Etichetă / Octav Ojog

de VATRA

Octav Ojog – Uniform, uniformă și uniformizare: despre imanența maladivă

Cartea domnului profesor Ciprian Mihali, Curajul de a spune NU (Trei, 2026), reprezintă una dintre cele mai tăioase critici recente la adresa industriei dezvoltării personale, prezentă și în mediul internațional și autohton. Investigarea acestui curent relevă o problemă fundamentală situată în chiar nucleul concepției sale: asumarea unui sine autonom, separat de societate și pe deplin transparent sieși. Această viziune contrastează radical cu perspectiva psihanalizei lacaniene. Jacques Lacan acordă acestui subiect o atenție specială încă din primele sale două seminare, Scrierile tehnice ale lui Freud (1953-1954) și Eul în teoria lui Freud și în tehnica psihanalizei (1954-1955). De fapt, întreg corpusul lacanian se cristalizează în jurul subiectului divizat care, dacă este privit ca „autonom”, acesta este autonom chiar și de propriul eu. Această preocupare psihanalitică nu poate fi niciodată finalizată, deoarece 1. gestul psihanalizei constă în descentralizarea permanentă a imaginilor eului, și 2. într-un context în care capitalismul neoliberal descentralizează totul prin centralizarea la nivelul eului. Neoliberalismul oferă și rigidizează imagini de sine în scopul codării dorinței singulare în vortexul consumului.

Citește în continuare →
de VATRA

Corp și corporalitate în artă și literatură (V)

IV. Corpul obscen și simptomul în politica culturală

Octav Ojog

Corpul nerușinat… sau mai rău?

Așteptând lansarea noului volum a lui Žižek Liberal Fascism1 la editura Bloomsbury, putem semnala încă de pe acum un lucru. Ceva în liderii lumii occidentale s-a schimbat. Trump este, acum, liderul suprem al desfătării obscene, al vulgarității și al auto-ironiei asumate, în răspăr cu figurile politice ale trecutului. În siajul influenței sale, apar la noi figuri ale obscenității ca George Simion și Călin Georgescu care, fiecare cum știe mai bine, îi emulează statura. Fenomenul este acum răspândit în majoritatea Europei: fiecare cu liderul lui „falic” în ascensiune.

Citește în continuare →
de VATRA

Alex Cistelecan – Push & pull cu Žižek

Odată la cinci-șase ani, cătinel dar sincronizat cu ritmul traducerilor în română, citesc un Žižek să văd care din noi a îmbătrânit mai accelerat. Așa se face că lectura recentului volum Împotriva progresului (Idea, 2025, traducere de Octav Ojog) m-a făcut să mă simt din nou ager și coerent ca la 18 ani.

Volumul reunește diverse eseuri din ultimii ani ale lui Žižek, care converg și nu prea (de pe la jumătate tot mai puțin) într-o critică a progresului – și progresismului ambulant. Cel mai ușor mod de a pune în ordine argumentele pe care le desfășoară aici Žižek e să apelăm la niște clasificări deja consacrate. În binecunoscuta The Rhetoric of Reaction (1991), Albert Hirschman clasifica argumentele pe care discursul reacționar obișnuiește să le aducă împotriva ideii de progres și mobilizării reformist-progresiste în trei variante: argumentul perversității – ceea ce pare a fi un progres produce de fapt opusul său; argumentul futilității – progresul e doar aparent și iluzoriu, în realitate structura profundă socio-istorică nu îl permite, cu subvarianta: ceea ce pare a fi înfăptuit de reformele progresiste s-ar fi realizat oricum, și fără ele; și, în fine, argumentul punerii în pericol (jeopardy): reformele și încercările progresiste subminează progresele și realizările anterioare.

Citește în continuare →