Costel Dichis a părăsit-o curând pe Maria. Treceau tot mai rar în ultima vreme pe la noi și-i vedeam atunci pe vecinii și prietenii noștri, perechea frumoasă și realizată cu care ne mândream, cum deșirau amândoi trăgând la două capete de un fir de lânică dintr-o vestă subțire, ce nu-și mai găsea rostul în casa lor, înfășurând fiecare lânica pe ghemul lui.

— Împletesc două perechi de șosete, să ne rămână câte una la fiecare, să nu zică el că am fost și a dracului, și hapsână! Într-o săptămână Costel s-a mutat.

Maria, și-a păstrat apartamentul o vreme. Trecea în continuare pe la noi ca o floare, nu părea să fie afectată. Brava! Voia să schimbe câte ceva în viața ei și ne trezeam seara bătând la ușă cu o sticlă de coniac în mână și chef de vorbă. Începuse să bea sau nu remarcasem eu până atunci. Îi intrase în gând să plece de la școala unde era profesoară și voia să se înscrie la o altă facultate, să o ia de la început. Oana mea încerca s-o tempereze, s-o aducă cu picioarele pe pământ, zicându-i că face cea mai mare greșeală.

— Oana dragă, vreau să simt că sunt vie, cât încă nu e prea târziu!

Cea pentru care o părăsise până la urmă Costel (o chema tot Maria), era avocată, dar nu profesa. Investise într-o afacere, avea un local, librărie și bar(se făceau aici lansări de cărți, actorii piteșteni aveau săptămânal lecturi publice, pictorii își expuneau lucrările, iar muzicienii încropeau recitalurile lor de pian și violoncel). O idee cam năstrușnică ce o plasa în cercul ei rasat de avocați, judecători, actori. scriitori și artiști, cumva în postură de slujnică sau patroană a artelor. Îi plăcea să se folosească de amândouă titulaturile.

Se sacrifica pentru intelectualii piteșteni, oferindu-le un spațiu de joacă.  Savura însă când cineva i se adresa cu „doamnă patroană”. Se vedea de la o poștă că era doar într-o perioadă de tranziție, un provizorat care-i mângâia orgoliul… Doar cârciuma o mai ținea încurcată.

Nici ea nu înțelegea prea bine de ce se legase la cap și cu doctorul Dichis atât de repede, mai ales că el se arătase și puțin gelos pe Dan, fostul soț. Divorțaseră dar nu-și împărțiseră bunurile, nu hotărâseră ce vor face cu cârciuma și zilnic erau văzuți împreună toți trei. Începuse lumea să creadă că ar fi vorba de un triunghi conjugal, dar nu era limpede pentru nimeni care e partea vătămată. Cert e că la cârciumă ținea mai mult ea decât Dan, iar Costel despre cârciumă nici n-ar fi dorit să audă, dar nu voia să-i lase singuri, parcă se înțelegeau tot mai bine.        

Nu-l vedeam pe Costel, cu Mercedesul-Benz E-Class parcat în fața localului să țină pasul ca partenera. Nu-l vedeam nici măcar șofer al ei de cursă lungă, cu tot directoratul lui de clinică și în consecință fără grija banilor. Afacerea LOR nu era tot timpul profitabilă și la o adică o eventuală sponsorizare din partea lui era mai la îndemână decât un credit bancar.

În afară de haine și mașină, un singur obiect adusese cu el când se mutase din vechea locație. Ceasul de perete cu pendul și lanțuri de argint cu trei greutăți, pe care eu i-l făcusem cadou. Îl adusesem de la Viena la cinci ani de la căsătoria lui cu Maria. La divorț Maria nu a vrut să-l păstreze. „Să-ți cânte ție la cap să-ți aduci aminte la fiecare oră ce-ai pierdut!”

Când a vrut să-l fixeze la parter în librărie între rafturile cu cărți, l-a scăpat din mână prilej de a fi avertizat cu un zâmbet larg de noua lui iubită:

— Ai grijă să nu fie un semn rău! Nu găsise încă un chirurg de ceasuri care să se încumete să-l opereze pe cord deschis și să redea ticăitul mecanismului acela învechit și acordurile melodiei ce se declanșa din oră în oră de mai bine de o sută de ani.

Îl găsisem la Viena într-un magazin cu tablouri și obiecte de artă în care intrasem întâmplător, după ce îmi cumpărasem arma de vânătoare. Și cum se nimerise fix ora patru, am auzit din pendul melodia aceea ce semăna atât de mult cu melodia pe care-mi plăcea să dansez cu Maria când aveam prilejul. Mai aveam în portofel ceva euro, nu mi-am dat seama că aș putea avea probleme la vamă. La intrarea în țară însă, vameșul român mi-a cerut doar hârtiile ce însoțeau arma de vânătoare.

Ca o pasăre exotică doamna patroană tânjea demult în sinea ei după ținuturi mai calde.

*

Oana se enerva și la un moment dat pleca la culcare.           

— Ce-ți trebuie ție dreptul?… Merită deșteptul ăla de Costel să-i demonstrezi ceva? O faci din gelozie!… Dacă e ea avocată vrei să-i arăți că poți fi și tu la fel?

— Nu lui, eu mie vreau să-mi demonstrez că trăiesc și-mi pot lua viața de la-nceput. Ascultând-o, o încurajam cumva. La capacitățile intelectuale, la încăpățânarea ei nu mă îndoiam că dacă și-a pus în gând cu siguranță va și reuși. O și vedeam contrazicându-se cu profesorii la seminarii pe teme de dreptate și drept. Mai dificil din punctul meu de vedere era de închipuit relația ei cu studenții, cu asalturile lor colegiale, naive.

Arăta bine Maria, încă era un fel de regină a nopților, răspândea în jur parfumul unor plăceri misterioase pe care le ferea mai nou de lumina zilei.

Știam de la ea, o simțisem adesea personal în plăcerea de a conversa privindu-mă fix în ochi, trecând dincolo de ramele groase ale ochelarilor și înotând acolo ca într-un golf cu ape calde și liniștite. Știam de la ea, mă repet, că nu o atrăgea într-un parteneriat lipsa de experiență și aventura tinereții înflăcărate și fără minte. Vroia să se simtă protejată, ocrotită, ascunsă în ruginiul cuminte al frunzelor pastelate, când fructele coapte mustesc și dau în alcooluri pentru cunoscători… Probabil de-aia se cuibărea toată în sufletul meu când abia de ne atingeam mâinile.

Doar mie îmi povestise odată despre legătura gata să explodeze de la școală între ea și directorul Impolitic. De fapt acesta era adevăratul motiv pentru care voia să părăsească învățământul. Un om ireproșabil, nu fusese căsătorit niciodată, se lăsase sedus intrând în jocul ei cu sinceritatea unui orb care bâjbâie în propriul lui întuneric. Numai că stătea între ei diferența de 30 de ani.

Directorul se gândea serios să-și facă dosarul de pensionare decât să devină subiect de bârfă, tocat mărunt în cancelarie când niciunul nu era de față. Firescul ar fi fost, ea provocase situația și tot ea ar fi trebuit să fie cea cu capul pe umeri care să stingă focul.

Într-o seară s-a urcat în mașina ce i-o făcuse cadou de ziua ei Costel, un Sandero Stepway Gri Megalithe. El spera astfel să-și mai șteargă din păcatele cele multe. Nu bănuise că o va părăsi curând. Reușise să-și ia carnetul greu după a treia încercare. Costel o anunțase de dimineață că are de făcut o gardă, una din gărzile care se îndesiseră în ultima vreme. Își păstrase obiceiul de a face gărzi și după ce fusese numit director de clinică.

Gândul a fulgerat-o dintr-o dată, nicidecum ca să se răzbune. Amurgise deja afară. Nu avusese ocazia să meargă cu farurile aprinse aflându-se la volan. Era o noutate pentru ea. Pe deasupra nu-și clarificase ce vrea de la omul către care pornise.

Gata-gata să intre într-o căruță ce avea ochiul de pisică reflectorizant acoperit de o pală de fân ce atârna să se împrăștie pe șosea. O lună mare și galbenă tocmai ce îi apăruse în stânga printre copacii ce străjuiai drumul pe o porțiune rămasă fără asfalt. Urducăiala a avut darul să-i reanime concentrarea și în ultima clipă a evitat accidentul.

Zi cu ghinion. Avusese și în cancelarie un mic incident. Impolitic, erau singuri, stătea pe scaun în fața ei la o masă, urmărind cu degetul arătător conturul literei M din podul palmei Mariei. Nu apucase să-i spună ce voia să-i spună când s-a deschis ușa și a apărut madam Dușa profa de engleză.

— Bine că veniși madam Dușa, i-a să vedem la dumneata apare litera D, semnul grafic al numelui în palmă, că la Maria apare în clar. Întinde mâna aici pe masa! Madam Dușa era o femeie mai grasă… Nici urmă de literă în palma ei.

— Litera D a numele meu o păstrează în palma Lui,  numai Dumnezeu! Mulțumită că găsise un așa răspuns, nu și-a mai pus problema nefirescului atitudinii celor doi când a intrat în cancelarie…

A oprit la poarta din fier forjat pe care Costel i-o arătase altădată din Mercedesul lui ce-și încetinise mersul pe porțiunea de șosea neasfaltată, cu sufletul încă tremurând de ce era să i se întâmple.

— Uite, vezi casa asta la roșu, neterminată, e a Impoliticului tău. Stă așa de treizeci de ani. Stabilise deja căsătoria în sat cu fata primarului, același primar pe la care o să trecem și noi acum și o să oprim cinci minute. Am o treabă cu el. În săptămâna dinainte de a fi mireasă fata primarului, familia a găsit-o spânzurată în grădină de creanga unui nuc. Nu s-au aflat niciodată motivele adevărate, legenda spune doar ce vrea ea…

Împinse poarta care nu era încuiată. Curtea năpădită de bălării, părea mai repede să fie a unei case în care se întrerupsese dintr-un motiv anume viața. Bătu la ușă și intră fără să aștepte răspunsul. Impolitic se ridicase în picioare din fotoliul de la televizor și uimit, abia reuși s-o cuprindă în brațesă nu cadă, agățată de umerii lui, cu lacrimile șiroind într-o descărcare nervoasă. După ce se mai liniști reuși să-i povestească despre cumpăna pe care o evitase în ultimul moment.

Se așezară pe pat, un pat simplu cu tăblii sculptate și cadru din lemn care o stânjenea la picioare. Rămăsese cu mâinile în mâinile lui, le simțea tremurând sprijinite pe genunchii ei ușor dezgoliți. Mariei încăperea i s-a părut prea străină și prea rece. Îndreptându-și ochii limpeziți de lacrimi în jos către mâini, își dădu seama că imaginea aceea și ciudățenia acelor clipe, nu produseseră în sine nicio scânteie și în mintea ei de femeie, realiză dintr-o dată că știe ce are în continuare de făcut. N-a stat mai mult de zece minute. L-a luat la plecare în brațe pe Impolitic și l-a sărutat pe obraz. Știau amândoi că se eliberaseră.

(Fragment din romanul în pregătire Ferma Gușterilor)        

[Vatra, nr. 9/2025, pp. 10-12]