Clara Caradimu e, structural, o poetă cu un reflex teribil al modelării și plasticizării lumii din jur. Nimeni nu scrie azi cum o face ea în Piciorul meu de trandafir, acest debut desprins dintr-o zonă care amintește foarte mult de Cristian Popescu, inedit prin felul în care reușește să își contureze o mitologie proprie de neconfundat: o lume aparent puerilă, a copilăriei, alternată însă la tot pasul de o față serioasă a lucrurilor. Departe de orice mode și gesturi care circulă prin poezia contemporană mai recentă, fără tentații stilistice sau decorative de absolut niciun fel, volumul curge natural. E o fizionomie destul de complicată, cu toate astea, aceea a Piciorului de trandafir, pentru că textele prizează o voce copilăroasă, naivă chiar, dar nu mimetic-naivă, sau voit lucrată așa; e un copilăresc profund organic aici, dar racordat pe deplin, în același timp, la subtilitățile grave ale realității.