Profesorul Cornel Ungureanu mi-a amintit mereu de un personaj al lui Borges, Funes (numit el memorioso), tânărul care își amintea toate detaliile existenței sale, care nu putea scăpa de complexitatea fără sfârșit a vieții și care era în sine o ființă policentrică. Nu doar memoria literară a profesorului Ungureanu a fost incredibil de prodigioasă dar și analizele și asocierile intelectuale și literare pe care le-a produs în textele sau intervențiile sale publice. O altă tipologie celebră care ar putea fi invocată aici, gândindu-ne la personalitatea regretatului profesor este cea formulată de Isaiah Berlin, care împărțea autorii în arici și vulpi, primii fiind ațintiți asupra unei singure mari idei, fixați asupra unui singur principiu, și ceilalți având multe idei pe care le mișcă într-un câmp de prolixitate și creativitate. Profesorul nostru ar putea fi aici o vulpe slujind dezinvoltă un mare arici. Ceea ce este pentru mulți doar o teorie, teoria policentrismului, a fost pentru Cornel Ungureanu forma „naturală” de manifestare a structurii sale intelectuale.

Policentrismul lui cultural este de fapt și marca unui cosmopolitism cu totul specific. Cornel Ungureanu nu e original doar pentru că a înțeles (de la început, de acum aproape șase decenii) literatura română dintr-o perspectivă comparativă central europeană, că a legat-o întotdeauna de vecinătățile și apropierile ei și de dinamica lor literară. El e original și atunci când se ocupă de literatura Europei centrale, plasându-se într-o poziție semnificativ diferită față de deja prestigioasa bibliografie consacrată acestei culturi (și avem aici titluri extraordinare, care au creat școli sau au schimbat moduri de interpretare, nu doar ale temelor și secvențelor cărora li s-au aplicat, dar chiar și ale istoriei ideilor în general, precum cărțile lui Carl E. Schorske, Allan Janik și Stephen Toulmin, Jacques Le Rider ș.a.m.d.). Însă toate aceste cărți se concentrează pe fenomenul vienez și pe acel centru extraordinar de iradiere a ideilor, or perspectiva policentrică pe care o aduce Cornel Ungureanu schimbă datele discuției chiar și în termeni epistemologici, pentru că ea nu reproduce acea dialectică a relației dintre centru și periferie cu care suntem obișnuiți, ci reprezintă chiar o nouă teorie a periferiilor, un fel de fenomenologie a periferiilor dacă ne ducem la esența ei, care însă nu trebuie confundată nici cu discursul relativismului contemporan și nici cu teoria sistemelor mondiale. Nu este nici un discurs compensator, de reparație culturală, care să dea periferiilor dreptul lor la afirmare, la expresie și la diferență. Nici nu cred că este un discurs critic al viitorului, căruia cantitatea de studii produse îi va da dreptate și-l va perpetua.

Periferiile, așa cum le descrie Cornel Ungureanu, sunt cele care recuperează centrele. Undeva, în textele lui, trimite la Joseph Roth care spunea că singurele care mai cred în Împărat (desigur, în contextul istoric de la începutul secolului 20) sunt națiunile marginilor. Această idee se reproduce și în teoria periferiilor despre care discutăm aici. Singurele centre care mai cred în utopiile cosmopolite (fie ele literare sau nu), într-un set de valori fundamentale ale modernității clasice, sunt periferiile. Atenția asupra periferiilor nu este îndreptată spre descoperirea unor elemente exotice, autohtoniste sau naționale, nu încearcă a le scoate de sub influența „imperialistă” și „opresivă” a unui centru (simbolic sau de discurs), ci este o formă de descriere particulară care salvează chiar acele premise morale și filosofice pe care s-a fondat la un moment dat centrul însuși și pe care, în parcursul său istoric, le-a pierdut sau le-a degradat. De asemenea, în descrierea lui Cornel Ungureanu, aceste periferii nu se instituționalizează, ci sunt într-o continuă mișcare, se mută dintr-o parte într-alta, de-a lungul istoriei lor politice, generând un proces de extensie în spațiu.

Pe de altă parte, discuția asupra acestor periferii este una foarte precisă. Pentru oricine citește cărțile sau articolele lui Cornel Ungureanu „fenomenologia” periferiilor se constituie dintr-o perspectivă foarte aplicată la literatura respectivă, o localizare până la nivelul cel mai empiric al fenomenelor literare, al relațiilor dintre autor și text, dintre autori și grupurile lor, dintre autori și formele vieții sociale. Acest element de specific, de adaptare, de aclimatizare nu este niciodată sacrificat în favoarea vreunei generalizări. Într-un articol pe care i-l consacră în 1987 (reluat apoi în volumul Radicalitate și nuanță), Mircea Martin observa foarte just că „preocuparea pentru contexte, interesul pentru heteronomiile creației, sunt subordonate în ultimă instanță la Cornel Ungureanu căutării unui adevăr specific”.¹ Un alt aspect important este integralismul percepției asupra literaturii pe care îl are discursul criticii lui Cornel Ungureanu. O formă specială de contextualizare, care ia în considerare viața autorilor. Biografiile sunt uimitoare în analizele lui, vădind o cunoaștere dincolo de limitele „naturale” a vieților literare ale unui număr impresionant de autori. Criticul introduce genealogiile în text, împreună cu o mulțime de referințe din zona vieții publice ori private, creând reprezentări vii și dramatice ce salvează adesea o literatură mai puțin recunoscută de la prezentarea ei ca simplu document. Însă dincolo de viața autorilor ceva cu totul spectaculos e viața cărților, o preocupare constantă a lui Cornel Ungureanu. Aventura cărților, înscrise într-un circuit fabulos, ne este desfășurată în față: apariția unei cărți declanșează o serie de imprevizibile reacții. Este vorba adesea de cărți pierdute, cărți regăsite, de autori care au citit din întâmplare o anumită carte,  devenită providențială, de reviste care au dispărut etc. Un continent întreg pe care nicio altă istorie sau hartă a literaturii nu ți-l prezintă niciodată și care e descoperit prin credința autorului în forța și realitatea literaturii, a cărților, a documentelor. Devoțiunea lui Cornel Ungureanu e trădată de stilistica lui, de registrul frazelor, el ajungând foarte des să vorbească despre cărțile „necesare” și să folosească un limbaj care arată că înțelege literatura plasîndu-i centrul de greutate în altă parte, într-o ordine ideală, într-o republică ideală a literelor: „aceste cărți sunt necesare”, cutare carte „trebuie scrisă”, „va trebui să apară o carte” ș.a.m.d. E o viziune care impune un imperativ moral și care vede tot acest travaliu, toată această muncă de reformulare, de redescriere, ca pe o datorie. Pentru critic, a aduce în atenție (indiferent cât de mult s-ar subția comunitatea celor interesați) acest continent e un lucru important, vital.

Mai trebuie spus că avem de a face de fapt cu o instituție. Cornel Ungureanu a fost o instituție pentru că a fost o prezență singulară. Credința lui în necesitatea acțiunilor pe care le-a făcut a adunat în jurul său proiecte și oameni, dar până la urmă a rămas evidentă singularitatea demersului. (Singura personalitate care și-a putut asuma, la fel de generos, un program similar și care trăiește cu fervoare în republica literelor central-europene este Adriana Babeți, marea lui prietenă de altfel). Totul a fost susținut de personalitatea sa atipică, ce nu poate fi reprodusă, imitată, decât pe anumite segmente. S-a spus uneori (mai ales după apariția Istoriei secrete a literaturii române, sau în legătură cu proiectele sale de geografie literară) că tipul de istorie literară practicat de Cornel Ungureanu ar putea fi istoria viitorului sau cel puțin marcarea sfârșitului unui gen și începutul altuia. Eu însă cred că acest mod de a face istorie literară nu va avea descendenți și nu va putea fi dus mai departe (cel puțin nu ca proiect individual, ci doar, eventual, ca proiect colectiv al unei istorii geografice a literaturii). Ceea ce a lăsat Cornel Ungureanu este o operă imposibilă și irepetabilă de către altcineva, el pârând reprezentantul unei specii foarte rare și cu siguranță pe cale de dispariție. Cazul său îmi amintește de modul în care se vorbea despre marii filologi și comparatiști germani ai secolului XX, despre Leo Spitzer, Erich Auerbach sau Ernst Robert Curtius. Tipul acela de cunoaștere lingvistică și literară, de acoperire de către un singur om a unui teritoriu atât de vast și divers nu mai este posibil. Precum magiștrii invocați, Cornel Ungureanu a profesat o filosofie și o metodă bazate pe un moderat conservatorism cultural, dar mereu dublat de o liberală conștiință pluralistă și cosmopolită. Această genă intelectuală puternică face ca atunci când criticul discută maeștri să identifice perfect marile idei și să atace fără rezerve sau inhibiții marile „dosare”. Dar are și această generozitate ce vine din asumarea responsabilității de cetățean al Republicii literelor, care trebuie să aducă în față întregul, comunitatea, și pentru care viața unei culturi literare e întreținută prin forfotirea industrioasă a tuturor autorilor, mici sau mari.

Și, poate că nu în ultimul rând, modelul și opera lui Cornel Ungureanu oferă posterității studioase, într-o risipă tipografică de articole și cărți (egalată doar de altruista risipă de convivialitate inepuizabilă pe care a practicat-o în toată viața lui și de care mulți ne-am bucurat) nenumărate figuri, piste, conexiuni, sugestii, teme și idei.²

_______________

¹ Mircea Martin, „Suflu epic, contextualism, ezoterism (Cornel Ungureanu)”, în Radicalitate și nuanță, Tracus Arte, București, 2015, pp. 75-76

²Acest text are la bază un capitolul intitulat „Comparatismul lui Cornel Ungureanu sau devoțiunea Republicii literelor in Post-Imperiu”, publicat volumul colectiv Literatura română contemporană. Eugen Negrici și Cornel Ungureanu, (coord. Andrei Bodiu),Editura Universității Transilvania din Brașov, Brașov, 2011, pp.209-213.

[Vatra, nr. 12/2025, pp. 31-32]