Odată la cinci-șase ani, cătinel dar sincronizat cu ritmul traducerilor în română, citesc un Žižek să văd care din noi a îmbătrânit mai accelerat. Așa se face că lectura recentului volum Împotriva progresului (Idea, 2025, traducere de Octav Ojog) m-a făcut să mă simt din nou ager și coerent ca la 18 ani.

Volumul reunește diverse eseuri din ultimii ani ale lui Žižek, care converg și nu prea (de pe la jumătate tot mai puțin) într-o critică a progresului – și progresismului ambulant. Cel mai ușor mod de a pune în ordine argumentele pe care le desfășoară aici Žižek e să apelăm la niște clasificări deja consacrate. În binecunoscuta The Rhetoric of Reaction (1991), Albert Hirschman clasifica argumentele pe care discursul reacționar obișnuiește să le aducă împotriva ideii de progres și mobilizării reformist-progresiste în trei variante: argumentul perversității – ceea ce pare a fi un progres produce de fapt opusul său; argumentul futilității – progresul e doar aparent și iluzoriu, în realitate structura profundă socio-istorică nu îl permite, cu subvarianta: ceea ce pare a fi înfăptuit de reformele progresiste s-ar fi realizat oricum, și fără ele; și, în fine, argumentul punerii în pericol (jeopardy): reformele și încercările progresiste subminează progresele și realizările anterioare.

Citită prin grila acestei clasificări, cartea lui Žižek se dovedește a fi o mostră de reacționarism împrăștiat, care apelează aleatoriu și interșanjabil la toate cele trei maniere de argumentare din arsenalul acestui discurs: avem argumentul periclitării, chiar în primul paragraf, unde progresul e asemănat scamatoriei care face să dispară și apoi să reapară pasărea din jobenul turtit, ascunzând însă corpul strivit al păsării înlocuite; argumentul perversității – pe pagina a doua, unde ceea ce s-a pretins a fi progresul socialist s-a manifestat ca barbarie stalinistă, iar aparentul progres al eliberării coloniale s-a dovedit a fi de fapt mai nasol decât condiția colonială; dar și argumentul futilității – deja la pagina 5¹, de exemplu, unde singurul progres la care mai putem spera este să supraviețuim, sau în capitolul 2, unde „agilitatea capitalismului, capacitatea sa de a-și schimba forma” și dialectica sa de exces și lipsă sunt inerente naturii umane, și deci indepasabile, și deci nema progres.

Pe lângă această tematizare pur negativă a progresului, care reia, după cum se vede, la grămadă schemele argumentative tradiționale ale discursului reacționar, mai găsim, e adevărat, și tematizări pozitive – ce ar mai putea fi progresul. Dar o pozitivitate, în spirit lacanian, pur formală, goală de conținut. Două argumente se susțin aici reciproc: pe de o parte ideea că trebuie să renunțăm la noțiunea de progres în general² – în istorie dar și ca generalitate conceptuală, căci există numai progrese locale și conjuncturale și imposibil de pre-conceptualizat. Pe de altă parte, o reconstrucție a ideii de progres ca relație între act și potență, relație care la Žižek merge în ambele sensuri posibile: progresul ca evoluție în care ceea ce era anterior normal devine imposibil și inadmisibil (de ex. sclavia și abolirea ei) (p. 9); dar și progres în sensul de re-posibilizare sau potențializare a actualului (fără exemple posibile, logic, căci orice exemplificare ar fi o deposibilizare / actualizare a posibilului) (p. 11). Aceste tematizări „pozitive” ale progresului constituie prelungirile laturii de 1990s liberal a lui Žižek – o reșapare a argumentelor nouăzeciste de critică a teleologiei marxiste și socialismului real qua metanarațiuni periculoase, logocentrism totalitar, cu tot cu apofatismul benjaminian și bartleby-an al acelor ani și salvarea „promisiunii emancipării” ca pură promisiune și posibilitate – latură care însoțește côté-ul său mai recent, devenit însă adevărată carcasă, de conservatorism în cel mai clasic stil, articulată în cele trei argumente hirschmaniene enumerate mai sus. Cam aceasta e compoziția ideologică și genealogică a volumului: liberalism de 1990s și conservatorism burkian de 1790ish.

Cartea nu e însă lipsită de recomandări practice, plenty of what is to be done around. Și aceste recomandări se împart la rândul lor la fel ca argumentele liberale și conservatoare din deconstrucția progresului catalogate mai sus. Avem, pe de o parte, ipostaza Žižekiană de sergent NATO: „singura abordare posibilă, principială și în același timp pragmatică, este (…) să luăm act de amenințările nucleare rusești, dar să le ignorăm” (28), să ne obișnuim cu noua normalitate – posibilitatea răscumpărată! – a unui război nuclear mondial și, așa cum Tusk ar fi spus „pe bună dreptate”, „să fim pregătiți mental pentru noua epocă – epoca pre-război” (30); pe de altă parte versiunea new age flower power: „să gândim holografic”, adică „să ținem cont de contingență, să ne asumăm responsabilitatea pentru viitor în deplină și dureroasă conștiință a limitelor noastre (34) iar, în ce privește moștenirea civilizațională a occidentului – care e, în fond, subiectul și terenul pe care se decide chestiunea progresului în această carte: „singura soluție pe care o văd este de a reveni la rădăcinile gândirii europene, (…) la moștenirea Europei readucând-o la viață prin regândirea sa radicală.” (46) Plus pledoarii, rezonabile desigur, pentru degrowth și planificare centrală, pe care însă le putem găsi în formă mai articulată și mai consistentă cam în oricare altă carte din numeroasele care revizitează astăzi – și nu doar aruncă în trecere – aceste soluții.

Motivul istoric central al volumului, exemplul care revine mereu ca exponent al Zeitgeist-ului este războiul din Ucraina și natura criminală a invaziei rusești, care ne cere, cum am văzut, acceptarea necesității războiului atomic pentru salvarea moștenirii europene – omniprezență tematică care e destul de explicabilă, în fond, căci fenomenul rus și scandalul Putin se pliază perfect pe cele două componente, demontate mai sus, care compun jetul Žižek mai nou – antitotalitarismul liberal de 1990s, și conservatorismul verging on reacționar, cu vene burkeene. Genocidul din Gaza, în schimb, adevăratul moment de cotitură epocală – pentru că pur și simplu nu se mai poate vorbi de democrație liberală sau civilizație occidentală de-acum înainte – apare mult mai accidental și ocazional în volum, neputând fi integrat în asamblajul argumentativ presetat decât ca nuca în perete: mostră supremă capitolașul intitulat „Suntem biomasă”, care pornește de la ruinele și măcelul din Gaza cerând să ne solidarizăm cu condiția Palestinei, și apoi găsește imediat această solidaritate în conceptul new materialist de biomasă – în care toți suntem materie germinantă, în putrefacție, sau oricum activă, și nu mai există opoziție ierarhică între subiect și obiect – tot o ruină, tot biomasă, ce mi-e Gaza, ce mi-e acasă. „We need to affirm biomass as our only home” (96) – și gata solidarizarea. Saltul de la o problemă istorică și socială – ruinele masacrului din Gaza – la o tematizare ontologică și apolitică – totul e matter-energy, materie pe cale de ruinizare – este reprezentativ pentru modul în care argumentează Žižek în acest volum. Această solidarizare cu palestinienii pe ruta neo-materialistă a asumării condiției universale și transistorice de biomasă – toți suntem biomasă – transformă unheimlichkeit-ul Palestinei distruse în unheimlichkeit-ul omului modern în lume, sau pur și simplu al materiei în Univers, și răsfrânge această convenabilă și dramatică transmutație peste the homy home a solidarizantului – biomasă și el. Mai mult, conceptul solidarizează by default pe toată lumea, întrucât și cei din IDF care au produs oceanul de biomasă în Gaza trebuie că sunt tot biomasă și ei – și iată deci pacea, progresul și reconcilierea imediat după colț, la distanța unei simple răzgândiri: totul e biomasă.

Pe spații mai lungi, putem analiza cel mai bine mersul clătinat și totuși avântat al torentului Žižek în capitolul despre autoritate, cel mai consistent din volum. Pe scurt, textul pornește de la problema istorică a crizei autorității în modernitate, la care răspunde dezistoricizând-o și ontologizând-o într-o argumentație mistică despre autoritatea autosuficientă și autojustificată. Pe lung – dar nici măcar foarte: textul are 30 de pagini – el trece prin următoarele momente, pe care mi-am permis să le decantez ca într-un poem în proză:

Se tot vorbește despre criza actuală a autorității

Dar criza nu e deloc ceva nou, ea există de când e modernitatea

Pentru că modernitatea încearcă să întemeieze autoritatea pe cunoaștere, pe competențe

Or în această privință conservatorii, și mai ales Burke, au avut dreptate: dizolvarea formelor tradiționale de autoritate e perversă, produce forme mai autoritare decât cele pe care le înlocuiește

Pentru că Isus la Kierkegaard: scandalul autorității de dincolo de etică

Care seamănă cu ortodoxia la Chesterton: unde credința și supunerea sunt de fapt cele mai subversive ipostaze

Dar și cu universalul concret la Hegel, unde universalitatea etică are nevoie de o excepție constituantă

Care seamănă cu prezența sociologismelor abrupte la Adorno, punctele în care exterioritatea gândului este integrată în text ca punct de capiton al desfășurării dialectice altfel infinite

Ceea ce se leagă cu Realul și fantasma la Lacan

Ceea ce ne conduce la paradoxul sacrificiului și la conceptul antisemitic de evreu

Și de aici la lectura lacaniană la Antigona și a autorității ca tautologie

La „designatorii rigizi” ai lui Kripke

Din nou la Kierkegaard și la paradoxul creștinității, unde adevărul etern e legat și manifestat de un eveniment istoric particular

La Hegel și prioritatea existenței asupra esenței

La Kierkegaard și la figura apostolului ca adevărată expresie a paradoxului autorității

Care seamănă de fapt și cu figura diplomatului în genere

Dar și cu figura supremă a autorității, care e Isus la Kierkegaard

Care ne duce cu gândul la obiectul a al lui Lacan

Și la paradoxul semnificantului în genere

La Austin și distincția performativ / constatativ

La Searle și statutul declarațiilor ca acte de enunț magice

Ceea ce seamănă cu discursul stăpânului și subiectul semnificantului la Lacan

De unde rezultă că nu e adevărat că Iluminismul și modernitatea în general ar fi inerent anti-autoritare

Pentru că marxismul și psihanaliza, fenomene moderne, sunt de fapt religii

Vedem asta în lectura lui Andre Bazin la filmele lui Chaplin

Dar și în mult proclamata reîntoarcere la Freud a lui Lacan

Și în figura Mântuitorului la Kierkegaard

La fel e și cu transferul în psihanaliză

Ca și cu paradoxul infinității finite și conceptul de semnificant la Levi-Strauss

Ceea ce ne conduce la problema transcendentalului la Habermas

Și a autorității ca impostură la Lacan

La futilitatea oricărui sistem filozofic la Kierkegaard

La Castelul lui Kafka, care e compus nu din clădiri maiestuoase, ci din barăci mici și murdare

Ceea ce e valabil și pentru limbaj, în care subiectul nu își găsește locul

Așa cum arată Aaron Schuster când discută despre tăcerea câinelui

Ca în scena celebră din episodul 4 din The Wire, unde cei doi agenți repetă Fuck „because the true word is missing, because I dont have a proper place within the symbolic”

Ceea ce conduce din nou la chestiunea Cristos, pentru că cei doi ar fi putut la fel de bine să spună „Christ!” în loc să tot înjure

La înjurătura ca marcă a autorității la Zupancic

La discursul științei la Lacan

La rațiunea instrumentală și Școala de la Frankfurt

Din nou la marxism și psihanaliză ca religii

Ceea ce ne arată că trebuie „să ieșim din universul ideologic liberal de astăzi, în care permisivitatea și libera alegere sunt ridicate la rangul de valoare supremă”

Din ceea ce Isolde Charim a numit servitute voluntară

Ca să scăpăm de ea, ne trebuie un Stăpân adevărat, cu autoritate, care „nu încearcă să ghicească ce vor oamenii ci își urmează doar propriile dorințe”

Asta e și ce-l diferențiază pe stăpânul adevărat de liderul fascist sau stalinist, care pretindea că știe și urmează acele dorințe

Așa cum spunea Badiou: „subiectul are nevoie de un stăpân ca să se ridice deasupra condiției sale de animal uman și pentru a practica fidelitatea față de Eveniment”

Trebuie să reeducăm „sensibilitățile noastre democratice” în spiritul acestui stăpân și autorități necesare

*

În prefața volumului, Octav Ojog reface în mod binevenit istoria receptării lui Žižek în România – aș zice textul cel mai interesant din volum, dacă aprecierea mea n-ar fi influențată de faptul că mi-s și eu personaj, chiar pozitiv (merci!), din această istorie. După cum observă Octav, mijlocul anilor 2010, cam ultimul moment de receptare mai amplă a lui Žižek, arăta ca o scenă în care atât stânga cât și dreapta anticomunistă trăgeau de el, încercând să-l înroleze în propriul arsenal ideologic; astăzi, situația pare să se fi răsturnat de-a dreptul, asistând mai degrabă la un fel de general push – de împingere a lui Žižek în terenul adversarului și lepădare de el. Cum se explică această degringoladă, acest pull & push?

Ca să nu fiu coerent până la capăt (în caz că ar fi existat riscul), voi încheia contrazicând punctul de pornire: cred că această răsturnare a statutului lui Žižek, nu doar în România, ci și în general, nu este neapărat sau doar rezultatul faptului că ar fi îmbătrânit, sub lumina reflectoarelor în lumea digitală, mult mai accelerat decât oricare dintre noi. E pur și simplu faptul materialist că lumea s-a schimbat, iar aceleași argumente și concepte care sunau ok în anii 90-2000 au început să sune tot mai reacționar în anii 2010-2020. În anii 90-2000, liberalismul anti-totalitar și mesianic al lui Žižek era palatabil pentru toată lumea, și se plia perfect pe critica socialismului de stat, a naționalismului (și destrămării sale violente din Iugoslavia), și pe critica comodă a gândirii unice post-comuniste și a teleologiei sfârșitului liberal al istoriei. Post-2001, aceleași încadrări conceptuale au putut articula o critică din nou confortabilă, pentru că din nou pur ideală, a Războiului împotriva terorii și a invaziei Irakului ca neo-totalitarism și imperialism. Criza din 2008-2010 a reprezentat apogeul vizibilității și credibilității lui Žižek, dar și primul ei impas structural: pe de o parte îmbrățișând mișcările Occupy și Indignados și critica generalizată la adresa exceselor capitalismului financiar, pe de altă parte însă dezamorsând aceste tensiuni istorice în aceleași ape înghețate ale formalismului lacanian, în care excesul capitalismului sau lupta de clasă constituie realul indepasabil și deci totul e inutil – căci totul e natură și condiție eternă capitalistă, cel puțin până nu devenim toți biomasă. De-aici Žižek nu mai putea merge decât în jos și la dreapta: post-2010 Žižek e în primul rând preocupat să-și facă loc și nișă la stânga delimitându-se de challengeri, și implicit să îmbrățișeze teme și temeri de dreapta – de la problema migrației și necesitatea regăsirii și reactualizării (ca potență desigur a) moștenirii europene, la și mai recenta troop rallying for NATO, pe fundalul cărora regăsim aceleași dezvoltări despre Real și simbolic și subiectul barat. Ce s-a schimbat între timp așadar, în cei treizeci de ani post-90 de când auzim aceleași argumente, este rezonanța sau lizibilitatea lor istorică: left-liberalismul mesianic din anii 90 a devenit autoritarismul neoliberal și imperialist de astăzi, iar tot ce a mai rămas din acea măreață moștenire a occidentului pare cuprins și îngropat în acest pasaj, sub ruinele biomasei din Gaza.

_____________________

¹ Trimiterile sunt la ediția engleză a cărții – Against Progress, Bloomsbury, 2025 – care mi-a fost mai la îndemână în momentul redactării textului.

2 Un angajament pe care Zizek și-l ia în mod repetat, ca și cum l-ar uita de fiecare dată: „The first thing to renounce is thus any notion of the global linear progress of humanity” (p. 1); „we must recognize that progress is never a linear aproximation to some pre-existing goal” (p. 8); „progress is never a linear aproximation” (p. 14) „first, we should abandon the notion of historical progress” (p. 30).

[Vatra, nr. 10-11/2025, pp. 46-48]