Oamenii s-au răsfirat. Comentau partida în mici grupuri în drumul spre ieşire, dar nu auzeam ce spun. Spre noi s-a îndreptat un bărbat uscăţiv, dar înalt şi drept, cu păr grizonant. Avea un aer demn şi-un zâmbet blând.

– El este micul José Raúl? l-a întrebat pe tata.

– Da, el, a răspuns tatăl meu.

– Veniţi, părintele Iglesias vă aşteaptă.

Cine o fi părintele Iglesias, m-am întrebat, dar eram mulţumit că ne aşteaptă, părea ceva important. Am fost conduşi într-o altă încăpere, mai mică, dar cu multe table de şah. Am privit şahiştii. Unii erau foarte serioşi, până la a fi încruntaţi, alţii sporovăiau sau făceau glume. N-am apucat să-i studiez prea bine, deşi mi-ar fi plăcut să le observ temperamentul, ticurile, să le ghicesc temerile şi dorinţa de triumf, deoarece am fost dus direct la o masă la care pe un scaun stătea un bărbat rotofei. Semăna un pic cu Don Miguel judecătorul, dar avea dimensiuni mai mici. Pomeţii mari ai obrazului erau îmbujoraţi, dovadă că îi plăcea şpriţul lung, ofiţeresc. Mă rog, mai târziu am aflat că părintelui îi plăcea Canchánchara, un fel de bere populară mai ales în Trinidad, oraş în care se născuse şi tot mai târziu am aflat că era unul dintre cei mai puternici şahişti din Cuba, după maestrul Corzo, şi că avea categoria I-a.

– Piciule, m-a ciupit el de obraz, ceea ce m-a enervat şi mi-am tras capul înapoi, n-ai vrea să jucăm o partidă?

– Ba vreau, am spus eu înverşunat de ciupitură şi pus pe răzbunare.

Pe scaunul meu au aşezat un imens aparat de radio Marconi şi m-au urcat pe el. Ferestrele erau deschise şi de afară venea un ritm de samba, probabil de la vreun restaurant, iar muzica m-a stimulat.

– Deci ai învăţat să muţi piesele, a spus părintele Iglesias, şi vocea sa înfundată ieşea parcă din burta lui imensă. Dar ia să te vedem cum joci. Ţi-a mers vestea! Însă nu se cade să joc cu un copil cu toate piesele, aşa că o să joc fără regină.

Vorbind aşa, a înlăturat regina dintre piesele lui. M-am gândit mai întâi să protestez, mi-ar fi plăcut să-l înving fără dubii, dar un copil e destul de sfios cu oamenii şi am tăcut din gură, mulţumit, totuşi, că având o regină în plus, îmi creşteau şansele. Cu dama for, l-am bătut de două ori pe părinte, iar în a treia partidă mi-a dat avantaj doar un turn. Spre mirarea tuturor l-am învins şi de această dată. Dar poate că am reuşit pentru că părintele se cam încinsese din pricina zăpuşelii şi-a lipsei de aer între atâţia oameni.

– Mâine-poimâine o să-i ia titlul maestrului Corzo, a spus, în ciuda oboselii, părintele Iglesias. Părea că a spus-o mai mult pentru sine şi ca pe un fel de cobe, dar l-au auzit şi ceilalţi.

Învăţăminte şahiste nu am avut de pe urma acestor partide, nu se fixau în conştiinţa mea, însă mi-au furnizat o altă lecţie. Când joci şah cu un adversar puternic, e bine să-l atragi în condiţii ambientale propice ţie, ostile lui. Randamentul gândirii e dependent de atmosfera înconjurătoare.         

După partidele de şah cu părintele Iglesias, din pricina surescitării şi a emoţiilor, am căzut la pat. Aveam chipul aprins şi frisoane de parcă mă procopsisem cu gripă. Tata a chemat doctorul unităţii militare şi am fost consultat.

– Nu e gripă, le-a spus el părinţilor mei, dar am auzit de isprava cu părintele Iglesias. L-a învins de trei ori. Concentrarea şi tulburarea, precum şi exaltarea adusă de victorie, i-au creat inflamaţii în tot corpul şi de aceea are scuturături ca la răceală. N-o să-i prescriu medicamente, că e copil, ci să-i daţi chimen negru şi curcuma, le poate mesteca şi înghiţi cu apă, însă dacă nu-i place gustul, pentru că negrilica parcă-i ţiţei, îi puteţi face ceai.

După ce doctorul a plecat, părinţii mei s-au apucat să discute dacă să mă mai lase să joc şah sau nu. Dacă îmi strică sănătatea, mai bine nu, au concluzionat ei. Eu nu am protestat, deoarece mestecam în minte ce a spus doctorul. „L-a învins de trei ori”. N-a spus că părintele mi-a dat avantaj dama şi apoi, în a treia partidă, un turn. Poate că întreg oraşul ignoră acest amănunt şi apar ca un fel de erou, copilul biruitor al maeştrilor şahului. Ce mă mai încânta această perspectivă! Semăna cumva cu situaţiile din basme, când eroul învinge ditamai balaurul.

Aşa se face că, de atunci, n-am mai jucat şah decât ocazional. Tata n-a mai vrut să mă ducă la club. Jucând pe ici pe colo, când se ivea ocazia, nici n-am progresat. Asta până când, cinci ani mai târziu, am aflat că în Havana vine un fenomen al şahului, marele maestru Pillsbury. Intrase între maeştrii lumii cum intră lupul în turma de oi. La Hastings, cu un an înainte, câştigase marele turneu, surclasându-i pe Lasker, Steinitz, dr. Tarrash, Cigorin, Janowski, Gunsberg, Schlechter. Toată lumea vorbea despre el. Voiam neapărat să îl văd, aşa că am bătut din picioare şi eram gata să le strig părinţilor: „vă urăsc!”, până când au cedat. Ce e drept, mama şi tata nu au consimţit doar după bătăile mele din picor, ci abia după ce Don José Miguel, judecătorul, a avenit acasă la noi şi a vorbit cu tatăl meu. Erau în biroul său şi m-am apropiat de uşa deschisă să ascult pe furiş.

– Adu-l, am o surpriză pentru el, mi s-a părut că aud.  

În sezonul umed, al uraganelor, Havana pare înecată în propriul ei abur: văzduhul buretos atârnă greu peste clădiri, iar pământul, aerul şi lemnul se îmbuibă cu apă ca nişte bureţi uitaţi în ploaie. Dacă storci o ramură ruptă, curge apă lemnoasă din ea, transparentă, dar tulbure, ca zerul scurs din caş. Străzile miros a trestie udă şi a tutun muiat în ploi, iar zidurile cu var scorojit par să respire astmatic împreună cu tropicul. Până şi tobele din cartierele de mahala sună mai stins, ca şi cum ritmul lor ar fi înghiţit de hulpavii aburi. În serile lungi, când vijelia se mai potoleşte, norii se răresc şi luna se arată aurie aidoma unui fruct copt de guava, plutind peste insula ca o pietrificată corabie ancorată în Caraibe. Cerul e de un albastru ca ţiţeiul şi sub imensitatea sa, pescăruşii par ziare deschise smucite de ici colo de vântul pus pe clovnerii.

Pe o aşa vreme am plecat cu tata spre hotelul în a cărui sală de întruniri Harry Nelson Pillsbury avea să dea un simultan. Circa 20 de mese de şah erau aliniate şi, deja, mulţi şahişti stăteau pe scaune în faţa tablei. Aveau piesele negre. Unii aşezau, cu degete nervoase, figurile de lemn pe centrul câmpurilor, ca să fie cât mai bine fixate. Unii parcă le înşurubau. Brusc am simţit pornirea să joc împotriva maestrului american şi ce regret simţeam că nu pot. Însă Don José Miguel veni lângă noi şi m-a luat de mână.

– Vino, a spus el şi m-a dus pe partea meselor unde se aflau piesele negre. Acesta este locul tău, mi-a spus, m-a urcat pe un scaun şi apoi s-a aşezat la masa următoare, pe scaunul său. Te-am înscris şi pe tine, a spus el.

Priveam derutat în jur. Nu mai participasem la un astfel de eveniment şi nu ştiam ce trebuie să fac. Cred că ochii mi se deschiseseră mari şi nici nu puteam să clipesc. Dacă m-ar fi văzut mama, ar fi crezut că sunt înspăimântat  de-un fantomatic monstru din lumea cealaltă, văzut numai de mine. Mă pregăteam de-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, nu pentru un eveniment monden, amical, distractiv. Şi iată-l pe Pillsbury venind. Spre mirarea mea nu avea, ca Steinitz şi Cigorin, o târsoagă de barbă şi mustaţă şi nici măcar favoriţi, ca tata.

Medicul şef al batalionului locuia aproape de camerele ocupate de familia mea în Castelul Morro. Îmi plăcea să-l vizitez în ceea ce el numea Cabinet. Aflam acolo lucruri uimitoare. Schelete, schelete umane autentice, deoarece pe atunci nu se inventase plasticul, doar celuloidul (folosit la început ca substitut pentru fildeş), planşe cu anatomia omenească, manechine medicale, instrumentar chirurgical şi un misterios microscop. Priveam în microscop ore în şir fascinat. Iar mai târziu am găsit o carte ce m-a subjugat. Mergeam pe ascuns în Cabinet dornic s-o studiez. Se numea „L’Uomo Deliquente” şi era scrisă de-un italian din Verona, oraş aflat în Regatul Lombard-Veneţian din Imperiul Austriac. Savantul (credeam pe atunci că e savant) se numea Cesare Lombroso. Cerceta craniile omeneşti, crezând că forma şi trăsăturile lor îi pot da ştire despre cine s-a născut criminal. „Stigmatele atavice” îl pot da de gol, spunea el. Pe mine nu mă interesau criminalii, ci geniile. După ce am citit cartea, studiam, pe ascuns, prin curtea Fortului, zile în şir, craniile ofiţerilor. Iar în faţa oglinzii îmi pipăiam ţeasta cu înverşunare, ca să aflu dacă sunt sau nu geniu. Uite, aici, în spate, ar fi trebuit să mai am un plus de cap. Şi zona parietală ar fi trebuit să fie mai largă. Nu ştiu ce s-a întâmplat când m-am născut, dar îmi lipseşte din creier. Ar fi trebuit să am un creier mult mai mare. Doar factorul poştal, Don Pedro, îmi părea să fie geniu, judecând după craniul său enorm, cu păr răvăşit în partea din spate. Ani mai târziu am văzut un astfel de cap la Emanuel Lasker şi mi-am spus că el este adevăratul geniu, nu eu, şi mi-am spus că este de neînvins la şah. Ca să pot câştiga de la el titlul de campion mondial, ce mi se cuvenea, era nevoie să-l atrag în capcană. Dar mai este până atunci.

Deocamdată mă aflam în faţa unei table de şah într-o sală de bal sau de şedinţe dintr-un hotel. Când Pillsbury a intrat, primul lucru, parcă din reflex, a fost să încep să-i studiez craniul. Aş fi vrut să mă urc cu picioarele pe masă şi să-l rog să mă lase să-i pipăi scăfârlia. Din cauza părului său des, pieptănat lins, nu dibuiam dacă e geniu. Nu i-am mărturisit aceste obsesii decât judecătorului Miguel într-o clipă de funestă sinceritate. A râs de mine aşa intens, încât era să moară de rupturi ale inimii şi asfixie. Burta sa enormă era să-i cadă, cum stătea pe scaun, revărsată într-o parte, la pământ. Acum, desigur, îmi vine şi mie să râd, dar pe atunci eram serios ca un berbec. Dacă aceste amintiri despre Harry Nelson Pillsbury sunt aşa de frivole, este deoarece totul s-a transformat în circ. De parcă tata m-ar fi dus la bâlci, unde fac năzbâtii şi minuni nişte oameni străluciţi, nişte mutanţi superiori speciei umane. 

Pillsbury era însoţit de trei arbitri. Au discutat ceva şi arbitrul principal ne-a vorbit:

– Domnilor, unul dintre dumneavoastră să facă o listă de treizeci de cuvinte. I le citiţi apoi lui Mister Pillsbuy şi el le va repeta.

Don José Miguel a spus că face dânsul lista. Alături de el se afla medicul şef al batalionului spaniol şi s-au unit ca să aleagă cuvinte cât mai grele. Cel puţin zece cuvinte au fost perverşi termeni medicali greu şi de pronunţat. Apoi Don Miguel le-a citit răspicat, iar Pillsbury, după ce ascultă cu atenţie, le repetă din memorie. Apoi le-a spus şi de coadă la cap. Eram uimit. Am rămas fără grai. Una ca asta era imposibil. Apoi Mister Pillsbury s-a apropiat de prima masă, a dat mâna cu oponentul şi a făcut mutarea şi a trecut la celelalte mese şi a procedat la fel. Când a ajuns la mine a zâmbit, i-am întins mâna mea micuţă şi m-am uitat la el ca la un Nefilim, mijindu-mi ochii, de parcă în spatele capului său se afla soarele şi mă orbea. Apoi, sfârşind mesele, spre nedumerirea mea, s-a dus, s-a aşezat într-un fotoliu cu spatele la noi, a scăpărat un băţ chibrit, beţele acelea lungi şi groase, şi şi-a aprins un trabuc.

– Beţe de gringo, a şoptit Don Miguel.

– Ce înseamnă gringo? am întrebat.

– Gringo? Ha-ha, ce poveste! Pe la 1846 a izbucnit un conflict numit American – Mexican War. Statele Unite au atacat Mexicul. Trupele „americane” aveau uniforme vezi, green. Şi mexicanii le strigau din tranşee: green go home. Apoi le-au strigat pur şi simplu: green go! Iar apoi s-a crezut că aşa sunt numiţi „americanii” şi li s-a spus gringo. Cum ştii, celor din Statele Unite li se spune de obicei „americani”. Dar de fapt toţi, de pe ambele continente, suntem americani. Aşa că e mai bine ca nordicilor din Statele Unite să le spunem gringo, iar celor din Canada să le spunem canadieni.

Îmi plăceau poveştile lui Don Miguel, îmi formau conştiinţa, dar eram dezorientat de faptul că Pillsbury stătea în fotoliu să fumeze şi am întrebat:  

– Ce face, nu joacă?

 – Ba joacă, însă de acum fără să vadă tabla. Se numeşte şah orb, échecs à l’aveugle, după cum spun francezii.

Şah orb? Fără să vadă tabla? Repetam cuvintele acestea în gând. Eram stupefiat. Ce impresie colosală a lăsat Pillsbury asupra mea! În anii următori l-am idolatrizat şi voiam să fac şi eu tot ce făcuse el. Îl visam noaptea şi mă visam şi pe mine cum repet şiruri de cuvinte din memorie şi joc şah fără să privesc tabla. Arbitrii îi spuneau ce s-a mutat la fiecare masă şi el indica mutarea lui.

Îmi amintesc destul de bine partida şi acum. Am schimbat un singur pion în deschidere, pionul de pe coloana C şi cei şapte rămaşi nu i-am înaintat spre centrul tablei. Doar câte un pătrat am dus înainte pionii g şi d, am fianchetat nebunul negru şi, după rocada mică, am schimbat cât de multe piese am putut. Apoi mi s-a ivit ocazia să ofer un turn pe nebunul său negru, capturând în acelaşi timp şi un pion. Pillsbury avea două turnuri şi un cal, eu perechea de nebuni, un turn şi un pion în plus. Nu putea pătrunde cu turnurile în dispozitivul meu, iar când înainta pionii, blocam poziţia, în loc să-i schimb. După o vreme a propus remiză. Pillsbury fuma trabuc după trabuc şi, în timp ce juca şah orb cu noi, la masa rotundă pe care îşi ţinea scrumiera, juca o partidă de wihst şi-o partidă de dame. Când partidele de şah s-au terminat, doar eu şi maestrul Corzo remizasem. Ceilalţi jucători au pierdut.

– Maestre, i-a spus Don Miguel maestrului Corzo, iată-ţi noul pretendent – şi m-a arătat pe mine.

Spre surpriza mea Pillsbury a venit la mine.

– Joci grozav, mi-a spus. Nu eşti decât un copil?

Eu am rămas cu gura căscată şi nu am ştiut ce să spun. Mă gândeam la un „şi totuşi am pierdut”. Dar mi s-a părut tare prostesc să spun aşa ceva, mai ales că  nu pierdusem, dar pentru mine remiza era jumătate de punct irosit. Ca să nu-şi dea seama că sunt prost, am tăcut mâlc. Văzând că nu spun nimic, Pillsbury a plecat. Mi s-au întâmplat des astfel de lucruri în timpul vieţii. Eram infatuat şi mă consideram genial, dar aveam momente când cădeam în depresie şi mi se părea că sunt cel mai prost om din lume.

(Fragment din romanul „Gloria şi declinul lui J.R. Capablanca”)

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 13-14]