Iulian Bocai – Ce face și ce nu face literatura realistă

Nici acum, la aproape 200 de ani după Stendhal, nu înțelegem foarte bine ce înseamnă să fii realist în proză, deși ne-am dat seama din fericire că a descrie cât mai fidel obiectele dintr-o cameră nu este principala utilitate a curentului, așa cum mulți și-au dat seama că Robinson Crusoe și Don Quijote nu erau mai puțin autentice doar pentru că întâmplările pe care le relatau erau improbabile. Trebuie să fi fost un coșmar al naturaliștilor, și sfârșitul realismului naiv, să înțeleagă într-un sfârșit că poți să fii mai aproape de viață inventând ca Orwell sau Kafka decât redând fidel toate trăirile interne ale personajelor sau descriind cu răbdare mobila interioară din casele marii burghezii. Problemele ridicate de realismul de secol XIX s-au dovedit a fi mai complicate teoretic decât ar fi putut practicanții lui să înțeleagă atunci și trebuie mereu ținut minte că rezumatele unora dintre romanele lor forțează de multe ori limitele credibilului și ale rezonabilului și sunt, ca atare, nerealiste. Ce fac clasicii prozei europene și ce-am înțeles noi, din cultura noastră post-decembristă de manual, că vor să facă, nu sunt lucruri care întotdeauna coincid. Iar inventatorii unui curent își iau întotdeauna mai multe libertăți cu propriile principii decât continuatorii lui, care – pe lângă fidelitatea față de propria lor artă – o simt și pe-aceea inevitabilă față de practica narativă a predecesorilor. Citește în continuare →