O foarte frumoasă carte de proză scurtă*, cum puține au apărut în ultimii ani, a scris Iulian Bocai. Conform unei precizări de la finalul volumului, majoritatea bucăților au fost concepute în timpul unei rezidențe și burse oferite de revista „Familia” în august 2024. Bocai e un filolog pur sânge, cu formație umanistă solidă, evidentă atât în eseurile ocazionale, cât și în lucrările cu bătaie mai lungă, precum Filologii. Instituționalizarea studiului literar în Europa (2020). E și un neînregimentat, un lup singuratic în cel mai bun sens al cuvântului: nu pactizează cu ideologii sau politici de grup, nu are în spate instituții, nu se lasă pradă diverselor mode, fapt care face ca vocea lui să-și păstreze onestitatea. Dacă greșește în analize sau diagnostice, n-o face decât pe propria barbă, nu în virtutea unor calcule sau idiosincrazii de moment. De adăugat că e și un scriitor ale cărui cărți n-au trecut neobservate: romanele Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018) sau Constantin (2019) au fost premiate și salutate de critică drept construcții care anunță un prozator cu bătaie lungă.

Actualul volum de proză scurtă e și nu e o surpriză. El vine pe filiera unei formule autobiografice, accentuată și mai mult acum. Dacă în spatele personajelor centrale din primele două cărți se putea ghici o convenție autobiografică discretă, în Revărsatul zorilor ea devine manifestă. Ceea ce nu înseamnă însă că stilul rezonează în vreun fel cu autenticitatea brută la modă în prima decadă a anilor 2000, când, cel puțin în teorie, o proză era cu atât mai bună cu cât expunea mai mult din biografia autoarei sau autorului în cauză. E vorba aici de o autenticitate neprogramatică, aflată în afara convențiilor autoficționale încă în vogă, lăsată să se desfășoare liber sub ochii cititorului. Ceea ce înseamnă că în ea intră nu doar experiențe care țin de biografia exterioară, ci și mici revelații declanșate de un detaliu cotidian, descoperiri legate de câte o lectură, asocieri între persoane concrete și cutare personaj literar sau chiar deliberări despre natura memoriei.

Senzația cea mai puternică a cărții, transmisă cititorului la fiecare pagină, e aceea de libertate de orice artificiu și de abandonare hedonistă în voia povestirii. Singura miză supraordonată pare a fi aceea a excavării memoriei personale, care însă nu e provocată superficial sau bruscată, ci lăsată să-și urmeze cursul. Un pasaj simptomatic în acest sens privește memoria personală ca pe o clădire labirintică în care subiectul încurcă permanent ușile: „am și acum clipe în zilele memoriei în care mi se pare că între realitate și mine există o defazare care se datorează faptului că undeva în trecut, nu mai știu când și nici unde, ori din cauza unei grabe, ori a infinitelor mele ezitări, n-am intrat pe ușa care trebuie sau am luat-o la stânga când ar fi trebuit s-o iau la dreapta și de-atunci a început universul să țină socoteala acestor abateri”. (p. 93). Această permanentă defazare existențială e excelent transpusă la nivel narativ: majoritatea prozelor scurte au forma unor confesiuni care-și iau drept punct de plecare câte un personaj sau o situație din copilăria sau adolescența (târzie), părăsite și regăsite apoi de o logică a povestirii pe care naratorul pare că nu vrea sau nu poate să o mai controleze. Faptul face ca prozele scurte ale lui Bocai, care nu ies nicio clipă din sfera evenimentelor banale, să devină imprevizibile ca realitatea însăși aflată în plină desfășurare. Piesa care dă titlul volumului promite un portret al lui M., „o fată credincioasă de care mă îndrăgostisem în liceu” și construiește clasic pe linia lui până la un punct, după care deviază într-o proză despre revelarea bruscă și neverosimilă – ca sub efectul unui drog – a centralității propriului eu în compoziția generală a realității. Declicul e produs nu de vreo experiență intelectualistă, ci de singurătatea în zori într-o haltă în care tânărul ajunge din greșeală: „Dacă ridicai și mai mult ochii, ca să cuprinzi mai bine orizontul, tot era împărțit perfect simetric, că țin și-acum minte cum am privit aproape paralizat, încântat de ce văd și încântat de mine însumi că mă nimerisem acolo, sub cerul care îmi oferea acest spectacol parcă doar mie. Niciodată n-am mai avut în viață sentimentul că lucrurile pot să fie separate așa limpede – lumina, de întuneric și trecutul, de viitor – și rareori i s-a arătat atunci bolta alb-neagră, finală și curată, ca o decizie”. (p. 18, 19).

Acest inefabil al povestirii, lăsată să se desfășoare după o logică intrinsecă, face ca evenimente și relații să se perinde prin fața cititorului neînsoțite de concluzii sau determinări exacte. Însuși naratorul se întreabă adesea cu privire la greutatea sau sensul lor în dinamica propriei biografii și le reține cu aerul detașat (ușor cinic, ușor amuzat, ușor nostalgic) al unei persoane care nu crede nici măcar în omogenitatea propriei identități. Sexualitatea – dar și lanțul de interdependențe emoționale în care personajul intră din copilărie până în prima maturitate – e una dintre supratemele fascinante ale cărții. E destul de greu de înțeles afirmația (reproș?) a lui Adi Schiop de pe coperta volumului conform căreia avem de a face cu naratori „straniu de inocenți și de asexuați, spectactori dezîncarnați ai vieții lor”, de vreme ce toate întâmplările relatate se leagă de câte o relație cât se poate de sexuală. Cu atât mai mult cu cât e vorba de o sexualitate asumată, lipsită de ritualul ușor decorativ, în alte locuri, al ezitărilor identitare. Personajul se aruncă cu aceeași voluptate – și o relatează fără înconjur – în relații cu băieți, testate din prima adolescență (Discoteca, Melodramă cu apocalips), cu fete, prin prezență reală (Teoria rezultatului, La veritá) sau online (Cea însetată de sânge). Doar că, e adevărat, volumul nu se construiește ca un simplu catalog de experiențe sexuale, ci ca un discret studiu antropologic asupra diferitelor persoane cu care tânărul intră în contact. Figuri memorabile rămân Cătălin, partenerul de aventuri secrete, Laura, adoratoarea adorată dar neinteresantă sexual, sau iubitele din mediul virtual care îl supun pe narator la multiple transgresiuni erotic-culturale: Roshanak, iranianca studentă la Dublin sau indianca înstărită și dezinhibată Deepthika.

Cealaltă temă majoră a cărții, care se și află în tensiune cu problematica relațiilor erotice, e cea a precarității vieții de tânăr intelectual. Crescut într-o provincie din Dobrogea, cu un tată fără slujbă în cea mai mare parte a vieții și cu o mamă plecată la muncă în străinătate, naratorul e lipsit de un orizont de carieră definit și cade ușor pradă singurătății și marginalizării prin natura profesiei de umanist. Sunt foarte acute pasajele care vorbesc despre dinamica unui ins dezinstituționalizat, dar obligat la disciplina zilnică menită să-i asigure supraviețuirea: „Aveam impresia că-mi țiuie urechile și că n-o să scap niciodată de tras ore lungi pentru bani puțini” (p. 157). De aici tonul dezabuzat, dar original al întregului volum. Naratorul din Revărsatul zorilor e în același timp un împătimit de lecturi, care-și căptușește orice experiență cu citate, și un critic tăios al ideii că literatura mai are vreo funcție terapeutică. În loc să constituie un antidot pentru singurătate sau alienarea în munca intelectuală, ea reprezintă un pericol care necesită identificarea unor noi mecanisme compensative: „Câteva luni m-am uitat la filme șapte, opt ore pe noapte, apoi am început să citesc romane lungi, care erau însă toate despre aceeași alienare de care încercam să scap eu însumi, așa că într-o seară mi-am făcut cont pe niște site-uri de corespondență și am început să scriu la întâmplare” (p. 158-159).

Interesul cărții nu stă însă în temele menționate mai sus, ci în siguranța stilistică uimitoare a unor narațiuni care vorbesc complex și fără complexe despre adolescență, sexualitate, sărăcie într-o provincie oltenească uitată de lume, dar extrem de vie sub unghiul umanității. Momentul constituirii unei tineri perechi din anturajul adolescentului e surprinsă, de pildă, astfel: „Stăteau amândoi unul lângă altul pe o bancă și păreau speriați – genul de a fi temător și stânjenit care nu apare între doi oameni decât după ce discută și stabilesc că ar trebui să se schimbe ceva între ei, doar pentru că numele pe care i-l dăduseră relației lor se schimbase. Am văzut-o atunci pe fata asta, care să fi avut poate paisprezece sau cincisprezece ani, încercând prima dată o rochie prea mulată și prea obscenă pentru ea. Se plimba prin fața noastră și, de fiecare dată când i se ridica pe coapse, o trăgea speriată înapoi și încerca să și-o potrivească – era ca și cu, în acest noi joc pe care abia începuse să-l descopere, ce testa nu erau atât hainele, cât propria feminitate, care o speria și intriga deopotrivă. Când i se părea că e, dintr-odată, prea femeie, se panica ușor și atunci se iveau în ochii și gesturile ei nesiguranța și rușinea. Așa erau amândoi când i-am văzut prima oară pe bancă.” (p. 62).

Fără a sparge propriu-zis pojghița realității, prozele lui Bocai o descompun la fiecare pas în emoții sau reflecții care îi schimbă mereu consistența și o fac enigmatică. E ceva asumat retro în stilistica întregului volum, care demonstrează că nu e nevoie de apelul la tehnici sau programe literare stridente, ci de instrumentele clasice ale observației morale și ale economiei narative pentru a putea scrie proză fresh. „Cine mai zice azi că se «revarsă zorile»?”, ca în Benito Cereno a lui Herman Melville, se întreabă la un moment dat naratorul, făcând pe inocentul.

___________________

* Iulian Bocai, Revărsatul zorilor. Proză Scurtă, Editura Trei, București, 2025, 208 p.

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 41-42]