziunii mele despre lume: simt de multe ori că suntem niște animale fragile, duale, capabile deopotrivă să iubească profund, dar și să ucidă. În poemele mele folosesc frecvent contrastele; chiar și titlul se joacă în acest mod prin alăturarea unor termeni din registre diferite. Poezia și Medicina sunt și ele în această relație: una este subiectivă, plină de candoare sau revoltă, iar cealaltă este intransigentă, rece, lucidă. Încerc să pun în același cadru aceste idei aparent incompatibile, care aduc la suprafață un adevăr tragicomic despre existența noastră. Acest joc cu opozițiile este riscant, fiind de multe ori confundat cu maniheismul, dar simt că el stă la baza impulsurilor noastre autentice. Printre altele, abordez frecvent tema copilăriei din perspectiva adultului: cât din Copilul-Zeu rămâne în noi? Lucrând cu copiii, am rămas de multe ori impresionat de claritatea și profunzimea de care aceștia dau dovadă în momente critice. De multe ori, pare că adulții sunt doar niște copii imperfecți. Mai cred și în funcția incantatorie a poeziei, așa cum susține poetul american Dana Gioia: poemele bune sunt cântece ancestrale, care aduc la suprafață povești despre umanitate. Da, folosesc diferite alăturări de vocale și consoane pentru a crea un ritm halucinant, dar fără a altera sensul. Dimpotrivă, încerc să fixez atenția cititorului prin muzica poemului într-o realitate greu de asimilat altfel, ca în arta hiperrealistă. Cu toate că îmi scriu poemele pentru a fi rostite mai degrabă în șoaptă, mi s-a zis că aș avea o voce puternică. Cred că puterea vine tocmai din asumarea până la capăt a acestei fragilități incomode.

4)

Sunt conștient de miza ideologică, dar nu mă las acaparat de ea. Știu despre conflictul mocnit dintre estetic și ideologic. Chiar acum câteva ore citeam pe net o postare scrisă de Adrian Mureșan despre cum cele două ar putea coexista. Bineînțeles, eu sunt, până la urmă, un outsider al câmpului literar în sens real, cu toate implicațiile bune și rele ale acestei stări. Dar tocmai acest caracter de „intrus’’ îmi conferă un statut privilegiat într-o oarecare măsură: pot afirma că nu înțeleg pe deplin imperiozitatea existenței unei viziuni monolitice asupra literaturii. Dimpotrivă, pare că filtrarea pur ideologică, ori pur estetică a discursului, nu face decât să omită anumite subtilități. Ori, cum bine se știe, adevărul (așa relativizat cum e el) stă în amănunte. Când încep să scriu vreau să ating un adevăr sensibil despre lume, dar nu într-o manieră militantă, agresivă. Dimpotrivă, exact ca în steganografie, mesajul trebuie să se devoaleze în mintea celui care citește. Nu prin explicitare, ci prin subtilizare, aș zice. Sunt mulțumit de un text atunci când prezintă straturi multiple de semnificație – printre ele, se găsește și cel ideologic, dar nu numai. Busola mea morală și politică, dar și meseria pe care o practic, mă aduc un pic mai aproape de valorile stângii. Dar în viața de zi cu zi rămân un echilibrat: încerc să schimb lumea începând cu mine. Cum spune una dintre piesele mele preferate de la formația Ten Years After – „I’d love to change the world/But I don’t know what to do/So I’ll leave it up to you’’. Acest leave it up to you este cel mai important, nu pot să îi zic cititorului ce/cum/de ce să creadă, dar încerc să îi transmit că lumea se poate schimba înspre bine. De multe ori, în poeme, scot la suprafață din suferința la care sunt expus – mici portrete reale, cum ar fi: un om aflat pe un pat de spital, devine conștient de zădărnicia tuturor lucrurilor și alege să lupte – dar nu ca un revoluționar bătăios și agresiv (nu, nici n-ar avea cum!), ci alegând fuga dinspre realitate spre ficțiune și devenind confesiv.

5)

Aici pot răsufla liniștit. Am avut parte de multe cronici de întâmpinare din partea unor personalități marcante ale culturii critice de la noi. Puse cap la cap, cele 4-5 cronici mari (atât îmi amintesc acum, dar au fost mai multe) ar reuși să ofere un tablou aproape complet volumului. Acest lucru este încântător și înspăimântător deopotrivă. Încântător fiindcă atâția oameni școliți și-au găsit timpul și resursele necesare pentru a cerceta amănunțit cartea mea, fiecare intuind câte ceva despre ceea ce am vrut să spun lumii. Înspăimântător pentru că acești oameni școliți au pătruns prin ferestrele pe care le deschidea textul în ceva mult mai profund, ajungând foarte-foarte aproape de unele cotituri și frământări ale sufletului meu. Da, poate suna învechit, dar așa cum a remarcat un cititor anonim pe Goodreads am încercat să dau „Un volum de debut curat stilistic și cu ceva suflet în el.” Prima dată când am citit o cronică (cred că era cea scrisă de Paul Mihalache pentru Revista Tomis) mi s-au înmuiat picioarele de bucurie și emoție. Apoi, au mai apărut și altele, culminant fiind momentul în care Bogdan Crețu a vorbit despre cărticica mea la Radio România Cultural. Simplul gând că undeva, din întâmplare, un camionagiu aflat pe un drum forestier, în căutarea unei frecvențe radio viabile, a ascultat versurile unui medicinist analizate și interpretate de un literat, m-a făcut să conștientizez că noi, cei care scriem, purtăm o responsabilitate reală. Inițial, acest gând m-a inhibat: când eram student, scriam și din dorința de a evada din realitate, iar cea mai ieftină și plăcută cale era literatura. Asta se traduce prin escapism. Pe urmă, când vezi că poezia nu e doar o fugă din real, că ceea ce spui poate fi interpretat și chiar răstălmăcit, începi să tratezi lucrurile cu seriozitate. Apoi, ideea că ai intrat în joc, că ești unul dintre jucători, începe să îți dea satisfacție. Dopamină, serotonină, noradrenalină – toate astea doar din scris. Încerci să obții aceeași reacție sau altele, improvizezi, cauți modalități noi de a spune lucrurile, te duci chiar spre extremă. E o reacție pur pavloviană, iar creierul instituționalizat, educat prin recompensă și pedeapsă, caută stimulul din nou și din nou. Pe de altă parte, intrarea în reflexul condiționat te îndepărtează de adevărul frumos și inocent pe care îl cauți. Dorința de recunoaștere îți pervertește intențiile. Și dacă te naști cu un suflet bătrân, așa cum am eu, conștientizezi pericolul și revii la viața cea de toate zilele, încercând să mimezi indiferența.

***

65 Roses

(în memoria lui Ricky Weiss și a tuturor copiilor bolnavi de fibroză chistică)

când tata mi-a pus pușca în mână 

am crezut că glumește 

mi-a zis: „Fiule, doboară această pasăre pentru mine” 

am încărcat, am ochit și am tras 

acasă mama ne aștepta cu tort de mere 

disperată, suna la toate neamurile să le anunțe 

era vorba despre o boală și despre mine, dar nu știam 

că în tort se pun și astfel de ingrediente

(am apucat o felie cu ambele mâini 

și am mușcat-o cu poftă)

au urmat internări de zi și de noapte 

părinții mei urmau cu rigoare sfatul medicilor 

depășiți de situație și extenuați, lucrau în ture 

să aducă medicamentele necesare 

au pus și ipotecă pe casă 

umila noastră casă din poieniță 

bunica și-a vândut dinții de aur 

mi-a cumpărat mie enzime

într-o zi mama implora prin telefon 

la diferite asociații suna;  

rostea numele meu așa cum o casnică 

aruncă în vâltoare cu leșie 

umilă, repeta numele bolii,  

apoi numele meu 

cele două erau legate pe vecie 

cystic fibrosis, 65 Roses 

și tata a împăiat pasărea că amintire. 

*

azi am văzut un artist internat cu ciroză

îmi tot spunea despre cum cunoscuse în Malmö

o poloneză cu ochi verzi –

cu ea s-a mutat la Cracovia

au făcut un copil, dar el nu mai știe

dacă-i al lui sau al ei, ce contează

când toată viața a fost tipograf

și regula generală era

„două beri, patru țigări zilnic”

artistul meu turuia, iar eu îi țineam

mâna pe puls, să văd dacă n-are fibrilație sau flutter

mă priveau ochii lui galbeni

seringa sclipea în tăvița renală

hoinărise o viață întreagă prin lume

dar nu-și găsea locul decât în fața bolii

și boala-i o lume atât de nouă

pentru unii e o altă casă – cu geamuri și uși lăcuite

cu lambriu de proastă calitate și gresie

cu asistente grase, prost îmbrăcate

în care doar tu, singur,

poți să intri învelit în cearșafuri

în timp ce îmi spunea de mama lui moartă,

de soție, de poloneză

burta gălbuie, vopsită cu iodoform s-a umflat.

am atins-o așa cum ai bate la ușă –

aceeași ușă lăcuită, la care un om învelit în cearșaf

îți mai răspunde din când în când

*

niciun poet nu-și poate asuma

durerea pe care un vraf de măruntaie

subsumat unei conștiințe,

declarat om prin acte și obligații

o poate simți.

doar canceroșii pot scrie despre cancer.

bolnavii de inimă pot folosi cuvântul inimă.

epilepticii pot descrie crizele grand mal.

imunodeprimații despre infecții și SIDA.

nimeni altcineva.

doar cei care trăiesc pe viu moartea

vor fi ascultați

doar ei pot să vorbească

această limbă interzisă

noi ceilalți ne vom ruga

ca poezia să ia forma bolii

asemeni aburului care îi iese copilului mut

din gură, când lipit de geam

suflă cu toată puterea.

*

azi i-am trimis unui mare critic

volumul meu de debut

la poștă

doamna-ghișeu m-a întrebat

cum vreți să-l trimiteți?

i-am răspuns sigur:

prin poștă

în spatele meu altă doamnă a chicotit

normal că prin poștă, întrebam

îl facem colet sau îl punem la cutie?

i-am răspuns sigur:

cum e mai ieftin

mi-a dat două timbre —

o floare și o ciocârlie

le-am lipit nesigur

între numele meu

și numele criticului

pe urmă

doamna-ghișeu m-a întrebat

ce-i înăuntru?

i-am răspuns sigur:

o carte

îi punem valoare?

dacă da, cât?

m-am uitat în jur

limita de discreție

era indicată printr-un semn lipit

de perete

era atât de mic spațiul

încât n-ar fi încăput nimeni —

i-am răspuns în șoaptă

nu voiam să se știe:

teoretic, treizeci.

practic, fără de preț.

a trecut treizeci,

apoi l-a aruncat în cutie.

*

Flavia DIMA

Debut absolut: Festivalul Zona Nouă, Sibiu, ediția 2022.

Volum de debut: ulaanbaatar, OMG Publishing, 2024.

***

1)

„Instrucția” mea a fost, de fapt, una bazată pe destrucție: a foarte, foarte multelor idei preconcepute cu care am trăit în anii copilăriei și adolescenței despre ce înseamnă să practici gesturi artistice, creatoare. Cantonarea în acele idei – și într-un manierism + maniheism evidente în care acestea mă aruncau – mă făcea să forțez actul poetic, să mă raportez într-un fel incorect la scopul și mizele lui (ori, cel puțin, unul inadecvat mie); a trebuit să mă dezvăț de ele, prin ceea ce a fost un abandon aproape total al practicii poetice vreme de mulți ani. Însă poezia s-a încăpățânat să nu mă abandoneze pe mine: am continuat să scriu mici gânduri, mici frânturi, construcții care îmi răsăreau în gând și mă obsedau, care răsăreau spontan, adesea sub forme fracturate, însă – îndrăznesc – sincere, dezinteresate, organice. Însă ele n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului fără încurajarea partenerului meu de viață, Pedro Segura, care m-a văzut, complet întâmplător, în timp ce scriam un vers din ceea ce urma să devină vinland și m-a întrebat „Ce faci tu acolo?”; ieșirea lor în lume se datorează sprijinului și încurajării lui necondiționate, care m-a îndemnat să aplic cu ele la concursul wildcard al festivalului Zona Noua, cărora le voi fi recunoscătoare pentru totdeauna pentru faptul că, în sens cel mai propriu, m-au lansat în lume.

2)

Colaborarea cu Alex Ciorogar a fost fantastică: totul a decurs extrem de firesc, am simțit constant că există încredere totală în viziunea mea artistică, un respect absolut față de integritatea și coeziunea demersului și cât și multă răbdare și disponibilitate în a testa toate ideile și propunerile mele legate de aspectul cărții. De altfel, unul dintre motivele principale pentru care mi-am dorit să lucrez cu OMG, dincolo de reputația lor impecabilă, de calitatea foarte bună a cărților lor și a renumelui bine-meritat de cămin pentru debutanții, a fost deschiderea lor față de fotografiile realizate de poeții săi – mă gândesc de pildă la Emilian Lungu, Luca Ouatu și Mihnea Bâlici, dar și la graficile și ilustrațiile din multe alte cărți de-ale lor. M-a preocupat mult și aspectul fizic al cărții: dincolo de dorința de-a integra fotografiile mele în volum (și de-a deschide prin ele diverse înțelesuri în a doua jumătate a cărții, mai mult sau mai puțin a clef, și de-a aplica niște teorie elementară de montaj cinematografic), am dorit mult ca aceasta să fie un obiect care se simte plăcut în mâinile cititorilor, să aibă un anume ceva haptic. Și, sigur, volumul nu putea fi complet fără o ilustrație a celui mai bun prieten al meu, graficianul Vlad Forsea, care a realizat un desen absolut splendid, cu care se deschide pentru prima jumătate a cărții. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Alex și tehnoredactorului Marin Popa pentru răbdarea de-a fi trecut prin nenumărate export-uri în care testam varii ordini și poziții ale fotografiilor și textelor: asta a fost partea cea mai „lungă”, în rest, alaturi de corecturile foarte discrete, de-a dreptul minimale propuse de Andrei Doboș, totul a mers cu o viteză incredibilă.

3)

Nu aș spune că raportarea mea la poezie și actul poetic implică neapărat un crez – cel puțin nu în sensul ferm, rigid, poate chiar programatic al termenului. Însă aș spune cu siguranță că aceasta este influențată de o sumă de artiști – unii poeți, alții muzicieni, ori cineaști precum Hong Sang Soo, Angela Schanelec, Chantal Akerman sau Pedro Costa – care mi-au revoluționat înțelegerea procesului artistic și propria practică. Dincolo de asta, sigur, valorile la care ader – politic, moral, etic, estetic – sunt nu doar absolut transparente, cât și lucruri care se infiltrează cât se poate de firesc în practica mea poetică: o perspectivă umanistă, orientată către comunități, către îmbrățișarea alterității/marginalității și a unei perspective (culturale) cât mai ample și deschise/diverse cu putință, dublată o respingere din temelii a practicilor mercantile și capitaliste, a structurilor ierarhizate, a rasismului, homofobiei, misoginiei, macismului, clasismului, enfin, a tuturor elementelor constitutive ale fascismului.

4)

Absolut. Vezi răspunsul de mai sus. Îmi asum complet atât o viziune cât și în discurs de stânga anti-autoritar, cu afinități puternice, în particular, pentru anarhosindicalism și feminismul intersecțional. Pe de altă parte, nu aș spune despre textele mele că sunt militante/agitante – nu fiindcă nu mi-aș dori să fie astfel (chiar dimpotrivă!), dar e pur și simplu un registru în care, oricât de mult mi-aș dori, nu găsesc că reușesc să mă descurc suficient de bine, însă admir enorm multe autoare și autorx care operează în acest registru (Medeea Iancu, Carolina Vozian, Nora Ugron, Alexandru Adam & multx altx).

5)

În ce mă privește, răspunsul este cu siguranță „da” – am fost impresionată de subtilitățile pe care criticii le-au descoperit în textele mele și minuțiozitatea analizelor lor; mărturisesc că prin ele am descoperit noi straturi ale propriilor mele texte și chiar mici revelații provocate de maniera inedită în care au fost contextualizate. Le sunt enorm de recunoscătoare tuturor celor care și-au rupt din timp pentru a scrie despre volum, sau de a-l dezbate în cadrul lecturilor din ultimele câteva luni: știu că sună a clișeu, dar chiar m-au îmbogățit enorm aceste întâlniri.

***

il est sept heurs, bucarest se reveille

simt cum mă copleșește iubirea ta

și-mi simt cruzimea

există varii obiceiuri care te poartă printr-o zi oarecare

învelitori pentru cruste și colțuri

de care nu mă mai pot lovi,

zero instrumente cu care

să măsor valori negative 

doar rușinea unei inimi istovite

care a învățat pe de rost cum

merg autobuzele în acest oraș 

*

teotihuacan

o fotografie cu tine și el Penacho de Moctezuma făcută acum doi ani

senzații rezumate la impuls electric

o viață trăită prin interpuși, mediată

momentan, momentan

o șoaptă înregistrată, care poate fi repetată oricând este nevoie de ea

până se descompune în sunete primare,

disjunse, sublime, sonore

imagine mentală cu tine într-un aeroport, așteptând, așteptând

*

vinland

nu privi în jos

la unduirea peninsulei de sub tine

acolo din depărtări Hudson Bay arată

ca ceva ce n-ai mai

văzut în viața

vieților tale

imponderabilă senzație de a

vedea ce știi că

moși strămoși nu au văzut

nu au putut vedea

închipui, cuprinde

generații de cartografi

brusc inutilizați

adio Leif

adio Thorfinn, Helgi

adio Erik

adio Cnut, Harthacnut

de partea mea stau o mie de ani

de civilizație industrială

de complexe industriale

de partea mea stau comoditățile,

ușurințele gesturilor

cândva de neînchipuit

de partea mea stau soft power

carduri bancare în sistem switft

și o armată de livratori

sunt un balaur în ceruri deasupra

pregătită să mi te închini

în ritual păgân

adu-mi ofranda a o mie de ani

în care vei arde pământul

pentru a mă stația

o mie de ani în care vei ucide

vei schingiui, vei nenoroci

în numele meu

pentru binele meu

al meu, eu

căci eu

eu sunt civilizația țeavă

eu sunt civilizația piatră cubică

eu sunt civilizația înaltă tensiune

eu sunt civilizația bomfaier

eu sunt civilizația free wifi

eu sunt civilizația motocicletă

eu sunt civilizația chiuvetă

eu sunt civilizația pegasus

eu sunt civilizația javelin

și eu sunt propriul meu

dumnezeu

*

ahvaz

întunericul luminii stinse

ascunde tot ceea ce este frumos

înăuntrul casei negre

doar formele metalice

capătă jumătăți, sferturi de contur

utile memoriei tactile

pătura a început să se-ncălzească,

cearceaful se umple de sânge:

un strigăt mai puțin în lume

în tăcere se resorb toate 

preocupările profane ale zilei,

neant al neantului 

clipind pe sub ochii închiși 

păsările așteaptă o nouă zi de zbor;

o nouă zi de zbor așteptă păsările

*

Olivia GRECEA

Foto: Mihai Păcurar

Debut absolut (loc, timp): lucrarea de cercetare Teatrul devised. Utopie, instrument și teatru politic, Editura Eikon, 2017.

Volum de debut în poezie: Toată tinerețea pe care o dau mai departe, Editura Fractalia, 2024.

***

1)

Sunt o femeie și artistă care are nevoie să se expună la artă, să consume și să creeze artă, prin formare, interese umane și profesie (regizoare de teatru care lucrează în învățământul vocațional). Citesc multă literatură (poezie, proză). Acest consum, necesitatea de a fi aproape de creație, e instrucția mea informală. Nu am avut parcursul din aproape în aproape care pregătește de obicei debutul (cizelarea de texte în cenacluri, publicarea de poeme în reviste). Cu mai multe ocazii am scris texte scurte ca parte a unor proiecte artistice sau în diverse contexte exploratorii (ateliere de scriere sau de creație interdisciplinară), ele au fost bine receptate. Mi s-a spus că scriu bine și am continuat să scriu, cu autocentrarea și autosuficiența care se împlinește prin întâlnirea cu celălalt.

2)

Relația cu editoarea volumului meu, poeta Medeea Iancu, a presupus începerea de la 0 a procesului de scriere. Practic am început să lucrez la un nou manuscris. Medeea este o veche prietenă și, cunoscându-mă, a propus acest proces, pe care l-a considerat mai potrivit decât refacerea textelor din manuscrisul pe care l-am trimis inițial editurii în mod spontan. După un mic șoc, am mers pe mâna ei, cu eliberare și încredere. A fost un proces consistent și meticulos, în care intuiția și parcursul meu au fost însoțite cu grijă. De altfel, simt nevoia de a consemna și aici că Editura Fractalia a arătat întotdeauna disponibilitatea de a construi pe intenția mea, de la inserarea fotografiilor color în interiorul volumului la copertă (tot o fotografie personală) și la tot ce ține de vizualul volumului. Apreciez enorm și le mulțumesc. Cred că așa ar trebui făcute lucrurile în editare și în acompanierea unui artist, cu deschidere pentru intențiile și dorințele uneori nebuloase. Colaborarea mea cu Medeea și cu Fractalia setează niște standarde profesionale .

3)

Instinctul (pe care îl cred și onorez) îmi șoptește femeie, putere, eros, afect, acum. Scriu despre mine cea de acum care le conține pe mine cele de dinainte cu atenție la emoție, umor, sarcasm, responsabilitate, din sfâșiere și reconstrucție.

4)

Politicul e îmbibat în ființa noastră umană, poetică, socială. Scriu asumând perspectiva marginală și emancipatoare a unei femei privilegiate în anumite sensuri și discriminate în altele. Nu pot fi – și nu îmi doresc să fiu – aideologică sau apolitică. Marea literatură, canonul, esteticul pur sunt constructe politice și politizate.

Opțiunile mele ideologice sunt cele ale bulei intelectuale și artistice. Cred însă că bulele trebuie intersectate cu atenție, curiozitate, blândețe, responsabilitatea ne aparține. Violența ideologică și tributară ideologiilor mă blochează și voi face tot ce pot, ca și acum, pentru a construi pe toate planurile existenței mele relații și contexte bazate pe încredere, respect și deschidere.

5)

Critica literară are resursele conceptuale și instrumentele de a analiza și de a însoți un volum într-o manieră care să medieze produsul, să îl aducă mai aproape de cititori, pe de o parte, și care să stimuleze creatorii să reflecteze la cum a receptat. Eu o simt provocată să țină pasul cu un peisaj cultural divers și viu (în care se scrie și se publică mult), fără să fie întotdeauna aproape de el. Volumul meu a fost recenzat de Teona Farmatu într-un text despre debuturile anului 2024, în care a acordat un spațiu generos fiecăruia dintre ele. Teona a fost invitată la lansarea volumului meu de la Cluj, pe care a moderat-o alături de Medeea Iancu, unde a acompaniat cu finețe și atenție demersul. Recent am avut o lectură și o discuție moderată de Mihai Țapu la Cărturești Casa Hintz, în cadrul programului Raftul de debut, alături de Iarina Copuzaru, Ioana Pavel și Dan-Liviu Boeriu. Volumul a fost nominalizat și a ajuns pe lista scurtă a premiului Mihai Eminescu, aici putem vorbi de o validare critică. Alte spații critice sau de receptare consistente nu au existat (încă). La fel de utile pentru tinerii creatori și creatoare, pe lângă critica de întâmpinare, sunt spațiile de dialog (între artiști, alți specialiști public), de creație interdisciplinară, de învățare.

***

hard to be a goddess

ard betoanele și tastele,

exersez noi trasee neuronale.

neuroplasticitatea reface, eu voi renaște.

palpită zeițele,

crește TVA-ul la cărți.

femeilor în concediu de creștere a copilului li se ia asigurarea de sănătate.

natalitatea scade, optimismul se cere

în Grecia sau Italia,

unde criza antică, înfrumusețată,

e mai ușor de dus.

vara mea interioară e departe.

mi se plafonează salariul.

plouă, sunt furioasă și nu știu cu ce să mă îmbrac.

niciodată nu am cu ce să mă îmbrac.

mi se fură vara, mi se fură securitatea.

sunt mai mult decât un număr.

trecutul sau karma sau lecția de viață ia forma unui bărbat

acut indisponibil emoțional.

sunt în curs de vindecare.

respir adânc, accept că absența e o emoție.

cultiv cer, îmbrățișez aripi.

sângerez în umbra binecuvântată

de lumină

spirituală și tulburată,

zeița aceasta bâjbâie demn.

se întrupează.

caută sprijin în referințe și acțiune intențională,

sângerează și cântă.

în fiecare săptămână o femeie e ucisă de un fost partener.

în același timp teme generice anticonsumerism sunt prezentate ironic

de artiști bărbați celebri, celebrați pentru subtilitate

și umor în mediul artistic internațional,

bravo, avem cu ce.

cu umor și ironie mă stresez.

cu umor negru, repetiții și reluare de teme gentrificate

emit păreri critice în spații fără vizibilitate. cu atenție,

meticulozitate și dialectică îmi pun încrederea

în univers, divinitate, eu, credință – toate

interschimbabile, toate egale.

zeița este work-in-infinite-progress.

e neplăcută, e liminală.

e o scârbă.

tupeistă și frustrată.

aici ezit, aici greșesc.

umorul necontrolat, necondus, neexplodat e contaminat

de afectul feminin.

cu furie impresionez neplăcut.

cu furie bine scrisă ajung la comunități diverse, la periferie,

la marginea care acceptă.

dar furia pune distanță.

mă aruncă departe de centru i.e. focaccia, cafea

de specialitate, critică de bun simț.

temperată.

critică indulgentă, critică hipster,

de festival.

critica oamenilor frumoși, care spun sincer

e frumos la.

fii (mai) relaxată.

nu astăzi se rezolvă contradicțiile.

în curând…tbc.

astăzi trolling delicat,

by proxy. de vară.

fată bună cu de toate caută viață simplă,

așezată

ca să muște din ea.

*

Mihai MANOLE

Debut absolut: Prima poezie publicată a fost pe platforma online revistadepovestiri.ro, ca urmare a participării la atelierul Mornin’ Poets, în cadrul căreia a fost selectată una dintre poeziile mele. Se întâmpla pe 26 noiembrie 2022 (am verificat), era poezia care deschide volumul meu de debut.

Volumul de debut: a apărut în anul 2024, la editura Tracus Arte. A fost publicat ca urmare a câștigării concursului de manuscrise Alexandru Mușina, ediția 2023. Titlul volumului este De piele ne va fi cel mai dor

***

1)

Un pas important pentru mine a fost decizia de a-mi expune poeziile într-un context în care să am parte de feedback. Așa am ajuns să particip la ateliere de poezie. Am început în felul acesta să fiu interesat și de un fel de tehnică a scrisului, să fiu atent la detalii care țin de formă, de stil, de anumite sugestii foarte pragmatice atunci când vine vorba despre „cum” să scriu. Am încercat să absorb cât mai multe informații despre această latură a scrisului atât din sesiunile de feedback dar și din felul în care, citind poezie, am început să fiu tot mai atent și la această perspectivă, mai tehnică. 

2)

Editarea a presupus în cazul meu un proces de colaborare și de negociere. Am primit feedback pe baza căruia am discutat cu editorul și în final au existat modificări pe care le-am făcut ca urmare a feedbackului dar și sugestii de schimbare pe care le-am contraargumentat, păstrându-mi opțiunea de a păstra varianta inițială. O parte a colaborării pentru care sunt în mod special recunoscător este cea în care am ajuns la varianta de titlu “De piele ne va fi cel mai dor”, pe baza uneia dintre sugestiile editorului.

3)

Nu pot spune că am un crez artistic. Am doar determinarea de a rămâne în continuare angajat în acest demers de tip artistic. Îmi aduce multă bucurie și rămâne un domeniu care mă provoacă în continuare să caut, să îmi pun întrebări, să exersez formule de scris. E un domeniu pe care îl simt foarte generos cu mine și în care mă simt foarte bine și foarte stimulat. 

4)

Simt că răspunsul cel mai simplu și onest este că atunci când scriu nu am preocupări ideologice extraliterare. Nuanța pe care aș aduce-o este însă dată de un gând pe care l-am formulat recent. Pentru mine scrisul în general, poezia în particular, reprezintă instrumente de construire și exersare a unei forme de intimitate bună, sănătoasă. Preocuparea mea extraliterară esențială este aceea de a surprinde și de a stimula o funcționare sănătoasă a mea și a celor din jurul meu. Această preocupare nu are cum să lipsească din substratul demersului meu poetic.

5)

M-am bucurat de fiecare dată când volumul meu a avut parte de reacții din partea criticii literare. Au fost cronici în care am avut sentimentul unei receptări profunde, cumva aliniată cu intenția mea în ceea ce privește un mesaj al cărții. Cronici de la care am simțit că primesc eu o cheie de receptare a poeziei mele, cheie care a avut sens pentru mine, care m-a bucurat. Pentru mine toate cronicile au fost prilej de bucurie și aș spune că asta înseamnă că pe mine mai degrabă mă stimulează, indiferent de natura feedbackului, dacă este mai degrabă apreciativ sau mai degrabă critic.

***

//

hai, puștiule,

alege-ți scoica albastră căreia la început să îi spui val &

încet-încet să o transformi în furtună

să înceapă joaca la tava cu nisip în care dacă sapi găsești

albastru pe care să îl transformi în mare

(acolo își arată o furtună forța ei adevărată)

ce-ar fi povestea fără marea din care să faci ce vrei

hai, puștiule,

dă voie elefanților & rinocerilor să încalece rechini care îi duc la suprafață &

îndrăznește să crezi că în jocul ăsta eu sunt superman tu furtună

lasă loc micilor victorii care par că trădează povestea & rezistă

tentația de a o lua de la capăt e din altă poveste

(ce furtună ar accepta să o ia de la capăt și i-ar spune șansă)

hai, puștiule,

recunoaște că îți place să fii furtună

îți plac micile dezastre în care poți mînca o cireașă de pe jos & nimic

nu rămîne la un loc al lui & toate ajung contaminate & e ok (să se vadă)

bucuria nu e de vină pentru nimic,

hai,

elefănțeii așteaptă la ieșirea din tobogan să le spui despre

fluturașii din stomac

îndrăznește să crezi că în jocul ăsta eu sunt superman tu furtună &

e(ști) ok

//

mîine nu voi călca pe crăpături,

voi acoperi oglinzile cu vată & despărțirea

ne va fi mai ușoară ca azi.

am grijă să nu îți prind mîna în ușă cînd plec,

îți desfac deget cu deget strînsoarea atent

să nu se-audă trosnete cînd știu de ce e important ca

diamantul să taie sticla în tăcere deplină

ca un hoț pe care deranjul îl costă libertatea și sau gîndul

cum ar fi fost dacă, pe repeat.

știu că ursul de pluș pe care ți l-am dat

e plin cu vată de sticlă la care ajungi dacă mă crezi

cînd îți spun curaj, ești puternic,

invidios pe superputerea ta de a-mi spune

nu te iubesc cînd pleci.

mîine nu voi călca pe crăpături, te voi pupa pe ele,

mîine o să te pup îmbrățișez mai mult.

//

n-am timp pentru regresii care prezic

întîrzierea & jocul cu lipoame dure

mă face să mă simt arhitect pentru

o schemă ponzi din care știu

                           cînd să ies

mă grăbesc să termin ziua cînd

orașul începe să dea semne că

sindromul trotuarelor neliniștite riscă

să arate cum orice fantezie crește din

                           detalii reprimate

uit reductorul de eroare oprit &

exersez curbarea lemnului în abur

hotărît să dau lovitura cu un glob

high-end capabil să falsifice

                           statistica regretelor

//

adevărul e că și mie mi-ar fi frică dacă s-ar ajunge

în zonele pentru care nu s-au inventat proteze & curajul

mi-ar mai folosi doar pentru lecții de comunicare asertivă în cuplu

cu perseverență de traducător din viața emoțională a pietrelor.

aș spune că îmi este frică de tine deși ești cel mai blînd bărbat &

mi-aș declara cele mai bune intenții cu zîmbete de reproș

sub care te-ai strînge ca atunci cînd îți făceai tema & nu știai

cînd o să coboare din spate o palmă silențioasă pentru binele tău

să te învețe că generozitate e doar cînd te predai.

nu m-aș lega de izbucnirile tale în reprize de rîs isteric

de fiecare dată cînd îți spun că mi-e rău & nu știu ce să îți cer

cum nu aș privi cu ochi buni nici

                                                       un muzeu al atingerilor bune din care aș putea ieși convinsă

că e prea tîrziu.

//

mi-e frică de risc & greșeala mă apropie de

un sculptor de nuduri care n-a văzut niciodată sîni

cine ar numi fantezie

pulverizarea pietrelor cu un obiect ascuțit

mi-ar putea fi cel mai bun prieten &

am dezbate netulburați de(spre)

apropierea în glumă

                                                                         furia în zîmbet

                                                                                                                                                 tristețea în piele &

                                                                                                                                                                                                                                     frica la adăpost în oase

mă (auto)reglez cu scenarii de pedepsire

în care excesul de putere e justificat & cunoscut

dinainte să fiu

                       stăpîn pe cuplul forță/siguranță mie

tot îmi e greu cu gestul sigur prin care mă împingi la o parte noaptea în somn

și îl întorc tăcut pe toate părțile ca pe o pernă nepotrivită pentru anatomia de om

în care nu mîinile sunt asamblate greșitgreșit e ceva din fanteziile noastre

crescute în forme diferite de adaptare la fragilități care

nu se înghit una pe alta așa că nu

recunosc că încă am nevoie de cineva care să-mi spună că mă pot baza pe mine

//

nebunia poate să înceapă liniștită cu mine mărturisind

           eu vreau bani

                                   & timpul în care amorțește un picior

ținut în poziție nefirească e timpul în care poți s(t)imula

           o nebunie pînă să ajungă ireversibilă & contagioasă.

nu sunt pregătit pentru focul încrucișat de ură

din partea părților mele de fiecare dată cînd

cer timp & toate

lecțiile în care răbdarea

       e bună.punct.mă

                                   ajută la fel ca

               detașarea unui călugăr budist în

                                   dezamorsarea bombelor cu ceas.

mă simt totuși pregătit să îmi văd haita de cîini

dezlănțuită pe stăpînul lor redus la răbdare

de mărturisirea

                        eu vreau bani

                                              dar fără să îmi ating(ă)

lipoamele moi crescute sub piele ca mușuroaie neterminate

de cîrtița pentru care nu există niciodată suficiente ieșiri.

//

nu am o problemă să cred în oameni oricît de suspicios mă fac

cei cu prea multă blîndețe & haine din alte vremuri pentru care

magneziul și uleiurile esențiale par să își facă treaba în timp ce

eu nici măcar unui placebo cinstit nu-i pot face loc de răutate &

dacă nu m-am înșelat încă în privința blîndeții nu e o dovadă că

oamenii buni se măsoară în cum își folosesc instinctul de-a distruge

nu puterea de a ține predici în duminici fără bombardamente &

am nevoie de dovezi pentru a putea convinge că și singurătatea

e rezolvabilă (tot) în universuri cu mai multe dimensiuni decît păcate

ți-aș cere să iei în serios teroarea chiar dacă

unde ești tu nu cade încă nicio bombă

ți-aș cere să nu atingi încordat niciodată chipul cuiva

locul de mîngîiere așteaptă respect ca locul de rugăciune

ți-aș cere iertare pentru toată indiferența care face rău(l) atît de simplu

*

Ioana PĂTULEA

Volum de debut: evanescent, București, Tracus Arte, 2024.

***

1)

Prima dată când am simțit cu adevărat dorința de a scrie poezie – momentul care a declanșat tot ce a urmat – a fost pe la 14 ani, când am scris un poem despre fluturii de noapte. Descoperisem cartea Spre far de Virginia Woolf și am rămas fascinată de felul în care autoarea diseca interiorul uman și explora natura ființei prin descrieri bogate și atent construite. De fapt, m-au fascinat cuvintele – și din acea fascinație s-a născut nevoia de a scrie. Mai târziu, în liceu, am avut minunata oportunitate de a participa la cenaclul de poezie „Radu Petrescu” din Târgoviște, coordonat de poeta Ioana Geacăr. A fost o experiență introductivă esențială, o ghidare binevenită în drumul meu poetic.

Tot în perioada liceului, am participat la Festivalul Național de Arte pentru Liceeni LicArt, organizat la Palatul Mogoșoaia. Pe lângă colaborarea cu doamna Ioana Geacăr, în tabăra LicArt am luat parte la ateliere de creație susținute de Răzvan Țupa și Simona Popescu – momente-cheie în formarea mea ca poetă. Am mai participat și la alte concursuri, mai mari sau mai mici, care nu doar că mi-au oferit prilejul să evoluez, ci și să mi construiesc un început de rețea literară alături de alți tineri scriitori.

2)

În cazul meu, poemele din volumul evanscent s-au adunat și au fost scrise de-a lungul a aproape zece ani. Au trecut prin numeroase rescrieri, corecturi și ajustări, până când au ajuns la o formă pe care o simt acum definitivă – o formă care le face dreptate. Tocmai de aceea, procesul de editare al cărții a fost, în mod neașteptat, unul firesc și lipsit de schimbări majore. Nu a fost nevoie de intervenții substanțiale asupra textelor, ci mai ales de o reașezare a lor într-o ordine care să creeze un fir coerent și respirabil. Am renunțat la câteva versuri, poate unul-două poeme care nu se mai aliniaseră cu restul. Feedbackul editorial l-am simțit bine calibrat – sincer, justificat și necesar.

3)

La momentul debutului, termenii-cheie care definesc crezul artistic au fost: confesiunea controlată – fie prin sinceritate brutală, fie prin autoironie –, fragilitatea privită ca o formă de forță, introspecția, dar și o conștientizare acută a sinelui. Realitatea e filtrată prin produse digitale care devin extensii ale percepției și afectivității noastre, prin care aflăm, simțim, reacționăm. Un alt element important este tranziția – între etape de viață, între identități, între tipuri de realitate. În evanescent, poezia nu vine să salveze, ci mai degrabă să observe, să traducă și să păstreze momentele care altfel s-ar pierde.

4)

Cu siguranță orice demers poetic are, conștient sau nu, o bază ideologică. Chiar dacă nu am plecat cu intenția de a transmite un mesaj politic sau programatic, poemele mele se nasc dintr-un context clar – viața în 2025, cu tot ce presupune ea: rutina digitală, relațiile fragmentate, cultura pop, anxietate, presiunea de a performa. Toate astea modelează un fond ideologic care se insinuează în text, fără să fie declarat. N-a fost o decizie ideologică la început, dar privind înapoi, conturul e acolo.

5)

Critica e mai mult decât binevenită – uneori chiar o tânjesc. E greu să obții feedback real, iar atunci când vine, poate fi și terifiant. Dar cred că e esențială. Nu trebuie luată personal și nici ridicată pe un piedestal, dar are rolul de a stimula, de a deschide zone noi de înțelegere. Uneori scoate la suprafață lucruri pe care nu le-ai conștientizat în propriul text, alteori îți arată ce fisuri sau goluri există. Poate fi incomodă uneori, însă este necesară.

***

niciun cântec pe care îl asculți nu e scris cu povestea ta în minte

ce desenezi atunci când aburești geamul de la mașină?

glumele intime care se nasc în mintea ta,

scenele absurde din metrou, în WhatsApp-ul cui

rămân pe seen?

lângă cine vrei să stai în liniște când petrecerea

se dizolvă în politică și reminiscențe?

când te trezești fierbinte și mahmur, departe de corpul

tău, în cine vrei să-ți faci culcuș?

cum ar trebui să mă suport, plină de vulnerabilități și

frici, când știu din ce fel de femei mă trag?

să fii poet înseamnă să ai talent la scris sau la lăsat

garda jos?

de îndată ce ai articulat un gând cât de sincer mai poți

să fii?

*

și când toate imaginile dispar

și când toate imaginile din filme

cu decoruri perfect ambalate

camere moderne, pline de lumină cu

ficuși și cactuși pitici,

scrumiere de cristal, mobilă albă mată,

imagini din alte timpuri cu Jim care cântă pe podea

Elvis în Germania,

Anna Karina și Belmondo în mașini

colorate, președinți americani și vedete

americane

și pastile de care n-ai auzit,

când toate imaginile astea dispar

și butaforia se disipează în aerul de mai,

eu scot căpușe de pe câinii mei,

mă duc pe luncă și nu pot să cuprind atâta

întindere și mă gândesc la ce ar fi dacă,

la ce-aș fi făcut atunci cu mintea de acum

și la greșelile viitoare.

*

afecțiunea noastră a crescut gradual cu emoticoanele

vreau să știi ce gândesc, cum

gândesc și ce fac, tot timpul

dacă nu iese mereu,

măcar la momente strategic

alese să-ți fie dor.

patul, pereții, camera au un suflet,

eu mă desprind de propria viață, fără nici o

credință. când cerul se închide ca o pleoapă peste

orașul gri verzui te caut cu lumina de la brichetă.

cea mai firavă

libertate să ne

distrugem reciproc și

să ne placă.

inimile noastre

prin câte corpuri, locuri, șocuri

vor trece

până să-și găsească un

mediastin nici prea mare, nici

prea mic.

euforia nu vine mereu însoțită de glitter,

uneori e doar exces de zel, salivă și

emoticoane. ștrasurile umede se scurg spre

claviculă și

lasă dâre întunecate pe obraji.

*

bucurești noapte, vază spartă lângă canal

chiștocul alunecă în sticla de cola

ca un copil pe un tobogan

fierbinte.

urlă un claxon apăsat, cu furia bărbatului român,

care se grăbește noaptea la 10 pe bulevardul gol,

cu degetele grăsuțe sufocate de aurul încolăcit

care promitea o viață în care micile libertăți să conteze.

sub cupola de fire și sticlă ei ating

genunchii osoși ai tinerelor, croindu-și

drum spre vârsta lipsită de tandrețe,

lasă o pâclă întunecată ca mașinile vândute revândute

cu sute de mii de kilometri la bord,

trecute prin sughițurile vieții.

astea sunt străzile Bucureștiului noaptea

prost luminate, decorate de sârme, praf și găuri,

kitschul psihedelic al crucilor de neon,

starturi de metal în spirale de

beton. orice aer ar fi tot te ține în

viață orice mișcare ar fi tot te duce

înainte.

cursele de uber au un aer omniscient

văd busturi îndreptându-se

spre constelația micilor tragedii personale,

compasiunea de scurtă durată cu șoferul de uber,

compasiunea cu străinul singur care nu se grăbește

nicăieri. am scris despre vertij când nu știam cum e

să ți se desprindă

cele doua emisfere sub becuri

firave. am scris despre vertij

pentru că l-am văzut pe Jimmy Stewart agățat

de marginea unui bloc,

privind în jos din turnul cu clopot spre pata

gri atrofiată spontan.

vertigo, teamă patologică de amețeală, congestie

 cerebrală.

București, e importantă ordinea în mail a numelor

București, cu bâzâitul static al ecranelor murdare

București, cu holograme narcoleptice

București, cu râgâitul autobuzelor.

dezastrele astea mici de zi cu zi se simt ca niște crize de PR

gândurile se agită, speculează, caută vinovații,

verifică strategia, pregătesc pitch-ul, pavează calea

spre implozie.

orice aer ar fi tot te ține în viață

orice mișcare faci tot te duce

înainte.

*

Andrei PEPTINE

Debut absolut (loc, timp): Mediul online – 23/07/2021 în Poșta redacției, O mie de semne.

Volum de debut: Sunt eu și criza mea temporară, București, Editura Cartex, 2024.

***

1)

Tot ceea ce a însemnat parcursul meu în cadrul Facultății de Litere din Brașov a fost un catalizator revelator, uneori copleșitor, în ceea ce privește poezia. Și, de fapt, literatura în ansamblu. Pe lângă facultate, am început, încă din primele săptămâni ale ciclului de licență, să particip la cenaclul „Corpul T”, organizat de profesorii mei Dan Țăranu și Virgil Borcan – două persoane care ne-au oferit enorm în ceea ce privește scrisul, mie și generațiilor din ultimii ani care au trecut prin această instituție, nu doar ca parte a parcursului academic, ci mai ales ca practică vie.

Tocmai în cadrul acestui cenaclu am început, cu adevărat, să scriu. Expunerea la un astfel de atelier mi-a permis să-mi formez un obicei. Scrisul a devenit un meșteșug: exercițiu, meditație, un fel de joc Jenga în care piesele se așază și se reașază într-un întreg care nu se lasă niciodată definit complet. Instrumentele venite odată cu cenaclul, expunerea la mediul literar online și colegialitatea celor din Brașov nu au făcut decât să mă ajute să mă concentrez asupra formei.

Oricum, mă simt încă în partea de instruire. Poezia e ceva ce n-aș vrea niciodată să simt că stăpânesc pe deplin. N-ar mai avea sens. Ar însemna să stăpânești și viața, ceea ce mi se pare la fel de imposibil.

2)

Procesul editării a fost relativ simplu. Până să ajungă în faza negocierilor cu Ramona Boldiszar, coordonatoarea colecției Amaterasu, volumul trecuse deja prin nenumărate mâini și runde de editare. În acel punct, nu a mai fost nevoie de prea multe intervenții, ci mai degrabă de tehnoredactare. A fost un demers benefic, dar inevitabil s-au strecurat și unele neatenții cauzate de formalitatea procesului și de stângăcia specifică debutului.

Prin toate aceste etape, a fost eliminată mai mult de jumătate din conținutul inițial. O parte dintre poezii s-au pierdut accidental, pentru că le-am șters din greșeală; altele, din furie – nu îmi doream ca acest volum să ajungă vreodată să mă definească. O altă parte importantă a fost eliminată în urma unei serii riguroase de analize asupra textului, purtate împreună cu domnul Dan Botezatu, când s-au tăiat masiv poezii și fragmente întregi.

A rămas, în cele din urmă, ceea ce îmi place să cred că este esența.

3)

Până la debut am trecut prin mai multe convingeri despre poezie, toate, într-un fel sau altul, defectuoase și limitante. În cele din urmă, însă, toate aceste etape au avut un numitor comun, printre intuițiile constante: am căutat întotdeauna adevărul în forma lui cea mai pură.

M-a interesat mai degrabă să observ, să creez o atmosferă, o fisură în structura realului și un spațiu care să permită o formă de vizibilitate sinceră. Să mă pot vedea și să ne putem vedea, într-un mod cât mai obiectiv, chiar dacă prin mijloace profund subiective.

Poezia a devenit astfel un fel de meditație asupra fragmentelor existențiale pe care le-am perceput de-a lungul câtorva ani „de criză temporară”. M-a ajutat atât să mă rup de evenimentele în sine – iar aici poate se ascunde adevăratul meu crez: o bună perioadă am scris poezie în timp ce lucrurile redate se întâmplau, sau cel puțin neapărat cât încă simțeam pulsul –, dar și să înțeleg rolul meu în universul personal și, totodată, rolul celorlalți în universul meu.

Felul în care am exersat acest lucru a luat diferite forme și încă cred că acest demers poate continua să se extindă spre noi valori estetice, nu doar cele ale autobiografismului.

4)

N-aș putea spune că demersul meu poetic are o legătură asumată, explicită, cu un fond ideologic mai larg sau că aș fi scris în numele unor poziționări politice, sociale sau filosofice. Dar asta nu înseamnă că poezia se sustrage complet acestor influențe. Tot ceea ce trăiești, asimilezi sau respingi îți influențează scrisul, chiar și atunci când nu ești conștient de asta. În cazul meu, a existat mereu o tensiune între interior și exterior, între nevoia de retragere și presiunea realității. Nu am scris „fără lume”, dar nici despre lume, în sens militant sau programatic.

Poate că singura formă de ideologie pe care o pot revendica, în mod indirect, este refuzul exhibiției, nevoia de sinceritate care nu face spectacol și interesul pentru fragil, pentru ceea ce scapă ușor în discursurile dominante. Doar că și asta rămâne, mai degrabă, o atitudine decât un manifest.

5)

Relația mea cu critica literară, pur și simplu, nu există. Și spun asta nu cu ranchiună, ci cu o resemnare calmă: critica (în sensul ei de voce activă, exigentă, prezentă constant în peisajul poetic) este, cel puțin în acest moment, aproape inexistentă în literatura română sau, în orice caz, asuprită. Desigur, nu contest eforturile remarcabile ale celor care încă susțin și organizează forme de critică, însă, în mod concret, nu am simțit că volumul meu a fost cu adevărat citit sau interogat critic.

Despre cartea mea s-a spus doar, într-o retrospectivă recentă, că ar fi putut fi un debut excelent, doar că n-a fost. Și poate că e mai bine așa. Pentru mine, acest volum a fost mai degrabă un act de eliberare decât un început oficial. Dacă voi mai scrie, o voi face fără să caut aprobări sau reacții.

Sunt oricum oarecum în contratimp cu direcția generală. Nu neapărat în literatură, ci în tot ce ține de felul în care ne expunem și ne căutăm validarea. Nu îmi pasă prea mult de reacțiile pe care le stârnesc și nici nu simt nevoia să atrag simpatia. Nu îmi place să mă expun, fie că e vorba despre literatură sau despre viața personală. Nu simt nevoia asta. În rest, în offline, probabil că sunt perceput ca un extrovert, dar tocmai de aceea țin cu atât mai mult să protejez tot ce ține de sfera personală. Pentru mine, literatura face parte din această sferă și în cele din urmă îmi pasă doar de relația mea cu ea.

***

*

nu e nimic poetic în viață corporatistă

poate numai compensarea

bucuria finalizării lucrărilor din cartier

estompează

propunerea unui post mai bun

refuzat doar din frica

că toți corporatiștii sunt la fel

așa cum schimbările organizatorice

bazate pe nepotism

acaparează micile inocente

bucurii

le transformă

până devin simple bule de săpun

care plutesc deasupra capului,

captează atenția și râsetul

pur copilăresc

doar cât să uiți că o baie fierbinte

uneori e singurul lucru care te mai face

să te simți om,

așa cum alteori nimic nu ar putea

să te scoată din letargia de după program

pe care mai nimeni nu o recunoaște

doar corporatiștii se vor oameni serioși,

respectabili, cu economii înfloritoare,

dedicați trup și suflet echilibrului dintre

muncă și viață socială

nu ar recunoaște vreodată că de fapt sunt buni

doar să economisească timp, mai mult de frica

să nu-i prindă vreo ședință importantă

cât ei stau pe wc

*

absent, la masa veche din lemn

în bucătărie

la lumina becului de pe hol,

o molie și o viespe intră

prin plasa pusă la geam

în zborul lor haotic se lovesc

în magnetele Marvel de pe frigider

pisicile se agită

nervos că e nevoie de-o reacție

din partea mea,

în drumul meu

către prosopul de bucătărie

mă împiedic în repetate rânduri

deschid larg geamul

cele două insecte

ies

lăsându-mă în urmă

*

ce rost ar mai avea

zborul unei păsări

dacă nu i-am atribui noi 

un sens profetic?

mă întreba

ca să îmi explice

ce binecuvântare era pentru un tânăr

ca mine

un post într-o astfel de firmă

într-adevăr

am fost binecuvântat

cu colegi de vârsta părinților

sau chiar a bunicilor

un birou împărțit între

spațiul personal și muncă,

tastatura plină de firmituri și pete de cafea,

și cel mai important –

eșecuri repetate în încercarea

de-a mă preface

că ascult cu interes

un miracol cu punch și deadline

în care zâmbesc ca un animăluț domestic

la coffee corner și repet

„vorbeam cu microfonul

pe mute”

chiar și în somn

și totuși,

e un habitat îndeajuns de prielnic

cât să prind rădăcini în fața geamului

la înălțimea micii mele colivii,

cu privirea spre pădure și cu

gândul la factorii care au influențat

creșterea bruscă a numărului

de antilope saiga

în ultimii ani

să mă tot întreb

dacă cumva vreuna din ele

a organizat un workshop de brainstorming

pentru a analiza recentele migrări,

ce a funcționat și ce nu a mers deloc,

dacă a creat un Gantt cu milestone-uri clare –

„supraviețuirea în sezonul cald: bacterii nazale”

„optimizarea resurselor de hrană”

„testarea sprint-urilor pe timp de iarnă” –

și a pus la punct

o „viziune strategică”

care să includă întregul lanț trofic

pentru a își încetini, dacă nu dispariția,

măcar sentimentul absurd

că a ajuns să trăiască

doar ca sursă de mâncare

pentru alții.

*

Simona SIGARTĂU

Debut absolut: Singuri sub râsetele familiilor perfecte, Casa de Editură Max Blecher, 2024.

***

1)

Am fost conștientă de faptul că modul în care scriu mă scoate deseori din linie, dar destul de târziu s-a coagulat drumul spre poezie. Am crezut că eu voi scrie proză. Până la finalul anului 2018. Atunci am avut o mai mare nevoie de a descărca anumite lucruri, o nevoie mai mare de a mă elibera de anumite tensiuni, nu am știut ce fac, am început să scriu și se pare că ieșea poezie. Mai târziu am început să mă educ. În acest sens atelierele Morninʼ Poets m-au ajutat mult. Am fost pusă în situația de a-mi vedea textele disecate de oameni pe care i-am considerat pricepuți în treaba asta, cred că asta îți dă încredere sau te mai temperează atunci când te crezi o revelație a secolului. După o serie de ateliere în care am avut texte remarcabile, am simțit că e momentul să debutez, trăiam cu senzația că se închide cercul și că e momentul, dar și cu teama că voi începe să scriu diferit și voi lăsa în urmă texte bune și un proiect în care credeam. Viața ajunsese pe un traseu mai fericit, mi se părea că mi se schimbă vocea și revoltele. Cred că înainte de debut e important să testezi terenul, să lucrezi cu oameni care au în spate o experiență. Cel mai important e să nu grăbești momentul acesta al numelui tău pe o carte. Anonimatul e o opțiune excelentă, până atingi nivelul dorit, chiar nu-i bai.

2)

Am avut șansa de a ajunge să lucrez cu cine mi-am dorit. Prin urmare, relația cu editorul meu a pornit de la ideea că el știe foarte bine să își facă treaba. Am avut încredere în asta, în primul rând. Am fost de acord cu schimbările pe care mi le-a propus pentru că a avut argumentul puternic și adecvat. Până la urmă, vrei să ai un volum bun sau vrei să câștigi pe distanțe mici? Eu am acceptat propunerile editorului pentru că nu au schimbat vocea, tonul, direcția și simt că poemele continuă să fie ale mele, lucrul acesta a fost esențial pentru liniștea mea, să simt și să știu că eu am scris, nu editorul meu. Au fost chestiuni de formă și cantitate, acolo a intervenit și eu nu am avut nimic de obiectat. Nu am avut motive de luptă. Sunt recunoscătoare.

3)

Fidelitate față de ceea ce devenim după deciziile cele mai nefericite. Curajul de a spune lucrurilor pe numele lor. Încrederea că în poezie ne întâlnim și ne dăm curaj. Promisiunea că fiul meu nu va moșteni tot ce am în ghiozdan.

4)

Am crezut că poezia mea nu va spune mare lucru dacă dau mai departe o biografie. Mi-am dorit să scriu despre mine și despre ai mei ca despre o parte dintr-un șir de oameni și de mentalități care se repetă obsesiv în diferite spații. Nu am avut un plan concret, dar am știut că lupta unuia scoate la iveală niște probleme ale societății. Eu cred că în momentul meu de curaj am luat pe cineva cu mine, pe cineva am ridicat, pe cineva am mângâiat, cuiva am dat curajul de a spune stop, chiar cred în asta. Asta e toată teoria din spate.

5)

Critica va da o direcție, o cheie de interpretare, cred că lucrurile astea vin și în funcție de temele cele mai vizibile, poate cele mai provocatoare, ale momentului. Am senzația că există aceste valuri, iar critica le va remarca imediat în poezia anului/ perioadei respective. Bineînțeles că există lucruri pe care le-am avut ca intenție și au rămas neobservate și critica ne ajută să constatăm dacă anumite aspecte au fost sau nu suficient voalate/codificate/ilustrate etc. Critica este extrem de importantă, cititorii se bazează de multe ori pe vocea criticilor. Au o putere de a propulsa sau de a nimici o carte. Eu mi-am dorit să pot trăi cu sentimentul că am scris un volum bun, cu toate scăpările lui. Pentru asta am nevoie să fie citit de oameni echilibrați si cu experiență, este clar.

***

Verde viu

A venit vara

Și a fost transparentă.

O corvoadă pe care o pricepi mai târziu.

Râsul tău se sparge în disperarea poeților serioși

Râsul tău a beție și sinucidere după colț

Râsul tău ca o luptă cu ziua de mâine, o luptă din care ieși mereu în picioare,

grozavă mai ești, fată dragă. Ești puternică.

Calculezi viitor și nu mai dă cu virgulă.

Ai sau nu ai familie. Ai sau nu ai bani. Ai sau nu ai job. Ai sau nu ai prieteni. Ai sau nu ai orgasm.

Ai sau nu mai ai timp. Ai fost sau ești. N-ai fost sau nu mai ești.

Nu mai dă cu marjă de eroare.

Ești un om care țipă și râde și e foarte, foarte mișto.

Cu cangrenă la colțul gurii, niciodată la mâini sau la picioare.

A venit vara și a fost transparentă.

Transparența e incomodă.

Toți oamenii își pierd echilibrul pe stradă

Nu cumva să calce într-un  căcat

Într-un scuipat

Pe un melc

Sau pe mâna întinsă a vreunui sătul de viață.

*

Despre amânare

Cât timp ai mers pe picioarele tale

Noi ne-am gândit că nu mai rămâne decât să îți vezi copiii crescând

Apoi alți copii crescând.

Când ai învățat să mănânci doar bucăți mici

Și suc doar din sticle de jumate

Ai început să închizi ușa.

Să nu te vedem.

Ai slăbit și ai început să cazi și noi am zis că trebuie să căutăm o clinică.

După pandemie. Niște analize. După pandemie.

Un tratament nou după pandemie.

Ai început fiecare conversație cu plâns

Și noi am spus că trebuie să fii tare. Că alții erau mai bolnavi acolo.

Că ai doi copii. Că mergem la medic și schimbăm tratamentele.

Ai curățat grădina, ai cărat lemne, ai vrut să faci ceva. Să demonstrezi că mai poți face ceva.

Zilele tale se scurgeau pe un pat tare, cu casa dragostei pe fundal.

Cu napolitane la capul patului.

Cu o juma de cola la piciorul patului.

Cu pete de saliva și senzația umedă lipită de fiecare obiect.

O cameră cu melci.

Au picat restricții și am zis că te ducem la analize,

Să ne spună și alții că nu mai ai șanse de revenire,

dar că ai putea tremura mai puțin sau că ai putea plânge mai rar.

Ai putea să te ridici mai ușor. Oricum, din boala asta nu se moare.

Când au început să sune telefoanele

Noi făceam clacă, decupam fulgi din hârtie

Adunați lângă mama.

Corpul tău a cedat la o bucată de mâncare.

Eu decupam fulgi în timp ce ți-a țâșnit sângele din gură.

Aveai 47 și medicul ne-a dat o listă de Crăciun

Plină de afecțiuni de care nu aveam habar

Ne-a întrebat dacă ai trăit singură.

Dacă ești un om al străzii.

eu nu știu cum să se spală o astfel de vină

acest mucilagiu care îmi amintește de tine

*

Schimbi ceva, schimbi ceva

Universul spune că această situație nu te duce nicăieri

Marea preoteasă,

O energie de abundență, fertilitate

Prosperitate.

Nu schimbi nimic, tâmpito

nimic nu se compară cu prețul/ gramul de iubire

iubito te iubesc îmi place tot la tine.

Arunci cheile pe masă și miros vasele alea

a oboseală și nepăsare.

Munți de haine neîmpăturite și iluzia că totul e sub control.

Stai cu ecranul aprins și amorul nu sună.

Nu sună că muncește, nu sună că pune benzină, nu sună că trăiește.

Ți s-a încovoiat spatele de la muncă și nu bei apă

Alegi în mintea ta ținutele pentru următorul week-end

Poate așa auzi iubito te iubesc îmi place tot la tine.

Îți imaginezi

Manifești

că de data asta se prinde că ești aleasa inimii

și te ia

și te duce.

Se face ora 7 și venele tale sunt bulbuci și te sună și îi auzi vocea

și trece spre cord

brusc

sânge de regină.

Nu schimbi nimic, tâmpito, lasă tarotul

și marea preoteasă care apare cu burtică pe cartea din acest pachet.

Hai, ai 573 ron la Eon, bagă mare.

 (text publicat pe platforma Nesemnate.ro)

*

Nicoleta ȘIMON

Debut absolut: București, 2024.

Volum de debut: (ingrats), București: Cartex, 2024.

***

1)

Instruirea a fost una organică, filtrată prin contactul constant cu literatura vie: am frecventat cenaclul corpului T și m-am expus comunității literare în mediul online prin dialoguri constante cu alți scriitori contemporani. Lecturile critice, revistele literare (Vatra, Familia, Steaua, O mie de semne, Caiete Silvane) și studiile de masterat în Inovare Culturală au constituit un fundal teoretic fertil. În ceea ce privește „sursele de inspirație” ele au fost printre cele mai diverse; voi aminti în special filmul, acesta reprezentând un alt mare interes artistic.

2)

În esență, a fost un proces colaborativ. Am beneficiat de un dialog deschis și onest cu editoarea Ramona Boldizsar, ceea ce a permis o rafinare atentă a manuscrisului fără a pierde din autenticitate. A existat o negociere firească asupra formei finale a textelor, dar întotdeauna cu respect față de intenția poetică. Ceea ce s-a pierdut a fost epilogul, și bine că s-a întâmplat astfel! – el a prins între timp o nouă formă și are să se concretizeze într-o serie de texte inedite, cu puțin noroc, dintr-un volum următor.

3)

Arhetipuri, haos, filosofie, cinema, memorie, furie, luciditate, etică – lista este lungă. Poezia, pentru mine, este un spațiu de decantare a afectelor, de enunțare filosofico-estetică, poate chiar ocultă de accesare ale unor coduri mentale, care în alte contexte ne scapă printre degete. Scriu ca să recuperez ceea ce se pierde în spațiul dintre vis și conștiință, ca să articulez o formă de neliniște uneori mută, alteori zgomotoasă.

4)

„Totul este politic” – urăsc această maximă! Faptul că mă trezesc dimineața și doresc să-mi beau cafeaua privind porumbeii de pe balcon este un act uman banal. Un strănut este un răspuns fiziologic banal. Nu totul este ideologie și/sau politică. Dacă există semnele unei ideologii în poezia mea, acestea existau latent la cititori, eu nu le-am pus acolo. Pentru mine poate exista o artă anti-ideologică, poate aceasta este ideologia mea, una vehement „contrară”.

5)

Uneori, critica literară este justă și valabilă, ea își are locul în discursul cultural și în evoluția artistică – cu toții trebuie să ne asumăm că textul, odată ajuns în lume, va fi receptat și criticat în varii forme. Acestea fiind spuse, uneori o percep ca pe o bârfă, o ascult și mă minunez că despre mine e vorba, ca și cum s-ar fi adăugat un surplus semantic textelor mele, pe care nu le-am asumat niciodată. Cele mai utile intervenții au fost cele care nu au grăbit încadrarea volumului într-un curent, ci au încercat să-i înțeleagă tensiunile. Critica poate stimula, dar și inhiba – cel mai important este să nu o lași să devină un barometru al valorii, ci un instrument de reflecție.

***

the dog dies in this one

I.

se spune că cerber înghite morții de trei ori

un tunel după tunel după tunel

palpitațiile străzilor

în autobuz

transpirația se scurge

pe geamuri

să știi că nu e mare lucru s-o arzi de capul tău

prin oraș

adevărul e că nu se uită nimeni la mine

doar ochii dronelor care trec pe sub boltă

elicele lor rup câte-un strat de cer

și le-mprăștie-n vânt

le e greață

lătratul maidanezilor

ține cerșetorii în viață

pașii mei noroioși scot un geamăt cu ecou

m-am dedat vieții de explorator urban după ce

visele de cineast au fost puse pe hold

încă mai există lumină –

într-un film post-apocaliptic

câinii aleargă dintr-o încăpere în alta

prezența mea le înfioară blana

scutură puricii-n pietriș

un șirag de cabluri buclate

mâna mea care trece printre ele

umbre retrase lângă țevi

rulmentul părăsit, mormântul nemarcat, dar roțile?

anatomia podelei

timpul se măsoară în priviri

am strigat musca pe geam și

muscă s-a făcut

cu cioburile e mai complicat

când urc spre al doilea etaj

înserarea își plânge de milă

prin crăpături

înfloresc insomniacii

II.

întuneric de ciment

expiri fum și te micșorezi mai ceva ca țigara

chiștocul e încă aprins

dar mâinile par reci

știu

nu le-am atins niciodată

picioarele

ca ale unui nou-născut ies prin cavitatea deschisă

mai demult era o clădire frumoasă

acum

amintirea se strânge în mizeria de sub unghii

spațiul dintre noi

spațiul dintre clădiri

permite trecerea fantomelor

cerșetorilor de la mansardă

nervii tociți de curenții orașului

zgomot alb –

e cea mai înfricoșătoare culoare

brașovul mi se subțiază printre degete

dar farurile se-agață-n cornee

puteam să-ntreb ce filme ai mai văzut

am ales siguranța căștilor

III.

noaptea tăcerile se aliniază într-un marș militar

răceala din oase

partea scufundată a ghețarului

degete de tinichea se țin de barele de sprijin

sentimentul de-abandon, scuza pentru

a ieși la luptă

la fel și călăreții

de pe tabla de șah

s-au împrăștiat cu resturile mobilei

când ai mei au adunat mobila de la bunici

eram în bucurești

liniștea se face scrum

lătratul vibrează-ntre boltele de piatră

plățile tectonice mișcă suprafața pustie

pustiu este și corpul la topirea ghețarului

maidanezii se aleargă cu viteza sporită

mă-ntind pe acoperiș. sunt un trup amorțit

o cățea la eutanasie

*

where are our monsters now,

where are our friends?

fața mea de pe ecran o fantomă

care bântuie filmele lui miike

în sferele din spatele reflexiei

imaginea se profilează cu cap întors

spânzurat pe perete ca un ceas cu limbile blocate

în lumea 2d vapoarele ies din sticle

și se îmbată cu rom

șinele se cațără pe spate

roți tremurătoare împrăștie coloana

vertebră cu vertebră

dar e ok

cruzimea din ecran se poate da pe mute

fantoma chipului meu trece prin viscere

prin corpul tăiat de lama pantofului

când mă ridic

noaptea solidă se lovește de fereastră

*

Alina ȚÂRCOMAN-OCHEA

Volum de debut: Nu doare când dormi, Chișinău: Editura Cartier, octombrie 2024.

***

1)

Poezia pe care mi-a citit-o tatăl meu când eram copil a fost cea care mi-a deschis apetitul pentru poezie. Prima persoană care m-a instruit în actul creativ a fost chiar tatăl meu, în clasele primare.

Pe urmă, profesoara de limba și literatura română, din liceu, Alina Petri, mi-a făcut cunoscută poezia contemporană. De atunci am început să citesc multă poezie din literatura română actuală (Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Teodor Dună, Claudiu Komartin etc.).

Nu am activat în niciun cenaclu, am publicat și am citit foarte puțin în public. Cu privire la poemele din cartea mea de debut, ele au fost revizuite și de ochii critici ai poetei Domnica Drumea și ai poetului Claudiu Komartin. Au fost câteva observații și sugestii care m-au ajutat să dau mai multă finețe poemelor mele.

Prin urmare, poezia celorlalți a avut cel mai mare aport în dezvoltarea mea ca poet.

2)

Relația mea cu editorul s-a limitat strict la predarea manuscrisului. Poemele mele au fost atent lucrate și revizuite, bănuiesc că din această cauză editorul nu a simțit nevoia să intervină.

3)

Din punctul meu de vedere, poezia trebuie să conțină o doză de autenticitate, să respingă într-o anumită măsură convenționalul. Poezia mea e o autoscopie intimă, dar precaută, nu spune tot. Îmi place să creez imagini cinematografice, dar și poeme care pot fi performate. Apreciez mult poezia care are măcar un strop de umor, încerc să-l inserez și în ceea ce scriu. Am o preferință pentru poemele de mici dimensiuni, cu versuri mai scurte. Am scris și poeme mai lungi, dar și acestea sunt fragmentate.

4)

Poemele din volumul meu de debut sunt scrise fără preocupări ideologice extraliterare. Dar am scris și poezie sub formă de manifest pe care nu am publicat-o încă.

5)

Prima cronică despre volumul meu de debut a apărut la mai puțin de două luni de la publicare. Este semnată de Lucia Țurcanu pe vivafm.ro. Din punctul meu de vedere este o cronică care-i face bine poezie mele și poate că e cea care a fost scrisă cu grijă la detaliile din poeme, cumva textul scris de Lucia Țurcanu îmi împărtășește/expune viziunea asupra temelor abordate în carte.

Alte două recenzii sau texte critice au apărut la o zi distanță una de alta: „Limite și clivaje” de Șerban Axinte  (în Dilema) și „O confesivă prudentă” de Andreea Pop (în Vatra). Textul scris de Andreea Pop se apropie de ceea ce a scris Lucia Țurcanu și îi face bine poeziei. Cronica lui Șerban Axinte punctează atât aspecte bune ce le vede în poezia mea, cât și aspecte mai puțin bune. Nu mă supără că apar și păreri care poate le fac o defavoare poemelor mele, mi se pare important să existe și astfel de opinii.

Am citit diverse texte critice și despre alte volume de poezie și consider că, uneori, unii critici citesc în pripă cartea scăpându-le din vedere lucruri mai importante. Cred că e necesar să se citească de cel puțin două ori un volum, pe urmă să te apuci să scrii despre el. S-a spus despre ciclurile de poezie din cartea mea că ar fi meritat să fie explorate mai pe larg, dar cred că ar fi ieșit patru cărți, nu una. Este, totuși, bine că poemele mele lasă o astfel de impresie, asta înseamnă că cititorul vrea mai mult. Dar poate că mai important decât să sugerezi o continuitate este să te oprești și să te gândești de ce autorul a pus punct acolo, nu s-a oprit fără motiv.

Concluzia mea este că se scrie și cronică pe bune, dar că unele aspecte ar trebui gândite cu o atenție mai sporită, iar orice text critic, zic eu, face vizibilă o carte.

***

Camelia

te întrebi dacă ea e mama

cea care mă smucește de mâini

și țipă la mine

„hai, odată, mișcă-ți picioarele”

pe treptele de la supermama

ca o șefă isterică ordon mușchilor și oaselor

15 cm înălțime x 4 cât mai repede

îi este foame

comandă, mamă, pentru mine moartea la tavă sau

o minune de unică folosință pentru o singură zi

să merg, să scriu, să vorbesc, să privesc în jos, în sus

să-mi aleg locul, mamă,

împinge-mi picioarele ca pe o tavă să alunece ușor

pe barele inoxidabile ale durerii.

*

Dr. Mengele

dacă cineva s-ar sinchisi să mă întrebe ce-mi place

cel mai mult

i-aș răspunde cuvintele încâlcite

cognomen coleopter fitotaxonomie chiromantic crisoberil

paraplegie spastică ereditară complicată/

parapareză spastică familială/

sindromul Strümpell-Lorrain –

de s-ar scrie toate aceste cuvinte într-unul singur

aș intra și eu în lista scurtă

a celor mai lungi cuvinte din DEX

pneumonoultramicroscopicsilicovolcanicomioză

nici lui Hitler nu i-ar fi trecut prin cap să construiască cuvinte

din peste 40 de litere

ar fi fost o adevărată revoluție lingvistică

care ar fi smuls Germania din miezul Europei

și ar fi devenit o insulă plutitoare pe pământ

unde o iubitoare de cuvinte încâlcite ar fi fost angajată

pentru rescrierea dicționarului explicativ german

dar eu sunt paraplegiespasticăereditarăcomplicată

mai mult decât un cuvânt

în lumea lui Hitler

aș fi fost numai bună de locuit în laboratorul

lui Mengele

dar Mengele ești chiar tu

mă privești cu ochi curioși

ești și tu

mă privești cu ochi miloși

ești și tu

îți muți privirea de la mine

schilozii îți provoacă greață

ești și tu

o judeci pentru că mă smucește și urlă la mine

ești și tu

nu-mi spui Camelia, dar fata care nu merge bine

sunt chiar eu

vă sluțesc cu prejudecăți

*

nu vă îngrijorați

nu vă îngrijorați

un om defect nu vă stoarce de bani

scăpați chiar ieftin

nu vă îngrijorați

un om defect nu are nevoie

de haine elegante

bijuterii sau machiaj

nimic și nicicum nu mă poate camufla în paranghelia

oamenilor normali

nu vă îngrijorați

o barbie schiloadă fără tocuri

n-ar fi decât o sculptură odioasă

care îngheață timpul pentru câteva secunde

doar ca să fie privită de la distanță

de oameni normali, cu ochi imobili și guri în mișcare

nu vă îngrijorați

***

2025

Marius BOLDEA

Debut absolut: Revista „Luceafărul de dimineață”, nr. 8, 2022.

Volum publicat: Când noaptea nu tace, Editura Limes, 2025.

***

1)

Demersul meu poetic a fost influențat, fără îndoială de mediul cultural al familiei mele, părinții mei fiind profesori de limba și literatura română, tatăl meu fiind de asemenea și poet, critic literar. Astfel că primele mele legături cu poezia au fost la vârste fragede. În adolescență am început să scriu poezie, iar de atunci până acum mi-am dezvoltat sensibilitatea poetică, latură a ființei mele pe care o consider esențială și care a fost cultivată și nuanțată prin lecturi din literatura română și universală. Inițial, creativitatea poetică a fost o formă de susținere a interpretării pianistice a lucrărilor pe care le cântam. După care, în perioada studiilor universitare de doctorat, am frecventat un cenaclu de poezie din București coordonat de doamna profesoară Carmen Dominte, care mi-a deschis și mai mult orizonturile către această artă a versului, astfel încât am publicat grupaje de versuri în reviste literare românești și am publicat primul meu volum de poezii.

2)

Procesul editorial a fost unul armonios, am colaborat și comunicat cu editorul, ne-am sfătuit în legătură cu diverse aspecte ale tehnoredactării cărții, iar în final a rezultat un volum de poeme tipărit în condiții grafice impecabile, cu o tehnoredactare de înalt nivel.

3)

Despre crezul meu artistic și estetica volumului:

Când noaptea nu tace e un volum de poeme scrise din fragmente, locuri și colțuri de oraș și de suflet, din zgomote și singurătate, din beții trecute și iubiri evaporate. Uneori suntem atât de prinși în alergarea vieții noastre, încât ne trezim ca Hans dintr-una din poeziile mele – cu fericirea pierdută undeva între un pahar și o noapte ploioasă. A fost o noapte care a vorbit – nu cu voce tare, ci în gânduri, în frici, în doruri și întrebări. Am înțeles atunci că uneori liniștea e doar o formă mai subtilă de strigăt. Și poate că poezia asta face: transformă nevoia de a înțelege în cuvinte. În versuri care nu caută neapărat răspunsuri, dar nici nu fug de întrebări. Această carte e făcută din lucruri mici: din așteptări tăcute, din miros de ploaie pe asfalt, din vise care se agață de marginea dimineții. E, într-un fel, o încercare de a pune ordine în haos, sau măcar de a-l privi cu puțină tandrețe. În versurile mele veți auzi orașul – nu orașul ce se înfățișează turiștilor, ci acela de la 3 dimineața, când autobuzul N105 mai trece pe Splai și becul din Cișmigiu ticăie nervos. Veți auzi inimi care scârțâie, doruri care nu mai știu să tacă și întrebări pe care ni le punem când nu mai e nimeni de față.

Cartea aceasta nu e un răspuns sau o concluzie. E mai degrabă o întrebare pusă din mai multe unghiuri. O încercare de a înțelege ce rămâne din noi după ce iubim, după ce plecăm, după ce ne reîntoarcem, chiar și când n-ar mai trebui. E despre metamorfoza sufletului – despre cum ne schimbăm fără să ne dăm seama, cum devenim altcineva cu fiecare om care intră și iese din viața noastră. Și cum, în ciuda tuturor lucrurilor care se rup în noi, continuăm să scriem, să iubim, să așteptăm.

Volumul acesta e, într-un fel și un omagiu: pentru Nichita Stănescu, pentru Ion Mureșan, pentru Ioan Es. Pop, pentru toți cei care au transformat poezia în ceva viu, dincolo de cuvinte, metafore și simboluri.

De asemenea este, poate, un mic sac de grăunțe – din acelea pe care Dumnezeu le-ar fi dat omenirii, într-o doară, sperând că vom ști ce să facem cu ele. Poate că le pierdem. Poate că le căutăm prin cârciumi, în gânduri sau în ploaie. Mi-am imaginat, uneori, că Dumnezeu, când a creat fericirea, a uitat să o lase la vedere. A ascuns-o printre oameni, printre alegeri greșite și întoarceri târzii. Poate că nu ne-a promis fericirea, ci doar capacitatea de a o simți – din când în când, în crăpătura unei zile, în ochii unui om sau într-o poezie.

4)

Nu aș putea afirma că am o relație prea strânsă cu o ideologie anume sau un fond ideologic în poezia mea care se hrănește din viață, din gânduri spuse sau nespuse, din imagini ale lumii și amintiri ale sinelui.

5)

Consider că receptarea critică a volumului meu de către Carmen Dominte și de Al. Cistelecan surprinde nuanțele textului, parcursul rostirii și esența stării poetice: „E un fir reflexiv pe care se desfășoară spectacolele realului, angajînd notațiile într-o transparență simbolică și făcându-le să trimită mai departe, înspre o problematică de neliniști care adie.” (Al. Cistelecan)

***

Ce a făcut Dumnezeu cu fericirea

a împărțit-o în bucățele mici

în pungi de plastic

și a dat-o ca pe niște grăunțe

omenirii

i-am zis lui Hans să aibă grijă de ea

dar el bețiv și năuc

a uitat-o într-o cârciumă

și a doua zi când s-a trezit

și-a dat seama că ceva lipsește

s-a dus atunci să caute

a întrebat ospătarii

bețivii din parcuri, boschetarii

dar nimeni nu o văzuse

„ce ai făcut Hans, bețivule?”

câtă întristare s-a pogorât pe chipul lui

și uitându-se atunci înspre cer

un nor s-a lovit de celălalt.

atunci și-a dat seama

că fericirea lui zburase demult

și tunetul a spart punga

într-o ploaie de vară

*

Surâsul tău prelung

ca o istorie a Atlantidei

cutremură mesele damnaților

cinele de taină

săruturile lascive

profilul tău

ca al unei madone sixtine

răsturnat de patima vieții

e elixirul iubirii           

și profunzimea privirii

uită-te tu, muza mea,

cum poemul meu răsare din tine

cum versul împrăștie pe foaie

dâre din ființa mea

atât de contopite cu tine

încât atunci când îl scriu

creionul se transformă în argilă

și făurește cuvântul

de la început

*

Deziluzia

e o armă pe care o folosesc rătăciții

o flintă cu cremene

pe care viața a irosit-o

într-o încercare

ia zi, prietene

cum privești un nor singuratic?…

ca pe un roman ce stă stingher

într-o cutie a dorințelor?

poate ca pe un apus aritmic

sau ca pe un câine ce schelălăie

dinspre blocuri cu istorii cenușii

eu cred că într-o turlă de nisip

vezi cu adevărat

Fumul primit

în care credeai

și un fel de ideal

al Nemuririi

pe care într-o după amiază

stingheră

îl vei vedea ascuns

într-o spovedanie

în care adevărul va fi

cuvântul nerostit

*

Clara CARADIMU

Debut absolut: Piciorul meu de trandafir, Chișinău: Editura Cartier, 2025.

***

1)

Cu siguranță cel mai bun mod de a „învăța” să scrii poezie, este prin a citi poezie. Așa îți dai seama ce îți place/ nu îți place și de ce. Pe lângă asta, cred că, în cazul meu, apartenența la Cenaclul Visceral reprezintă un factor decisiv în propria „instruire” poetică. Este locul de unde am „furat” cea mai multă meserie, deși nimeni de acolo nu era, la început, poet debutat. Să primești feedback constructiv de la alți oameni care sunt, mai mult sau mai puțin, în același punct ca tine, ajută mult, mai ales dacă toți iubiți literatura.

2)

„Piciorul meu de trandafir” nu ar fi existat în forma asta dacă nu aș fi primit sfaturi esențiale de la colega de cenaclu, poeta și prietena mea Irina Francisca Ion, cu ajutorul căreia am structurat, în mare, volumul (înainte să-l trimit la editură). Odată ce editura mi-a primit volumul, însă, am mai făcut modificări considerabile asupra manuscrisului, fiindcă mai primisem sugestii relevante de la Dan Sociu și indicații editoriale de la Andrei Dósa pe care am ținut să le integrez. Editorul Gheorghe Erizanu a primit cu deschidere modificările ulterioare, iar în ceea ce privește intervenția acestuia asupra textelor, n-a fost vorba de schimbări mari, ci mai degrabă de mici ajustări ici-colo.

3)

Crezul meu artistic se leagă de ideea de sinceritate. Țin să nu scriu vreodată ceva ce nu corespunde cu ceea ce vocea mea chiar vrea să spună. În aparență, orice creator și-ar asuma poziția asta, dar cred că după ce înveți niște lucruri despre cum „trebuie” făcut un anumit lucru, fără să-ți dai seama poți cădea în capcana în care produsul tău artistic să devină, la propriu, doar un produs.

Miza mea în literatură este să creez o lume care să te cuprindă, să te conțină. Personal, asta mi-a plăcut dintotdeauna la cărți, deci asta îmi doresc și eu să propag mai departe. Puterea cărților de a teleporta cititorii în universul lor, dens și misterios, dar care spre final devine parte din sinele cititorului. O bucățică din carte pleacă din carte și se transformă într-o cărămidă din identitatea cuiva. Magie.

4)

Evident că, din principiu, nu voi vrea ca ceea ce scriu să întărească prejudecăți, stereotipuri discriminatorii sau, mai simplu spus, să nu propage ură. Dar, nu e nici stilul meu să spun direct ce aș vrea ca literatura mea să promoveze din punct de vedere politic, prefer să sugerez asta mai degrabă. Exercițiile acestea aparent detașate de politic pe care poezia mea le înaintează sunt menite să aducă oamenii unul mai aproape de celălalt. Literatura vulnerabilă, fragilă, confesivă are puterea asta prin simplul fapt că există și ne elasticizează inima.

5)

Desigur că m-ar întrista dacă un critic literar mi-ar da verdictul că volumul meu este un eșec. În același timp, criticul nu este singurul tip de cititior „important”, perspectiva fiecărui cititor este, cred eu, validă. Plus că, poezia nu este doar bună sau rea. Pentru mine, poezia nu este bună în măsura în care este scrisă bine, ci în măsura în care spune ceva. Deci, nu mă inhibă critica, ba chiar mi-o doresc, întrucât m-ar bucura să știu că pentru cineva a contat cartea mea. Asta însemnă că scopul meu ca autor este îndeplinit.

***

mama îi bagă la somn pe copii în întuneric

când dau ploile

de pe trunchiurile copacilor

lichenul strălucește umed și singur

tot orașul se scurge, apasă un burete învechit

lichidele noastre maronii se strâng la picioarele băncilor

pământul înghite cât poate din apă

asfaltul stă cu spatele la ploaie, șiragul i se plimbă prin curburi

și adâncește miezul de pâine rotunjor. mama stă în întuneric cu alți copii

ei vin târziu acolo la întuneric și când apasă cu mâna pe clanța moale

mama se trezește

și-apoi îi bagă la somn.

paturile lor miros a mâini. amintirile lor sunt îmbibate în mâini,

ei mozolesc cu mâna patul și uite-așa

paturile au primit parfumul.

când eram mică o trezeam pe mama noaptea

și ea era cheală. mă certa că am trezit-o

apoi îmi făcea sendvișuri cu miere și unt.

ne culcam la loc, eu mimam

somnul cu pleoapele.

întunecat era tot

în afară de tavanul din care lumina decupa un candelabru.

pe mine mă bagă o mână la somn și mama îi bagă la somn pe copii în întuneric.

*

nori singuri în hotel parc

rațele dorm

mama cântă

vântul freacă pielea corcodușei de ramurile tinere

rațele fac tumbe

deasupra mea norii singuri

corcodușele

pielea noastră se mișcă pe deasupra sâmburelui mare

mama spune

eu cresc atunci cand felinarele se sting

*

bunica

cuprinde-mă fără bătranețe

închide lumina lasă

bunica să lumineze

ardei verzi, roșii crăpate dulci la grămadă ca un munte de copii

ardeii verzi mușcați fără dorință cuprinde-mă fără bătranețe

închide lumina lasă

bunica să lumineze

un șirag de flori deschise

îi fac mâna să pară petală & petalele să pară vene

le întinde culoarea se adâncește

cuprinde-mă fără bătranețe

închide lumina lasă

bunica să lumineze

mâini de fire ca de păpușe subțire.

*

Puncte și linii

În București e mare tărăboi.

Sunt singură

între două pleoape de măr.

Ca o eclipsă. Oamenii sunt împărțiți,

laolaltă formează litere curioase.

Bunica gătește măr copt verde

dar în altă cameră,

deci sunt singură. În București e mare tărăboi.

Mama mea are o pată mare

ca un măr e fața ei frumoasă de mamă transpirată somnoroasă.

Mere cu pete și moț acrișor,

în palma mea una-două-trei semincioare.

*

Irina Francisca ION

Debut absolut: Clubul de lectură Institutul Blecher, 13.04.2025.

Volum de debut: orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului, București: Casa de Editură Max Blecher, 2025)

***

1)

Cred că o parte relevantă din instruire nu ține neapărat de poezie în sine, ci mai degrabă de viața din jurul ei, care se conturează și se întâmplă cu mult înainte ca poezia să apară. În paralel cu lectura, editarea, expunerea, diversitatea evenimentelor culturale și interacțiunile cu alți poeți, există filme, expoziții, călătorii – tot ce ți se întâmplă și tot ce te schimbă, schimbându-ți totodată și poezia. Poate părea banal ce spun, însă de multe ori am văzut poeți tineri care treceau printr-un blocaj, iar lectura nu mai părea să-i ajute. Uneori, totul are legătură cu experiențele acumulate – cu ce ai trăit, ca să poți da mai departe ceva relevant, ceva în care ceilalți se pot regăsi.

Comunitatea este, evident, importantă. Serile de poezie, platformele de publicare, cenaclurile și oamenii pe care i-am întâlnit și cu care m-am sfătuit au reprezentat elemente-cheie în parcursul meu poetic. Acum aproape trei ani m-am alăturat Cenaclului Visceral, unde mi-am împărtășit pentru prima dată creațiile cu alți poeți. Au urmat serile de poezie din București, apoi evenimentele pe care am început să le organizăm noi, prin Visceral.

Totuși, aș vrea să punctez și începutul călătoriei mele – fără de care nu aș fi primit și privit totul așa cum o fac astăzi. Am ales ca debutul să fie un omagiu adus micului meu oraș natal, a cărui „suprafață” era de o porozitate relativ redusă, cel puțin din punct de vedere al dinamicii literare și culturale cu exteriorul. Accesul pe care îl aveam atunci la informații despre literatura contemporană, evenimente, lecturi, noi apariții, reviste, cronici și oportunități de publicare era aproape inexistent. Totuși, câteva lucruri au reușit să pătrundă și să ajungă la noi. Puținele cărți de poezie pe care le descopeream, uimindu-ne că există și scriitori care nu sunt morți, deveneau adevărate catalizatoare de discuții și ne impulsionau să mai căutăm și să începem să scriem.

Mă bucură mult scena literară actuală, cu deschiderea ei, la care sper că am reușit și noi să contribuim, chiar și câtuși de puțin, prin Visceral. Totuși, uneori pare un spațiu supraaglomerat, pe care nu știi de unde să-l apuci. Mă bucur că am început dintr-un loc în care fiecare poezie descoperită ni se părea ceva incredibil și aveam răgazul să o lăsăm să treacă prin noi și să lase urme. Simt că asta se întâmplă din ce în ce mai rar, că nu mai beneficiem de acel timp.

2)

Am avut norocul de a fi pe aceeași lungime de undă cu editorul, care mi-a dat mână liberă să conturez universul volumului așa cum am simțit. Au fost negocieri legate de ce poezii nu strălucesc la fel de tare și trebuie scoase, ca alte texte să fie mai bine puse în valoare. Procesul de scriere a fost dificil și migălos raportat la complexitatea pe care mi-o doream de la volum, dar a fost și foarte frumos. Mereu am spus că o să fie cartea mea doar în proces, iar apoi devine a celorlalți. Și dacă ajunge să fie relevantă și ajută măcar un om, atunci se va întoarce la mine sub altă formă.

3)

Înainte să încep proiectul volumului de debut credeam că trebuie să scriu despre ceva mare și important, să elaborez o carte care să spună despre mine că sunt un om inteligent și demn de urmărit, să am și eu locul meu printre oamenii mari. M-am pierdut în abstractizări, detalii și în lucruri pe care nu le stăpâneam. Apoi m-am gândit mai puțin la mine în poezie și mai mult la poezia din jurul meu, la ce e cu adevărat important. Comunitățile sunt importante, cu țesăturile lor complexe, lecțiile de empatie și sacrificiile zilnice, nevăzute.

4)

Trebuie să conștientizezi responsabilitatea pe care o ai în momentul în care îți expui textele public. Este o formă de respect pentru tine și pentru cititori să te educi, să nu folosești în texte remarci sau idei care pot fi vehicule pentru ură, pentru discriminare, pentru stereotipuri. Iar preocupările ideologice există în orice text, dat fiind faptul că scriem într-o societate cu profunde preocupări și diferențe ideologice, o societate străbătută de o istorie dificilă din care încă ne revenim. Tema abordată în volum, cea a unei comunități mici unde condiția femeii este cea de mamă, de fiică ascultătoare, de soție tăcută, unde persoanele vulnerabile sunt marginalizate și nu au resursele să plece spre locuri mai bune, unde fiecare își duce suferința de zi cu zi, este o temă profund politică. Faptul că acest volum a fost lansat la o editură independentă, ținută în viață de multă muncă și pasiune, este o chestiune politică. Faptul că sunt femeie (și nu trebuie să scriu sub pseudonim de bărbat) și scriu este o chestiune politică.

5)

Consider critica literară relevantă în măsura în care mă poate ajuta să scriu mai bine, indiferent dacă o primă reacție ar fi cea de intimidare. Îmi doresc mereu ca cititorii să trateze textele mele cu strictețe și să semnaleze mai ales locurile în care pot aduce îmbunătățiri. Pentru ca poezia să reușească să transmită o anumită emoție și să atingă punctele nevralgice, e nevoie de un fond tehnic și riguros de editare și lucru pe text, pe care îl iau foarte în serios și caut moduri de a-l perfecționa. Dacă analiza textului este tratată cu multă responsabilitate, seriozitate și urmărește a-l ajuta pe scriitor, pot considera critica literară ca fiind parte dintr-o muncă de echipă.

***

sfârșitul nu e așa tumultuos pe cât îl fac să pară

filmele și cărțile și tablourile

filmele și cărțile și tablourile sunt făcute de oameni

care au convingerea că dispariția noastră

trebuie să însemne ceva

nu sunt mai importantă decât ceasul din perete

sau decât coloana care susține

o platformă petrolieră

ele o să-mi supraviețuiască

fără ochi să îmi înregistreze pielea

fără gură să spună mai departe

cât de frumoși eram când făceam ochii mici

în lumina soarelui

ca pozele din enciclopediile cu dinozauri

peste care se aștern pături de sedimente

noi vom călători din ce în ce mai jos

spre centrul pământului

iar martori ai existenței noastre vor fi obiectele

lăsate în urmă

când ești mic ești pus să alegi de pe tavă

chei bani carte stilou portofel

părinții se bucură că o să fii om la casa ta

și o să-i ții și pe ei la bătrânețe

ar trebui să mai scoatem tava o dată înainte de moarte

să alegem ce obiecte ne rămân pietre de mormânt

pentru că într-un final axa se inversează

iar pe vârful turnului babel se balansează un plan infinit

cu chei bani carte stilou portofel

obiectele noastre produc sunete când se lovesc între ele

o muzică a memoriei

o muzică doar a lor

care nu sună deloc ca un produs uman

nu ține loc de arhivă

nici de memorandum

dispariția noastră nu trebuie să însemne nimic

ce a ales de pe tavă înainte să moară?

a luat bucata de pâine și a făcut-o

fărămituri

iris^*

cât își pierde florăreasa din ea nu e decontat pe undeva

e jertfa pentru flori

e o pedeapsă

— Clara Victoria Caradimu

florile de plastic sunt pentru nuntași obosiți

florile de plastic sunt capcane pentru morți

să plângă când nu le simt mirosul

florăreasa se trezește dimineața înaintea peștilor

azi construiește un copil din stuf cu mâinile viță de vie

să se urce pe acoperișuri să adune frunzele căzute

la școala unde mașinile nu porneau decât pe furtună

petalele din sala de sport

dansează în burta copilului ca un roi de molii flămânde

fantoma din albumele de familie

care împrăștie puf de păpădie pe mustățile bătrânilor

ia miresele de mână și le ascunde în pădure

niciodată știută niciodată văzută

mereu în fundal la serbare și la priveghi

mereu în fundal în viețile altora împletind coșuri din nuiele

fără familie doar copii de pământ cu îmbrățișări care zgârie

în casa ei nu sunt poze nici covoare

în dulap o crăciuniță cu păduchi

capete criogenate de păpuși cu coronițe bujori

pe fereastra de la bucătărie orașul legănat de o mamă nefericită

cu un buchet de toporași în mâna mică și hotărâtă de copil

trandafirii îi știu de frică și iau puii în brațe

când pășește florăreasa pământul se crapă

un copil la serbare scapă garoafa învelită în staniol

văduvele dorm la ea în sufragerie pentru că e mai cald

și se aude cum spinii mângâie aerul

se aude cum pământul mângâie pielea

oamenii simt cutremurul

florile simt strânsoarea

_____

^*extrasă din volumul orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului

*

vis 2::doliu

o cameră perfect albastră

culoarea asta nu există de fapt

e doar lumina care trasează liniile din palme

cu vopsea care nu se usucă

vopseaua din noi picură în pământ

oceanul văzut din spațiu e compus din mâini

adunate să facă un pod

în camera asta sunt doar eu

e singurul loc în care o să mă găsiți

singurul loc care s-a construit în jurul meu

mi-ați lăsat o ușă mică prin care paznicii

îndeasă foi albe și mi le cer înapoi în fiecare zi

să vadă ce am desenat

am inventat lumea

fără s-o văd

doar mi-am imaginat

că liniile ne duc acolo unde trebuie

am făcut case și le-am lăsat albe

când întindem mâna după furculițe

sau stingem întrerupătoarele

aruncăm cu albastru în jur

oamenii mor atunci când patul lor e complet albastru

pentru că sunt exilați într-un spațiu care nu există

e doar lumina de a doua zi

care nu-i mai recunoaște

[Vatra, nr. 7-8/2025]