Dan PERȘA

 

Radu îl urmează pe Eugen, trec pe la recepţia hotelului şi lasă cheia şi ies în stradă, în lumina moartă a lumii.

– Pot să râd de scenariul tău?, îl întreabă Eugen pe Radu. Şi de tertipurile tale? – Poate că securiştii îţi intră în casă când eşti plecat, să caute manuscrisul şi tu îl porţi după tine în rucsac!

– Unde mergem?, întreabă Radu.

– Uite, îi vezi pe ăştia cu pancarte şi steaguri? Hai să mergem după ei. Sunt oamenii ce vor doborî comunismul. Oricare şi-ar da astăzi viaţa pentru libertate.

– Hai să fim serioşi, Eugen, spune Radu.

Este sigur că Eugen îl provoacă. Ar fi de ajuns să-i dea dreptate şi mâine se va pomeni luat de securişti pe sus, dus în arest, interogat, anchetat… bătut.

– Nu crezi?, îl întreabă Eugen. Îţi spun eu. S-o spun ca în scenariul tău? Cum ai scrie tu? Deşi nu pot fi aşa pompos.

Merg alături de ceilalţi oameni şi când nu mai pot înainta, se opresc.

– Asta nu-i Piaţa Republicii?

– Ba da, răspunde Eugen. Văd că s-a adunat ceva lume!

Lui Radu nu-i place să stea pe loc, n-a suferit niciodată să stea pe loc, aşa că bâţâie din picioare.

– Bă, dar n-ai stare, aude un glas şi când se întoarce, îl recunoaşte pe Beleaua.

– Na belea, spune Eugen.

– Bă, spune Beleaua, dar ce, v-au adus şi pe voi, ăia din provincie?

– Cum adică ne-au adus, întreabă Radu nedumerit.

– Păi nu ne-au scos aici din toate întreprinderile pentru o mare manifestaţie împotriva trădătorilor din Timişoara? Să-i înfierăm. Şi să ne strigăm adeziunea faţă de partid?

– Glumeşti? spune Radu. Eugen, mi-ai spus că oamenii au ieşit în stradă ca să…

Dar nu îşi termină fraza. Îşi dă seama de enormitatea prostiei lui. Căzuse, stupid, într-o cursă. Cum de-l crezuse pe Eugen? Oamenii n-au ieşit în stradă ca să-i doboare pe Ceuşesti, ci partidul i-a scos să manifeste… pentru viitorul luminos al patriei comuniste… ca de atâtea ori… şi la fel va fi mereu…

Dar Eugen nu-i răspunse, ci zise:

– Până la urmă scenariul tău nu este rău, doar că aş vrea să ştiu câteva lucruri despre viaţa ce-l animă. În literatură n-au relevanţă treburile politice, ci viaţa oamenilor, nu-i aşa? Personajele tale unde sunt? Andreea, Irina, tu… eu… că m-ai dat gata şi pe mine. Spune, că doar tu eşti scriitorul… Dar ce-aş mai fuma o ţigară… Tu ce crezi? Că te-am minţit? Da, acum oamenii au ieşit aduşi de partid… dar totul se va transforma curând. O să avem timp să fumăm câteva ţigări până se va ajunge la confruntări. Ceauşescu va scoate armata împotriva oamenilor, sunt convins. N-aţi auzit? La Timişoara s-a tras. Au murit oameni. A ordonat să reprime cu gloanţe manifestaţia, la fel va face şi în Bucureşti.

– Prostii, răspunde Radu, oamenii sunt laşi, nu vor avea curajul să se revolte… şi scoate din buzunar un pachet de ţigări, îi dă o ţigară lui Eugen şi înhaţă şi el una între buze. Le aprind şi fumează.

– Dă-mi şi mie o ţigară, ceru Beleaua.

Radu scoate pachetul din buzunar.

– Bă, voi chiar credeţi că mămăliga va exploda?, îi întrebă Beleaua.

– Nu fi naiv, e totul aranjat, îi răspunde Eugen. Securiştii lucrează. Dar nu-l pot da jos singuri pe Ceauşescu. Au nevoie de noi. Noi vom face o Revoluţie.

– Una ca în Caragiale, spune Beleaua. De fapt se va dovedi că împuşcăturile erau petarde pentru sărbătoare.

– N-am crezut că pe atâţia moartea i-a secerat, spune Radu.

– Ce spui?, întreabă Beleaua.

– E dintr-un poem de Eliot, îl lămureşte Radu.

– A, da, tu eşti cu poezia, răspunde Beleaua. Uite-i pe toţi ai noştri scoşi în stradă, zice şi îi arată spre un grup de oameni.

Radu îi recunoaşte pe câţiva, îi mai întâlnea pe holuri sau prin curtea întreprinderii sau la Goz şi Leturea. Unul poartă un steag al RSR, altul un steag al PCR, alţii pancarte cu sloganuri. Radu nu le poate citi, sunt cu partea nescrisă spre el.

– Au vrut să-mi dea şi mie un steag pe semnătură, că sunt înalt, dar am refuzat categoric. O să văd ce-oi păţi. Dar n-am de gând să stau la mascaradă, vreau s-o şterg. Şi cum aş fi putut s-o tulesc cu steagul după mine?

– Bă, până o tuleşti tu, o tulim noi, spune Eugen. N-are rost să stăm de pe-acuma pe-aici. Mai facem şi noi un duş, că la hotel e apă caldă, mai moţăim un pic.. Baftă!

 Eugen pleacă. Radu se uită la ceas şi porneşte după el.

– Mai lasă şi tu o ţigară, îi strigă Beleaua lui Radu.

Radu se opreşte, trage câteva ţigări din pachet, i le dă şi porneşte după Eugen. Trec printre pâlcurile de oameni. Peste drum de hotel, în faţa Casei Armatei, sunt adunaţi nişte tineri. Par mai degrabă golani decât oameni scoşi să manifeste.

– Eu fac duş primul, spune Eugen când au ajuns în cameră, intră în baie şi în curând se aude apa curgând.

Radu caută prin rucsac, scoate şi netezeşte foile manuscrisului. Acum îi pare rău că a aruncat ultimele pagini, finalul scenariului său. Acţiunea i se adună dintr-o dată ca un film în minte. Ce-ar fi să-l recupereze, să-l rescrie acum chiar, cât e proaspăt, după lectura lui Eugen? Ba mai mult, cu idei noi. N-a spus Eugen de-o Revoluţie? De ce nu mi-a dat şi mie prin cap?, se întreabă Radu. Îi este ciudă pe Eugen. O să-l facă securist în mod explicit în scenariu. Hai, să-şi noteze măcar ideile, să nu le uite. Are un caiet de însemnări, are şi un creion. Se apucă să scrie febril.

Eugen loveşte cu bocancii cocina… scândurile se sparg, porcii ies în vacarm de guiţat afară, se năpustesc peste panicaţii trecători.

– Ce faci, strigă Radu şi are impresia că se află într-un vis. Nu vezi că are loc o Revoluţie?

– Hahaha, râde Eugen cu gura până la urechi, eu dau drumul noilor demnitari să confişte revoluţia voastră! Vezi, tu ai scenariile tale, eu mă ocup de realitate! Tu ai un scenariu cu Irina, o proiecţie a viselor tale. Dar sunt şi eu aici! Noi suntem şi în realitatea voastră, dar am pătruns şi în scenariile voastre. Aşa cum suntem şi în visele voastre…

– Oricum, Eugen, ai fost un mizerabil pe vremea când îmi citeai din scenarii pe ascuns şi ai crezut că Irina este o femeie reală şi i-ai scris neveste-mii anonima aceea mizeră.

– Radule, noi nu vă manevrăm doar pe voi. Manevrăm şi personajele voastre.

– Dar ce nu ştii, spune Radu, este că scenariile din rucsac nu au fost decât o fumigenă. De fapt, ceea ce am scris eu cu adevărat… în singurătate… fără să ştie nimeni… este un jurnal. Un jurnal despre viaţa noastră de zi cu zi.

Eugen se opreşte din sărit, din lovit scândurile cocinii, din întărâtat porcii, din râs.

– Cum, ce vrei să spui? M-ai dus de nas? Te-am urmărit ani buni, am fost trimis la dracu-n praznic după tine în oraşul J, deşi eram şef de promoţie şi puteam să-mi aleg ce post vroiam… şi în toată vremea m-ai făcut să cred că scrii literatură…

– Dar literatură am scris….

– Ţi-am citit pe ascuns scenariile… te-am urmărit pas cu pas… ţi-am supravegheat mişcările… şi tu, pe-ascuns, ţineai un jurnal… consemnai realitatea noastră de zi cu zi… viaţa noastră de zi cu zi… Eşti un martor. O să te dau la porci. Martorii nu pot fi toleraţi! Ce crezi, că-mi păsa mie de elucubraţiile tale literare? De ficţiunile tale? De bancurile politice? Dar tu mi-ai ascuns tocmai existenţa jurnalului, mie, celui mai bun prieten, pentru că asta ţi-am fost, cel mai bun prieten pe care l-ai avut… N-ai scos, în ani de zile, când alergam pe dealuri împreună, când mâncam la cantină, când stăteam la o bere… n-ai scos o vorbă măcar… Eşti un prefăcut!

Zgomotul apei de la duş se opreşte brusc. Radu bagă iute caietul şi creionul în rucsac, îl închide şi se întinde pe spate în pat. Se gândeşte că, în loc să fi scris cât a stat Eugen la duş, mai bine o suna pe Irina, să se întâlnească undeva. Dar e o veche vorbă, ţara arde şi baba se piaptănă. Aşa şi el, obsedat de scenariile lui fără noimă. Totuşi, de ce să n-o sune? Ce dacă aude Eugen?… Ridică receptorul, recepţionera răspunde şi îi dă linie. Formează numărul Irinei şi are noroc să-i răspundă chiar ea. Radu îi vorbeşte şoptit:

– Poţi să vii să ne întâlnim la Universitate?… Da, la intrarea de la Istorie…

Tocmai atunci Eugen iese din baie. Se şterge cu prosopul pe cap.

– Cu cine vorbeşti?, întreabă el.

– Cu Irina… îi răspunde Radu.

Eugen mişcă dezaprobator din cap, apoi se răzgândeşte.

– Spune-i s-o cheme şi pe Liliana!

– Poţi s-o chemi şi pe Liliana?, o întreabă Radu pe Irina… Auzi, îi spune lui Eugen, Liliana e plecată la ţară.

– Nasol, că avem ceva zile de stat în Bucureşti, până după Crăciun, spune Eugen şi intră iar în baie.

– Peste două ore, îi spune Radu Irinei… E bine…

Închide telefonul. Acum îi pare rău că a sunat-o. Cu atâta lume pe stradă, iar el suferă de agorafobie, sau cel puţin aşa crede. Sau poate se întâlneşte cu vreun cunoscut. Dacă-l ia la rost? Bă, dar tu parcă erai însurat. Acum umbli cu alta? Şi-o să-l spună Andreei. Însă acum a făcut-o. Poate că Eugen o să meargă pe la rudele lui, cum mai mergea când veneau în Bucureşti şi-o să poată sta cu Irina câteva ore la hotel. Deşi… la hotelul ăsta e cam greu să treci pe la recepţie neobservat. Şi poate recepţionera îşi dă seama că Irina nu are optsprezece ani… şi după ce se duc în cameră, cheamă miliţia. Să bată plutonierii ăia zdrahoni la uşă… şi să-l ridice. Să-l bage la pârnaie. Şi pe Irina? O vor închide într-o casă de corecţie… că e minoră.

Eugen iese din baie.

– Cred că o să încerc să trag un somn, spune el.

– Eu merg acuşi să mă întâlnesc cu Irina, spune Radu.

Eugen se tolăneşte în pat… se gândeşte un pic.

– Hai să ne dăm un loc de întâlnire, spune el.

– O să fim la Universitate, în faţa intrării de la Istorie, spune Radu. Mă întâlnesc acolo cu Irina şi-o să aşteptăm până vii şi tu.

– Bun, s-a făcut, spune Eugen şi se întoarce pe-o parte.

Se pare că nu prea are griji, sau are nervii tari, pentru că adoarme imediat. Radu îşi dă seama după respiraţia regulată şi uşorul sforăit. Se uită la ceas, mai e ceva vreme până la ora întâlnirii cu Irina. Nu are nici o carte în rucsac, ca să citească. O să se uite în tavan. Fir-ar! Va trebui să schimbe întreg scenariul său după întâmplările din acea zi. Ce şi-a imaginat el este foarte frumos, dar acum trebuie să-l adecveze la realitate. Imaginaţia, dacă nu e ţesută pe alcătuirea realităţii, n-are noimă. Ce e drept, realitatea nu s-a prea schimbat, dar a venit Eugen cu ideea Revoluţiei… şi asta ar putea schimba totul. Hmm, nu cumva să adorm şi eu, îşi spune Radu, când ochii i se împăienjenesc… şi să nu ajung la întâlnire. Se ridică, se duce în baie şi face un duş, iar la sfârşit lasă un jet de apă rece să curgă peste el. Se freacă bine cu prosopul. Nu, n-o să răcească, e călit… iar acest decembrie… e anormal, zile blânde de toamnă, în loc de zăpezi şi de vifor. I-ar mai fi adus Ceauşescu pe oameni la miting, dacă era zăpadă şi minus zece grade? Nici vorbă. Acum, muncitorii din capitală, scoşi afară sub ameninţarea că li se desface contractul de muncă, vor înfiera pe huliganii de la Timişoara, nişte vandali… au spart vitrinele la magazine… şi-au furat. Nimeni n-o să pomenească vreodată că au strigat „Jos comunismul” şi ca huligani vor rămâne în cărţile de istorie. Dar se zvoneşte că mulţi au fost împuşcaţi, sau cel puţin aşa susţine Eugen. Transportaţi apoi cu dubele la Bucureşti şi arşi. Lui Radu îi vine să plângă, dar se reţine. Îşi şterge ochii şi se priveşte în oglinda aburită. Nu-şi recunoaşte chipul schimonosit.

În faţa Universităţii, la Istorie, este atâta lume, înghesuială ca în autobuz. Ce fac toţi oamenii ăştia aici, că doar au fost chemaţi în Piaţa Republicii, ca să le poată vorbi Ceauşescu din balcon! Cum s-o găsească pe Irina? Dar se aude strigat.

– Hei, Radu, Radule, Radu mamii!

Pe el îl strigă? Da, se dumireşte, e Tibi… şi o vede şi pe Irina, pe Manu, înaintează prin mulţime spre el. Irina îl sărută ostentativ, drăcoaica. Vrea să fie văzută, să-i scandalizeze pe oameni, o puştoaică… şi-un tip cu mai bine de zece ani mai mare ca ea. Dar nu se scandalizează nimeni.

– Bă, ăştia sunt mai nebuni ca mine, spune Tibi şi desfăşoară steagul RSR, un tricolor cu stema partidului comunist pe el şi îl saltă în aer.

– De unde ai steagul?, întreabă Manu.

– Ai fost chior, n-ai văzut când l-am găsit?, întreabă şi Tibi.

– Nu-mi place, spune Manu. De ce cari un steag cu stemă comunistă?

– Să ştii că ai dreptate, spune Tibi. Ia s-o scoatem!

Şi fără să mai aştepte alt îndemn, trage un briceag din buzunar şi găureşte steagul, decupând stema. Are acum un steag găurit. N-a mai văzut aşa ceva Radu, nu şi-ar fi închipuit un aşa steag. Realitatea bate imaginaţia, îşi spune. Iar Tibi? Ce face? A plecat cu steagul de lângă ei şi, pe când se îndepărtează, le strigă:

– Să-l vadă toată lumea!

Îl pierd din vedere, dar curând, da, el este… „e nebun!”, strigă Manu… îl văd pe Tibi cocoţat pe statuia lui Mihai Viteazu. Vântură la înălţime steagul lui bortelit. Mulţimea aclamă, ovaţionează, oftează ca la coridă! Nimeni nu încearcă să-l dea jos. Unde or fi miliţienii? Gărzile patriotice? USLA-şii? Din cealaltă parte apare Eugen, cum e foarte înalt, ca şi Radu, capul îi pluteşte deasupra mulţimii.

– Haideţi la Piaţa Republicii, acolo va fi groasă, spune el. O să înceapă curând cuvântarea. Va fi o cuvântare de adio, vă spun eu.

– Dar tu de unde ştii, întreabă Manu.

– Ştiu pentru că gândesc. În toate ţările din jur a căzut comunismul, paşnic… doar la noi nu, am fost ţinuţi cu pumn de fier. Ei bine, nici chiar Moscova nu mai vrea să fie comunism la noi! Voi ce ziceţi? Nu se pregăteşte ceva?

– Stai să vină şi Tibi.

Îi fac semne şi Tibi coboară de pe statuie şi vine lângă ei.

Au pornit după Eugen şi s-au dus pe lângă librăria Eminescu, prin faţă pe la Arhitectură… şi mai departe. Nu mai era chiar aşa înghesuială pe-aici.

Însă în Piaţa Republicii, puhoi de lume.

– Asta ar putea fi Revoluţia veselă, spune Eugen… dar tare mă tem că nu vom scăpa fără ceva morţi.

Vocea gângavă a lui Ceauşescu se aude din sistemul de amplificare. Le promite oamenilor măriri de pensii şi salarii cu o sută de lei. Lui Radu i se face o imensă silă. Dictatorul simte pericolul şi vrea să-i cumpere pe câţiva bani. Cât de netrebnici ne crede! Că ne-am vinde sufletul pe câţiva arginţi! Oamenii tac, numai vocea dictatorului se aude. Lui Radu îi vine o idee pentru scenariul său. Dar, nu, este o idee ireală.

O vede în mulţime pe Andreea cu pruncul în braţe. A venit şi ea la Bucureşti după Radu. Dar cum să fie ea cu ei, Andreea cu Irina împreună… în acelaşi loc… la manifestaţie… şi cu el, Radu, cu Eugen, cu Tibi, cu Manu…

Simte că ameţeşte şi se agaţă de mâna Irinei.

– Ţi-e rău?, întreabă Irina?

– Mă sufoc în mulţime, spune Radu.

De fapt, nici nu intraseră în mulţime, erau la marginea ei, o margine foarte bine delimitată. Se retrag spre restaurantul Cina.

– Ia uite ce-am mai găsit pe drum, spune Tibi şi le arată două deodorante goale.

– Dar ce drac faci cu nişte spray-uri goale?, întreabă Manu.

– Bă, când eram în armată, am pus vreo două din astea pe foc, spune Tibi. Să vezi ce bubuială! Ofiţerii au crezut că e atacată unitatea. S-a dat alarma, cu tot tacâmul. Ne-au anchetat de ne-au mers fulgii, dar ce să ne facă pentru nişte spray-uri? Să ne ia boii de la bicicletă? Şi voi ştiţi că sunt nebun! Vreau să repet figura.

Şi nu sfârşeşte bine vorba, că se apropie de un tomberon de gunoi şi dă foc la ziarele din el şi bagă spray-urile în foc.

– Explozie controlată, strigă el. Hai s-o ştergem cât mai departe!

Se îndepărtează cu toţii de tomberon.

Nu trece mult şi se aud două bubuituri de să-ţi spargă timpanele. Iar bubuiturile parcă ar fi fost un semnal. Se aud, peste Piaţa Republicii, huruituri grele de şenile de tancuri, urlete de motor de avioane în picaj.

– Băi, dar ce fac ăia?, strigă Tibi şi se apleacă în faţă, de parcă aşa ar fi văzut mai bine.

Nişte inşi au scos ţepuşe de sub geci şi înţeapă femeile în fund, pe tovarăşele muncitoare, care încep să ţipe ca din gură de şarpe.

– E o provocare, se aude în sistemul de amplificare vocea lui Ceauşescu.

– Asta nu-i de la mine, zice Tibi.

Şi paşnicii demonstranţi o iau la fugă, cei din margine, care pot fugi, ceilalţi se înghesuie şi se calcă în picioare…

Lui Radu nu-i vine să creadă. Va trebui să scrie despre asta neapărat. Dar ce se întâmplă? De ce simte o aşa frică? De ce-i vine şi lui s-o ia la sănătoasa, de parcă viaţa i-ar fi în pericol? De ce are sentimentul că va fi strivit, că pământul se cutremură şi va fi un dezastru mai mare ca în 77, când s-au prăbuşit atâtea blocuri în Bucureşti şi-au murit atâţia oameni? Ştie el câte ceva despre cutremure, e huruitul unui cutremur, vibraţiile unui cutremur, dar mult mai puternice decât la orice cutremur, încât le pot simţi şi oamenii. De obicei, oamenii nu le simt, le simt doar animalele, care sunt mai aproape de pământ şi au simţurile mai dezvoltate. Dar acum sunt atât de puternice vibraţiile, încât le-au simţit şi oamenii şi-au intrat în panică… urlă, se calcă în picioare. Acum ar trebui să-l întrebe Eugen: „Ei, ce zici, nu ţi-a dat prin cap aşa ceva, ca să scrii în scenariul tău. Tu m-ai văzut pe mine lovind cu bocancii sau cu un baros cocina… din care năvălesc peste lume porcii”… Dar Eugen tace mâlc. Este şi el speriat şi priveşte în jur năucit…

– Haideţi, haideţi să plecăm de-aici, spune el. Nu va fi bine.

Şi-o pornesc pe unde au venit… dar cu atâtea obstacole umane ce le îngrădesc înaintarea, ajung la Sala Dales. Se alătură mulţimii de acolo. Deja cade întunericul. Şi se aud motoarele unor blindate ce vin în viteză, scoase de dictator ca să împrăştie manifestanţii. Un camion vine spre ei, intră în mulţimea de oameni şi oasele şi craniile lor trosnesc, zdrobite. Radu a fost prins şi el, are partea stângă a toracelui sfărâmată, câteva coaste îi ies prin piele. Eugen şi Tibi îl trag dintre morţi şi-l întind pe asfalt. Radu zâmbeşte.

– Vezi în rucsac, îi spune lui Tibi… creionul, caietul.

Tibi caută mecanic în rucsac, fără să-şi dea seama prea bine ce face, ameţit, speriat şi îi dă lui Radu caietul şi creionul. Radu îşi aşează caietul pe burtă şi reuşeşte să noteze ultimele idei.

Apare, la manifestaţie, Andreea cu pruncul în braţe. A venit şi ea la Bucureşti după Radu. Sunt acolo Irina, Radu, Andreea, Eugen, Tibi, Manu…

Mai stă un pic, se odihneşte şi zâmbeşte şi scrie iar.

Irina a sărit să-i ajute pe răniţi şi în acea clipă un glonţ a lovit-o. S-a oprit din mişcarea ce o făcea… şi timpul s-a oprit în loc… scena a îngheţat… va rămâne pentru veşnicie ca un tablou…

Să-ţi dai viţa pentru libertate? Simt foarte rar oamenii acest impuls. Momente când devenim nobili. Momente când bucuria că ne-am învins teama ne învăluie chipurile şi ne face să părem nişte îngeri luminoşi. Momente care ne răscumpără o viaţă de laşităţi şi renunţări, de nepăsare, supunere şi teamă. Laşitate, supunere, teamă – asta înseamnă comunismul. Nu miros ele ca o cocină de porci? Gunoi adunat în lumea noastră, prin care umblăm afundaţi până la gât. Dar iată-ne cuprinşi dintr-o dată într-o altă curgere a vieţii, îmboldiţi de dorul libertăţii. Momente când nu mai suportăm să fim sclavi. Momente când pe gură nu ne mai ies minciuni şi mintea se eliberează din strânsoarea fricii şi ne aduce tăria în inimă…

Mâna lui Radu cade. Eugen pune palma peste ochii lui sticloşi şi-i închide… Dar parcă totuşi mai respiră.

– Oricare dintre noi poate muri, spune Eugen. Într-un scenariu ar putea muri Andreea şi pruncul, în altul aş putea muri eu… sau în altul Irina… Dar nu toţi, nu am putea muri toţi.

– Cine au fost informatorii? Cine-a tras în noi?, întreabă Tibi.

– Dar cine ştie?, răspunde Cornel.

– Povestea asta nu se va termina niciodată, spune Eugen.

Eugen caută în rucsac, ar vrea să rupă un tricou să facă un bandaj pentru Radu. Poate mai sunt şanse să fie salvat. Când scoate tricoul, iese şi o filă din scenariu lui Radu, o foaie rătăcită în rucsacul său, ultima foaie. Cade pe caldarâm şi este pe dată furată de vânt. Dar Eugen are reflexe bune, pune talpa pe ea. Vrea s-o salveze. E a lui Radu. O ridică, o duce la ochi, dar sunt numai câteva cuvinte pe ea: Cititorule, citeşte din nou această carte!

În ziua de 21 decembrie, Radu a fost ucis la Sala Dales şi viaţa lui s-a curmat. Una dintre lumânările aprinse acolo pentru cei morţi, a ars pentru el.

(fragment din romanul „Scenariul”)

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]